George Mirea 80: de la Canalul Morţii, la „Death Valley”, romanul unui destin

George Mirea joacă rolul multiplu de creator-martor-instanţă ce îşi îngăduie să judece, preţuiască, dezavueze colegii de generaţie, profesorii, colegii, contemporanii în general, majoritatea din breasla literaţilor şi a ziariştilor (presa scrisă şi media audio-vizuată). O carte
de atitudine, aşadar, pe alocuri polemică, a reglărilor de conturi, ai zice, scrisă de un om care nu mai are nimic depierdut şi care se declarăincapabil de a urî sau de a fi invidios, ba chiar suferind de o boală incurabilă numită iubire de oameni. George Mirea îşi păstrează intactă firea iscoditoare da jurnalist, simţind imperios nevoia de a se exprima (respira), reuşind de cele mai multe ori să-şi convingă cititorii că este de partea adevărului chiar şi atunci când smulge măştile unor monştri sacri, figuri intangibile tip Nicolae Manolescu, Gabriel Ţepelea, Alexandru Paleologu, Traian Băsescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Octavian Paler, Al. Piru etc. Cartea funcţionează pe trei principii: intermitenţele memoriei, intermitenţele inimii, intermitenţele spiritului.

Ultimul din cei opt copii ai veteranului de război Stan Mirea, erou la Mărăşeşti împroprietărit de rege cu pământ (pe care oricum îl va fi pierdut odată cu cedarea Cadrilaterului), George Mirea este pus în situaţia de a alege între a se lepăda de tatăl său urgisit şi rămânerea în redacţia ziarului "Dobrogea nouă". N-a făcut-o, acceptând “bejenia". Deposedat de tot şi de toate, tânărul Mirea este constrâns să muncească nouă ani (1953-1961) la Canal (“mijloc sigur de exterminare pentru opozanţii comunismului") şi la Combinatul de Ciment Medgidia. Dorindu-şi din toată inima să devină dascăl de Limba Română, dă examen la facultatea de profil din Bucureşti. Îşi va lua diploma de licenţă cu media zece la 35 de ani, fiind repartizat la Radio la Redacţia Emisiunilor Cultural Artistice. Va difuza în eter emisiunea “Odă limbii române” vreme de 25 da ani studioul de radio devenind mult visata sa catedră. Invitaţii săi vor fi practic totuna cu profesorii şi scriitorii acelor ani, începând cu academicianul, poetul şi eseistul Alexandru Philippide (pe care a reuşit să-l scoată din muţenia şi izolarea pricinuite de vitregia vremurilor) până la foştii săi profesori Al. Piru, Şerban Cioculescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga etc. Din lunga listă de colegi, scriitori, profesori sau prieteni, pomeniţi sau incluşi în instantanee memorabile, scapă neşifonate foarte puţine nume, precum Tudor Arghezi, Al Philippide, I.D Sârbu, Romul Munteanu, G.Gană, Roxana Sorescu, Paul Bernstein, Tudor Vianu, Marian Popa Nu sunt cruţaţi nici măcar unii camarazi de la Radio, tip Eugen Preda sau F.C Pavlovici (pag. 250-251).

Spirit viu şi superinformat, devorator de cărţi (de la psalmii lui David la Saramago, de la cronicarii noştri la Blandiana şi Marta Petreu) dar şi de mass-media, George Mirea ştie tot cu nume, cu cifre şi date, despre schimbarea la faţă a României postdecembriste, veştejind tunurile date de guvernanţi şi/ sau oameni de afaceri prosperi sau controversaţi, români sau alogeni, despre instaurarea neofanariotismului cu personaje tip Elena Udrea-Cocoş, Ristea Priboi, Taher, O.Tender, Hayssam, Rodica Stănoiu, Gabi Bivolaru, şi chiar psihoticul preot asasin Daniel Corgeanu, zis şi Rasputin de Tanacu etc, Concepând memorialistica drept o confruntare dură în primul rând cu tine necruţătoare, o ispăşire, o recuperare de sine, o “reconfigurare” de care să nu te ruşinezi, autorul nu pregetă să-i. impute chiar memorialistului Lucian Blaga lirismul şi mai ales “duplicitatea:" (“Luntrea lui Caron"). Rezistenta prin cultură sau. neutralitatea i se par autorului Memoriilor…“ficţionale” scuze penibile pentru nişte răsfăţaţi ai regimului, aşi ai cameleonismului şi imposturii, deveniţi acum pensionari ai propriei reputaţii tip Mircea Dinescu sau Eugen Uricaru.

Scrisul lui George Mirea, sub zodia unui realism rece, lucid fără a neglija resorturile psihologice. are loc sub dicteul unei sacre revolte, a unei mistuiri lăuntrice mărturisitoare, greu de ţinut în frâu, de unde şi ironia amară, incisivă (syllogismes de l'amertume ?) sarcasmul şi pamfletul, dar care nu izbutesc să eclipseze oarece resentimente sau frustrări personale, o oarecare ostentaţie de tip enciclopedic, de unde şi eclectismul punerii în pagină, derivele digresive (întâlnite şi la case mai mari), oarece patetic românism à la Alecu Russo sau Nicolae Bălcescu, truisme sau preţiozităţi tip confesionez, anulatoriu, fiinţala mea recunoştinţă, şoc palpitaţiv, unicatul meu coleg, serviciile urbanităţii (mai corect ar fi urbanismului, n.n).

George Mirea îşi justifică opţiunea de a nu deveni membru al Uniunii Scriitorilor, deşi era superîndrituit ca autor a peste zece volume, ce-i drept fără un răsunet special (spicuim: “Junimea – implicaţii lingvistice”, 1983, monografie; “Vine o zi când…”, 2000, roman; “Perenitatea culturii … Perenitatea lecturii … Perenitatea criticii…” 2002, eseuri; “Clipă, rămâi…”, 2004, critică şi eseistică literară) şi doctor în Filologie din 1979 (sub auspiciile prof. D. Macrea) prin cunoaşterea detaliată a unor oameni de la vârf, scene şi episoade tipice pentru un climat toxic, ceea ce îl face să scrie cele mai radicale, caustice pagini care au radiografiat vreodată această instituţie: “iunie 2005. Conferinţa Naţională a Scriitorilor. Cea mai jalnică şi degradantă adunare/adunătură la care am asistat! (…) o cloacă inexpugnabilă, oripilantă sub aspect etic".

O adevărată obsesie vituperantă are George Mirea faţă de personajul Nicolae Manolescu, căruia i se acordă aproape 10 pagini (114-115,191-196, 348- 350). Este vorba de o veritabilă diatribă, justiţiarul probându-şi acuzele cu documente de istorie literară, citând copios paragrafe întregi din presa vremii (“Contemporanul", în special, din anii şaizeci). lată-l pe George Mirea mânuind necruţătoarea-i spadă: “N. Manolescu – unul dintre cei mai vajnici bolşevizatori ai literaturii române în primul lustru al deceniului şapte al secolului XX (v. Literatura română de azi, de D. Micu şi N. Manolescu, Ed. Tineretului, 1965), acum proaspăt autolaureat cu Premiul Anonymus (50 de mii de dolari (…)”. Judecându-I, autorul nu uită să o facă în numele aceleiaşi iubiri de oameni şi de Dumnezeu care i-a pecetluit viaţa, parabola umană şi literară.

Spre o mai deplină edificare, mai dăm un citat produs de George Mirea: “Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist- leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate (…) Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine- aşa cum spunea tovarăşul Gheorghe Gheorghiu – Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24. I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…”. Incredibil, acest text demn de M. Novicov sau Sorin Toma, este semnat, negru pe alb, de tânărul N. Manolescu, ce se erijează într-un vajnic megafon de comandamente ale PMR şi îndrumător întru estetica realismului socialist care au fertilizat produse propagandistice semnate Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Victor Tulbure, Emil Galan, Eugen Frunză, Petru Dumitriu (“Drum fără pulbere”, “Pasărea furtunii”), Marin Preda (“Desfăşurarea”) etc.

În acelaşi spirit pamfletar sunt tratate “memoriile octogenarei Nina Cassian": “O invităm vară de vară la Neptun (probabil cu o cursă Charter!). O premiem. Îi tipărim cu fonduri de la F.C.R. şi mai recent de la I.C.R. Să-l tot fi cântat pe Stalin ! (…) Rosinanta octogenară îşi retrăieşte intens nu lirismul ei de trei parale ori de două, ci aventurile ei erotice, antologice, walpurgice, cu şi cu şi cu…(…) Victime nu erau doar “trăpaşii bărboşi de la malul mării, ci şi tineri imberbi începători în ale poeziei”. Însăşi casa de creaţie de la Pelişor a adăpostit amorurile tinerei nimfomane staliniste cu mai vârstnicii Marin Preda sau…Ion Barbu. De pana pedepsitoare a lui George Mirea are parte până şi Elie Wiesel (n.1928), cel din admirabilele sale “Memorii” şi care îşi dă în petic prin tentaţia de a culpabiliza întregul popor român pentru deportarea evreilor din Transilvania… ocupată de trupele fascistoide ale lui Horty (“senilitate, rea credinţă, antiromânism, împins până la primitivism agresiv, grotesc?!)”. În schimb, în Paul Goma recunoaşte “cel mai important şi real disident căruia i se refuză şi azi cetăţenia şi revenirea în ţară”. Aceeaşi boală incurabilă de care suferă, dragostea de oameni, îl face pe George Mirea să scrie despre duplicitatea şi metamorfoza lui Octavian Paler, ataşat cultural la Roma sub Gheorghiu – Dej, parlamentar sub Ceauşescu, director al ziarului “Romînia liberă”, decorat cu multiple ordine şi medalii: “Un scriitor de mari profunzimi şi autentic talent. Stăpân pe tainele şi frumuseţile limbii române, cu nemăsurată putere de muncă. Cum a putut un om cu o inteligenţă sclipitoare şi cu un talent uriaş să joace jocul minciunii şi să se lase manipulat ?”. Iubitorul de Eminescu (vezi “Eminescu. În durată eternă" (100 de poeme la centenarul trecerii Poetului în eternitate), selecţie şi studiu introductiv de Geoge Mirea, Ed. Eminescu, 1989) nu putea să nu denunţe necontenita cabală antieminesciană, precum şi diversiunea numită raportul Tismăneanu de condamnare nu a comuniştilor din rândul cărora au făcut parte chiar iniţiatorii şi raportorii, ţine să nuanţeze autorul, ci a comunismului. Asumarea trecutului înseamnă recunoaşterea că nu am fost îngeri (autorul însuşi recunoaşte că nu a fost un opozant politic, dar nici un “pupincurist” precum răposatul său coleg Eugen Preda); nimeni nu e de tot neprihănit (Sf. Pavel) ţine să amintească autorul, şi, totodată nu uită să precizeze “că talentul nu garantează şi moralitatea". . Alternanţa trecut/prezent,.timpul pierdut /tipul regăsit într-o sincronie a evenimentelor, aşa cum se învălmăşesc în memoria afectivă, involuntară, despotică este arta narativă a acestei cărţi de introspecţie şi ecografie a euiui profund, a personalităţii încă nedevolate public. Maestru al stilului incisiv, George Mirea este şi un artist al apologiei în sensul benign al speciei retoricii clasice. Remarcăm din cele zece medalioane ale recunoştinţei, pe cele dedicate PS. Gheorghe Gherasim, episcop de Vâlcea (de care autorul este legat aproape ombilical), lui Alexandru Philippide, loan Ţepelea, Doru Moţoc etc. Extrem de interesante ni se par consemnările de călătorie ale autorului, tot atâtea prilejuri de a-şi proiecta meditaţiile la nivel cosmic. Moscova, Pekin şi Marele Zid Chinezesc (anii şaptezeci) presupunea aproape obligatoriu revelaţia marilor oraşe din estul SUA; tabloul ar fi fost incomplet fără vestul Americii cu Marele Canion, cu oraşele San Francisco, Las Vegas, Reno, ceea ce îl determină pe scriitor să zboare la 76 de ani peste Atlantic spre a pipăi cu ochii Pacificul şi deşertul Nevada. Face o inedită analogie între Cara-su (Valea Neagră), fostă a morţii, devenită canalul navigabil Dunăre – Marea Neagră, şi Death Valley din Parcul Naţional South Nevada.

Prin aceste Memorii…"ficţionale”, George Mirea probează faptul că are conştiinţa unui luptător, idealul său fiind, înainte de toate, unul de conţinut etic şi moral. Încheiem aceste rânduri deloc întâmplător printr-un citat din I.D. Sârbu, de o expresivitate unică, şi care ar putea fi nu doar moto la această carte, ci şi deviza omului şi scriitorului George Mirea: “Sunt şi rămân ale noastre numai operele şi faptele pentru care murim. Numai ţara pentru care murim este ţara noastră, numai onoarea pentru care murim este onoarea noastră”.

                                                                      Geo VASILE

                                                                          Iulie 2009

SURSA : New York Magazin Nr. 629, Miercuri, 5 August 2009, p. 17 (Cultură)