Horezu – Atestarea documentară

Martorii: Jupîn Dragomir al Manei, Jupîn Neagoe a/ Borcii, Jupîn Drăghici al Stoicăi, Jupîn Pîrvu vel vornic, Jupîn Staicu logofătu, Danciul comisul, Colţea paharnicul, Vladislav spătarul, Albul stolnicul, Staicul vistierul, Neagul şi Rodea postelnicii.

Şi eu Stan, am scris la Rîmnic, în luna lui septemvrie, 5, anul 6996 <1487>.¹

Este vorba, aşadar, despre un act prin care se întăreşte Proprietatea „lui Roman şi cumnatului sau Vladului şi cu feciorii lor” asupra unor moşii din Huhurezi (Horezu) şi Râmeşti. Data de 5 septembrie 1487 este momentul intrării in istorie a denumirii localităţii Horezu. Tradiţia populară contri­buie şi ea la întregirea tabloului ce conţine actul de naştere al localităţii. Astfel, potrivit istoricului Corneliu Tamaş, învăţă­torul Simionescu din Horezu ar fi cules, în deceniul trei al secolului trecut, o legendă care trimite la originea medievală a acestei aşezări. Potrivit acesteia, Vlad Ţepeş, revenind de la Buda, capitala Ungariei medievale, unde fusese închis de către regele maghiar de origine română, Matei Corvin, a pornit spre Târgovişte pentru a relua domnia Ţării Româneşti. Oprindu-se la hanul ce se găsea la răspântia de la ieşirea din Horez, Vlad Ţepeş ar fi văzut un tânăr localnic, pe care-l chema Petru, cu un cal alb de toată frumuseţea, stând de vorbă cu un alt sătean. Având un cal obosit, voievodul i-a cerut lui Petru calul său. Petru i-ar fi răspuns ca are nevoie de învoiala fratelui sau mai mare, Roman, care trebuia să se întoarcă de la han. Sosind Roman şi auzind dorinţa lui Vlad Ţepeş i-ar fi spus: „dacă eşti domnitorul ţării şi aşa ţi-e vrerea, al tău să fie calul!” Drept mulţumire, voievodul îi dărui lui Roman tot ţinutul de la şosea până la munte, spre nord, iar lui Petru ţinutul de la şosea la Măldăreşti, spre sud. Domnitorul ar fi pus şi o condiţie, şi anume aceea de a nu-şi înstrăina prin vânzare aceste proprie­tăţi. Petru ar fi respectat condiţia pusa de Ţepeş, iar Roman nu, motiv pentru care domnitorul i-ar fi confiscat moşia şi ar fi dăruit-o moşnenilor de la Râmeşti. De la acel Roman se zice că poartă numele satul Romani, sat component al Horezului de astazi.²

Sunt multe confuzii în această povestire interesantă. Nu poate fi vorba despre Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476), tradiţia confundându-l cu Vlad Călugărul. Nu ne putem pronunţa, din lipsă de documente, asupra împrejurărilor în care Vlad Călugărul ar fi ajuns în zona Horezului de azi şi ar fi avut nevoie de un cal, potrivit tradiţiei. Cert este faptul că în documentul de atestare a localităţii, document pe care l-am prezentat integral, se face menţiune la un cal dăruit domnito­rului de Roman şi Vlad, cei care se bucură de consolidarea proprietăţii prin poruncă domnească – „Şi domniei mele au dat calul”. De asemenea, considerăm că nu poate fi vorba despre confirmarea şi întărirea proprietăţilor lui Roman şi lui Vlad, pe care le-ar fi primit anterior de la Vlad Ţepeş. De regulă, actele domneşti prin care se confirmă dreptul de proprietate asupra unor moşii dobândite anterior prin poruncă domnească, fac referire la împrejurările în care au fost dobândite acele proprie­tăţi. Actul emis la 5 septembrie 1487 arată cu claritate faptul că Vlad Călugărul a dat, prin poruncă domnească, ”la Huhurezi, partea lui Roman şi în Râmeşti. partea Vladului”. După aceea, Roman şi Vlad au mers în faţa domnitorului pentru a „se înfrăţi”, adică pentru a avea dreptul de proprietate, fiecare dintre ei şi asupra părţii celuilalt. Prin urmare, actul emis de Vlad Călugărul la 5 septembrie 1487 confirmă o poruncă anterioară a aceluiaşi domnitor şi adaugă unele prevederi noi acesteia. Chiar dacă nu respectă adevărul istoric, legenda privind întemeierea localităţii medievale Horezu are un farmec aparte.

Toponimul îşi avea originea în numele păsărilor „al căror bocet se aude noaptea din adâncul acelor păduri nestrăbătute: huhurezii…” după cum afirma Nicolae lorga.. Numele Hurez, Horez, Horezu este o prescurtare din Huhurezi, vechea denu­mire a moşiei atestate la 1487, iar lingviştii au demonstrat în mod convingător acest lucru.³ Cu timpul, vechiul nume al satului Hurez este înlocuit cu acela al familiei de moşneni care-l stăpânea: Romani. Numele Hurez a fost dat localităţii de pe Valea Luncavăţului, formate în jurul târgului înfiripat la încru­cişarea drumului care lega Râmnicul de Târgu Jiu cu drumul ce venea dinspre munte, prin Vaideeni, precum şi cu cel dinspre câmpie, prin Măldăreşti. Documentul din 5 septembrie 1487 conţine şi prima menţiune a localităţii Râmeşti, aflată astăzi in componenţa oraşului Horezu. Celelalte sate cuprinse în localitatea actuală sunt menţionate pentru prima dată de documente din secolul al XVI-lea. Astfel, intr-un act emis de cancelaria domnitorului Radu cel Mare (1495-1508) la 12 iunie 1504, apare menţionat satul Bârzoteni cu prilejul unei dispute între locuitorii acestui sat, cei din Măldăreşti, Cândoi(?) şi cei din Vaideeni, privind stăpânirea asupra unui munte⁴. Referitor la satul Urşani, un document de la curtea domnitorului Petru cel Tânăr (1559-1568), emis la 22 mai 1561, întăreşte lui Neagoe şi fiilor săi părţi de ocină în Urseni, în urma unei judecăţi.⁵ Ar putea să fie vorba despre prima atestare docu­mentară a Urşanilor. Într-un alt document, semnat de domni­torul Alexandru Mircea (1568-1574; 1574-1577) în ianuarie 1576, se vorbeşte despre un anume Stan din Urşani care vinde o bucată de teren lui Oprea din Floreşti.⁶ Satele aparţinătoare astăzi de Horezu apar tot mai des în documentele de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi din secolul al XVII-lea. Un document de la 22 iunie 1596 cuprinde numele unor locuitori din Romani şi pe cel al lui Lupu din Urşani.⁷ Tot din vremea lui Mihai Viteazul (1593-1601) ni se transmite, printr-un document, numele lui Stanciu din Hurez care cumpăra ocine în Hurez şi Râmeşti, proprietăţi care au fost întărite, în anul 1620 şi de divanul domnesc al domnitorului Gavril Movilă (1618-1620). În vremea domnitorului Matei Basarab (1632-1654). Într-un document datat 3 iulie 1633, apar din nou amintite satele Râmeşti şi Urşani.⁸ Potrivit unor documente emise în cursul secolului al XVII-lea, locuitorii satelor aflate acum pe raza Horezului sunt foarte activi şi buni gospodari. Sunt amintiţi proprietari de terenuri, mai mici sau mai mari, de păduri şi porţiuni din munţii aflaţi în imediata vecinătate a satelor lor. Într-o perioadă când principala bogăţie o reprezintă terenul agricol, proprietatea de orice fel, agricultura fiind ramura eco­nomică principală, aproape exclusivă în Ţările Române, este firesc intersul locuitorilor din Râmeşti, Urşani, Bârzoteni, Hurezi pentru achiziţionarea de pământuri şi păstrarea proprie­tăţilor lor. Sumele importante de bani cu care se tranzacţionează terenurile arată puterea economică a acestor locuri. Docu­mentele respective ne arată, în acelaşi timp, o continuitate de existenţă a aşezărilor amintite, existenţă constatată şi susţinută chiar de către domnitorii ţării, prin acte cu putere deosebită.

Fraţii Oprea şi Dumitru Ţarogea cumpărau, în anul 1640, noi proprietăţi la Râmeşti, muntele Cuca Romanului cu toate plaiurile, plătind 7000 de aspri, muntele Malaia cu tot brădetul, muntele Stâna Ursului, pentru care au plătit 5000 de aspri, muntele Piscul Lung cu 7000 de aspri, consolidându-şi statutul de proprietari ai locului.⁹ Într-o situaţie cu totul diferită se află, în aceeaşi perioadă, alţi mici proprietari, ţărani liberi-moşneni, care, din diverse motive, se vând, cu tot cu moşii, la marii proprietari din zonă, devenind ţărani dependenţi – rumâni. Este posibil să fie de vină obligaţiile tot mai mari, nesiguranţa, alte ameninţări. Avem exemplul unor săteni din Bârzoteni, care se vând, pentru diverse sume, marelui spătar Diicul din Buiceşti, la 6 ianuarie 1645. Marele spătar a plătit pentru 16 oameni care s-au vândut împreună cu moşiile lor (6 capi de familie şi 10 feciori) suma de 156 taleri. Două luni mai târziu, la 5 martie 1645, acelaşi mare boier mai cumpără 60 de săteni din Urşani, plătind pentru aceştia suma de 500 de galbeni.¹⁰

Din analiza unui document, datat la 14 aprilie 1684, istoricul Corneliu Tamaş prezintă o concluzie interesantă, potrivit căreia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Horezu şi Romani erau de fapt una şi aceeaşi aşezare. Formula care atrage atenţia în documentul respectiv este „…adică noi Hurezii care ne chemăm Romani”, fiind vorba despre moşnenii din Hurezi care vânduseră mănăstirii Bistriţa un loc la Râmeşti.¹¹

În şirul acestor tranzacţii cu proprietăţi din zona Horezu, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, se va găsi şi logofătul Constantin Brâncoveanu, viitorul domnitor al Ţării Româneşti şi ctitor al Mănăstirii Horezu.

Note bibliografice

1.Documenta Romaniae Historica (în continuare DRH),B, Țara Românească, vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966, p. 332.

2.Corneliu Tamaș, Istoria Horezului, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 1995, p. 33.

3.Gherasim Cristea, Istoricul Mănăstirii Hurezu, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2003, p. 13.

4. DRH, vol. V, p. 236-237.

5. DRH, vol. VII, p. 259.

6.Corneliu Tamaș, op. cit. p. 35.

7.Ibidem, p. 37.

8.Ibidem, p. 39.

9.Ibidem, p. 39.

10.Ibidem, p. 40

11.Ibidem, p.56.

Sursa: Valentin Ciocan, Vetuța Ciocan, Istoria Horezului, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2012, p. 25-30.