Govora – Escursiuni

Cu graduări zilnice, se pot face însă drumuri mai lungi, care nu sunt lipsite de atracţie.

Aşa bunăoară dindărătul Vilei Silvicultorilor, te bucuri în apus de soare de jocul de lumină în pădurea de fag, care-ţi aminteşte vestitul tablou al lui Andreiescu.

Trecând dincolo de Sanatoriul militar, scoborând pe drumul ce duce cătră Bărbăteşti, pe un dâmb la poale de pădure te odihneşti, privind la jocul norilor pe creasta Stogului.

Asemenea mici excursiuni se pot face zilnic de persoane mai debile ; sunt exerciţii minunate care măresc eficacitatea băilor

Baba Floarea. E un deal izolat, ce poate servi de minune drept ţintă pentru o „excursie de munte“, celor care ş’au făcut ucenicia umbletului prin îm­prejurimile staţiunii.

Cărăruia duce întâi prin umbroasa pădure de fag, apoi prin aceia, cu miros de răşină, de pini plantaţi. Treci pe lângă ogoare, printre livezi de pruni, te bucuri de verdele păşunilor; de la o fântână prinzi a urca uşor pe o cărare în serpentină, apoi în umbră de copaci, până ce ajungi sus, pe vârf, de unde eşti răsplătit de osteneală prin priveliştea ce se desfăşoară asupra munţilor şi dealurilor nu numai din judeţul Vâlcei.

N’ai nevoie de un drum mai lung pentru a privi spre culmile muntoase ce se ridică aici ca un amfiteatru până’n vârfurile cele mai înalte din Carpaţii sudici.

Despicătura Oltului se arată prin întreruperea crestelor lângă Cozia, iar mai cătră apus să înalţă imposant nodul Pârangului, gheb uriaş, pe care pădurile, norii şi lumina soarelui pictează tablouri vrâstate.

De urci dealul Baba Floarea după dejun, ai tot timpul să te bucuri de schimbarea decorului prin jocul luminii, una din plăcerile peisajelor muntoase, văzute din depărtare.

M -rea Govora. După cum se ştie, Jud. Vâlcea rivalizează cu Jud. Neamţ din Moldova în privinţa mănăstirilor.

Ori unde ar fi, mănăstirile sunt centre de ade­menire şi escursii.

Mănăstirile atrag nu numai prin arta păstrată între zidurile lor ci şi prin pitorescul lor, mai toate fiind aşezate la loc frumos, cu împrejurimi când aspre, de apărare, când blânde ca pentru con­templare.

Intorcându-te pe şoseaua dinspre gară şi apoi apucând un drum din sat, M-rea Govora apare impunătoare, aşezată pe o coastă de deal, cu zi­duri împrejmuitoare.

Cărarea în lungul grădinei cu mulţi pomi, în­cărcaţi de roade te duce la intrarea ’n mănăstire pe sub turnul clopotniţei, Biserica e în mijlocul unui trapez de ziduri, în două laturi cu chilii şi odăi­ de musafiri. Aşa cum e azi, e de pe vremea lui C. Brâncoveanu ; poartă tiparul mănăstirilor acestui domn nu numai evlavios, dar râvnitor după fru­museţi artistice. Inlăuntru se mai pot vedea piatra de mormânt a ziditorului vechii mănăstiri, de la sfârşitul veacului al 15-lea din care abea se mai păstrează ceva din temelie.

E chipul lui Radu-cel-Mare; alăturea a Doamnei Cătălină soţia lui.

In lungul unui cerdac larg, treci prin faţa chiliilor, din care una e acea folosită de I. C. Brătianu, pe când făcea aici băi cu apă adusă din Govora.

De sus te bucuri de o largă pivelişte linişti­toare asupra dealurilor oltene.

In subsol ţi se arată locul unde ar fi fost ti­pografia de acum 300 ani de pe vremea lui Matei Basarab.

Din această tipografie avea de gând domnitorul să împrăştie cărţi bisericeşti nu-numai urgrovlahilor, moldovenilor, ci şi Bulgarilor şi Sârbilor.

Azi e linişte deplină în cuprinsul zidurilor mănă­stirii, ca mai la toate din ţară, rămase drept evoca­toare de pagini glorioase din trecutul viforos al neamului.

Puţinii călugări îşi caută de mica gospodărie, sărăcie faţă de ceia ce era odinioară.

Cei 5 Km ce despart M-rea Govora de băi, se fac lesne pe jos, dacă picioarele sunt tinere şi sănătoase. De la M-rea Govora pe cărări tăiate în pădure peste muche de deal, te scoboari în fru­moasa Mănăstire Surpatele ori M-rea Dintr’un lemn.

Vizitarea lor mai lesne să face pe drumul mare, bătut, de pe valea Otăsăului.

M-rea Surpatele merită să fie vizitată, nu atât prin valoarea ei artistică, făcând parte din frumoasele clădiri de pe vremea lui C. Brâncoveanu, cât prin minunea săvârşită de câte-va maici, cari ş’au luat ca scop al vieţii restaurarea chiliilor, dărâmate, aducându-le în starea lor iniţială aşa cum Doamna Maria soţia lui C. Brâncoveanu, le-a înălţat.

Drumul duce deodată printre livezile ce despart Govora de satul Păuseşti, iar de aicea scobori pe larga vale a Otăşăului, până la un drumeag ce apucă printre livezi, cătră M-rea Surpateler, a cărei turnuri se zăresc în cadrul pădurilor. Aburul medite- ran străbate în această vale adăpostită, schimbându-i caracterul. Viţa de vie creşte înaltă de se acaţără în pomi. Nucii devin ca nişte stejari. Pe lângă păreţii căsuţelor, mai la căldură, cresc persici cu fructele acoperite de scamă mătăsoasă. Căsuţele de bârne, cu cerdac înalt abia se zăresc din frunzarul bogat al arborilor fructiferi printre care se înalţă plopi piramidali, ce par chiparoşi. Mănăstirea e ultima clădire, în fundul văii, sub păretele surpat al dealului ce o desparte de M-rea Govora.

Clădită în 1706, bisericuţa a rămas în picioare, de şi zdruncinată rău din temelie, după cum arată numeroasele crăpături cârpite, ce strică frumuseţea picturii, altfel destul de bine păstrată. O stampă veche arată că în jurul bisericii, ca şi la Hurez, se găseau chilii cu cerdac, stâlpi şi arcade. Câte-va maici de la M-rea Dintr’un lemn susţinute de credinţă, au început restaurarea. Au trăit, la început, în singura încăpere locuibilă din turnul clopotniţei. Au astupat cu petici crăpăturile ca să nu bată ’n odaie viscolul, suferind frigul, foamea, spre lauda Domnului. S’au chinuit, dar au isbutit. Un capăt al şiragului de chilii este gata, drept dovada adevărului: Credinţa te va mântui! Bizuindu-se şi pe sprijinul bunilor creştini, maicele trag speranţă că-şi vor îndeplini misiunea de a restaura chiliile din jurul mănăstirei, scumpă lor, aşa cum era acum două veacuri şi mai bine. Până atunci duc viaţa de rugăciuni şi hărnicie, sprijinindu-se mai mult pe rodul mânilor lor.

Mănăstirea Dintr’un lemn e tot pe acelaş drum, ceva mai la vale; e mai apropiată de drumul mare. Cum intri pe poarta mănăstirii vestite, spaţiul larg, cu câţi-va pomi, este împrejmuit cu ecareturi solide. Biserica mare, curat ţinută, numai flori în jur, reparată tot pe vremea lui C. Brâncoveanu, cuprinde în ea mormintele femeei lui Şerban Cantacuzin (1725) cu fiul şi nepoţii săi. Arhondaricul şi casa Stareţiei au drept atracţie frumoase picturi pe bolta ceardacului susţinut de stâlpi, o caracte­ristică a stilului vremii lui Brâncoveau.

Câţi-va stejari rămuroşi, cei mai frumoşi pe cari i-am văzut în ţară, străjuesc bisericuţa cu pereţi de lemn şi acoperiş de şindrliă, rădicată, spune tradiţia, în locul vechii Mănăstiri, construită cu lemnul dintr’un singur stejar. De aici numele de Mănăstirea Dintr’un lemn. O liniştită privelişte asupra văii largi a Otăsăului, se prinde din umbra mândrilor stejari

Bistriţa, Arnota, Hurez. In Vâlcea drumu­rile sunt paralele, după albia râurilor ce curg în linii oblice de sub poalele muntelui către sghia- bul Oltului. Dela Govora treci numai dealul spre Păuşesti şi apoi apuci pe valea Otăsăului în sus, în tovărăşia gâlgâitoarei ape, străbătând sate cu case înalte, acoperite cu şindrilă şi umbrite de livezi cu pruni.

Un drum în lungul poalei de dealuri uneşte ca­ petele drumurilor care vin din jos. Aşa treci în valea Bistriţei, ce curge repezită din închisoarea Mun­ţilor de calcar, unde a fost strânsă ca’n cleşte în vestitele chei. Sub peretele de piatră albă stă mănăstirea Bistriţa jos, iar sus, mai greu de a- juns, Arnota, într’o minunată poziţie, de te miri cum s’a urcat materialul pentru zidărie. De de­parte pare întreagă. Un foc a mistuit’o în parte câţi-va ani în urmă. Au rămas însă zidurile întregi străjuind mormântul lui Matei Basarab, ziditor al atâtor mănăstiri. Arnota, e aşezată în loc pito­resc. Bistriţa jos, renovată de Vodă Ştirbei, nu mai păstrează aproape nimic din bisericuţa din veacul al 15 lea or chiar din cea restaurată de pe vremea Brâncovenilor. Domnitorul Ştirbei, căruia îi plăcea să petreacă vara aici, a clădit’o aproape din nou, într’un stil, mai ales pe dinlăuntru, ce-ţi aduce aminte de bisericele vieneze. încăperi mari o înconjoară, odată adăpostind o şcoală militară iar azi o însemnată şcoală de călugăriţe, cu pro­gram însă prea încărcat şi laic.

Drumul te duce mai departe, spre cea mai ar­tistică mănăstire din ţară, a Hurezului. Cum intri pe poarta din afară ai impresia că pătrunzi în nişte ruini. In faţă să ridică însă zidurile înalte ale chilielor, îndărătul cărora stă ascunsă bise­rica. Când pătrunzi pe sub portal, rămâi pironit.

Privirea nedumerită rătăceşte de colo-colo. Nu-ţi vine să crezi ochilor. Te socoţi în cuprinsul unei vechi mănăstiri franciscane. Biserica, foişorul, fru­moasele arcade ale chiliilor, formează un tot atât de armonic, deşi adesa un stâlp nu samănă cu altul. E o bogăţie ornamentală de neînchipuit şi carac­teristică.

Interiorul bisericii ca şi a paraclisului e un ade­vărat muzeu de pictură. Colorile aşternute de meşterii Marin şi Preda, îşi păstrează încă vioiciunea. In tinda bisericii, stau înşiraţi pe păretele de răsărit portretele nefericitului domnitor cu copiii şi bunicii lui îmbrăcaţi în preţioase veşminte.

Şapte ani a durat clădirea mănăstirii cu chiliile din jur. La 1697, Septembrie în 18, Domnitorul, cu toată casa, cu multă boerime, rădică slavă lui Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să vadă gata mănăstirea la care ţinea mai mult. A rămas până azi aproape aşa cum a fost la târnosire. Doar sala tronului a suferit oarecare schimbări. Micşorată, stâlpii de susţinere abea se prind din peretele tras în dreptul lor.

Măldăreşti. Cine a ajuns până la M-rea Hu­rez, să nu să întoarcă la Govora, fără a face un ocol nici de 10 km. dus şi întors de la şoseaua mare. Ajuns în Măldăreşti poate vedea o grupă de vre-o 2-3 cule, vechi case-întărituri, caracteris­tice numai Olteniei. In una din ele, proprietatea D-lui I. G. Duca, se află un adevărat muzeu de icoane vechi, scoarţe olteneşti etc. Dar până ce sui scările în acest muzeu, după învoirea stăpâ­nului, ţ’a fost dat să treci printr’o emoţiune ame­ţitoare, dacă simţi cât decât frumosul şi măreţia în natură.

In mijlocul curţii între bătrâna culă şi casa nouă de locuit, o pajişte mănăstirească cu ghir­landă de trandafiri în jur, e aşternută parcă anume ca un covor gros pentru a îngenunchia în faţa catapitesmei munţilor. De nicăeri în ţară n’am în­tâlnit un punct de observare mai minunat asupra amfiteatrului muntos de cât de aicea. In trepte largi pornind dela aproape—şesul din depresiunea Hurezului, terenul se ridică în dealurile tot mai înalte, tot mai împădurite, pe neştiute trecând în seria munţilor, iarăşi cu păduri dar si păşuni, până în vârfurile Pârângului, un muşuroiu larg şi imposant, de care se sprijină bolta cerului albastru.

Măreţia doborâtoare a Munţilor Carpaţi o prinzi într’un vast tablou, dovadă de neîntrecuta frumuseţă a pământului ţării.

Sursa: I. Simionescu, Govora şi Călimăneşti în Cunoștințe folositoare din lumea largă, nr 48,București, Editura Cartea Românescă, [1930], p.15-23.