Horezu -Cadrul geografic

Teritoriul administrativ al oraşului cuprinde un număr de şapte localităţi: oraşul reşedinţă Horezu şi şase sate aparţinătoare – Romanii de Jos, Romanii de Sus, Râmeşti, Ifrimeşti, Tănăseşti şi Urşani. Toate localităţile sunt grupate în partea de sud a teritoriului administrativ al oraşului, către valea Luncavăţului. Cea mai mare parte a teritoriului este acoperită de păduri şi se întinde către nord, pe culmile Munţilor Căpăţânii, din Carpaţii Meridionali.

Oraşul se desfăşoară de-a lungul văii şi drumului naţional DN67, care îl străbate de la est la vest şi reprezintă principala cale de comunicaţie şi legătură cu municipiul Râmnicu Vâlcea( 42 km), respectiv cu Târgu Jiu (70km). Către sud, se face legătura cu municipiul Craiova (113 km) pe DN 65 C. Oraşul se situează la o altitudine de cca. 550 metri, specifică zonei colinare subcarpatice, dar variază între 470 şi 2124,6m (Vf.Ursu). Satele componente se desfăşoară de-a lungul mai multor văi ale afluenţilor Luncavăţului (Luncăvecior, Râmeşti, Romani, Urşani), şerpuind pe pantele versantului muntos pe distanţe de 6-8 km, până la altitudinea de 500-600 metri.

 CADRUL NATURAL

a. Hidrografía. Privit de la înălţime, oraşul Horezu pare o concentrare de drumuri şi ape. Oraşul este străbătut de la est la vest de pâraiele Romani, Râmeşti, Luncăvecior şi Luncavăţ, toate cu direcţie de curgere de la nord spre sud, care creează un relief de luncă, de terase şi de dealuri piemontane. Reţeaua hidrografică este bogată, bine reprezentată; cursurile de apă sunt permanente, fără a avea însă debit mare. Apele de suprafaţă sunt predominante în zona Horezu. Luncavăţul. afluent de dreapta al Oltului, care izvorăşte din Munţii Căpăţânii, este format prin unirea pârâului Cumpenelor cu pârâul Blej şi străbate teritoriul oraşului Horezu, unde primeşte ca afluent pe stânga pârâul Urşani. unit şi el cu Râmeşti: iese din depresiunea Horezu tăind Măgura Slătioarei pe la capătul ei estic. Pârâul Romani a rezultat prin unirea pâraielor Bistricioara cu Romani. Un afluent de dreapta mai important al pârâului Romani este pârâul Lunga² . Bazinul apei Bistriţa (unită cu Gurgui), este format din apa Costeşti, cu care se uneşte la Tomşani şi din apa Horezului, care primeşte la răsărit Cernele şi Bistricioara la Romani şi la apus Ponorul. Ludeasa şi Pleaşa până la Romani, urmând să se întâlnească cu Bistriţa la Tomşani³. Debitul apelor a scăzut mult faţă de cel normal, prin lucrările de captare efectuate în anii 60 – 70, pentru alimentarea lacului de acumulare al hidrocentralei de pe Lotru.

b. Clima. Depresiunea Horezu este un loc cu un climat blând, la adăpost de vânturi. Aici are loc o influenţă submediteraneană, unde sunt create condiţii foarte bune pentru creşte­rea unor specii iubitoare de căldură. Clima este temperat con­tinentală, moderată, fără schimbări bruşte de temperatură şi umiditate, caracteristice fiind verile răcoroase, toamnele lungi, iernile blânde, cu o temperatură medie anuală de 10,3 °C. Pre­cipitaţiile au atins o medie anuală de 87mm. Cantitatea cea mai mare de precipitaţii cade în lunile mai şi iunie( ultima fiind mai bogată cu 122 mm). Cele mai reduse precipitaţii cad de obicei în februarie – 42 mm. În lunile de toamnă octombrie – noiembrie, sub influenţa deplasării maselor de aer umed din vest, se pune în evidenţă o a doua sporire a cantităţii lunare de precipitaţii, în raport cu cele de vară şi de iarnă, constituind aşa numitul al doilea maxim de toamnă, specific pentru partea sud – vestică a ţării. Descărcările electrice sunt frecvente în sezonul cald, având o intensitate mai mare în lunile mai şi septembrie⁴.

c. Vegetaţia. Pe teritoriul oraşului Horezu există o diver­sitate remarcabilă, floristică şi faunistică, a ecosistemelor, care se datorează unui complex de factori, printre care se numără: climatul blând, cu influenţe sud – mediteraneene, care a favorizat răspândirea unor specii relativ termofile; relieful muntos care ocupă o parte însemnată a teritoriului, favorizând menţinerea vegetaţiei naturale, care în aceste arii nu a putut fi înlocuită de culturile agricole, datorită reliefului accidentat. În cadrul reliefului muntos există o diversitate mare a tipurilor de habitat; frecvenţa calcarelor la zi, marcată în relief prin sectoare de chei şi mici masive izolate cu versanţi abrupţi, văi seci, grohotişuri, adăpostesc o floră deosebit de interesantă.

Etajarea vegetaţiei. Vegetaţia este repartizată pe teritorii întinse sau mai restrânse în funcţie de condiţiile de mediu, între care clima are un rol foarte important. Trecerea de la un etaj la altul se face prin intermediul unor diferite tipuri de vegetaţie, care interferează între ele.

Etajul nemoral (al pădurilor de foioase) se întâlneşte între 500 m şi 1400 m, iar făgetele cu molid şi brad ajung uneori până pe creste, cu subetajele:

Stejăretele – Etajul stejarului este prezent prin pădurile de gorun situate ca un brâu la limita inferioară a sub-zonei fagului, ridicându-se pe alocuri până la 600 m şi chiar 800 m altitudine. În cadrul acestei zone, se află prin depresiuni şi păduri de stejar.

Gorunetele – este reprezentat prin alternanţa fag – gorun. În vreme ce gorunul preferă pantele sudice, sud-estice, fagul se instalează pe pantele nordice, mai umede şi mai reci.

Făgetele – cea mai largă răspândire dintre pădurile din zonă este reprezentată prin păduri întinse de fag. Acest subetaj începe la 700 m şi se desfăşoară până la 1200-1300 m. Este reprezentat prin păduri montane de fag, caracterizat prin lipsa gorunului şi apariţia câtorva specii ierboase montan – carpatice.

Pădurile de fag cu răşinoase – limita inferioară este greu de stabilit, deoarece speciile de răşinoase – molidul (Picea abies) şi mai ales bradul (Abies alba) – coboară pe văi până la altitudini destul de mici (600-650 m). În general, pădurile de amestec se extind la altitudini cuprinse între 500 şi 1500 m. În cadrul acestui subetaj se găsesc specii de conifere precum: brad, molid, pin (Pinus sylvestris), în amestec cu foioase din etajele inferioare, în special mesteacăn (Bettila pendula), plop (Populus trémula), frasin (Fraxinus excelsior), tei (Tilia cordata), ulm (Ulmus scabra ) şi mai rar carpen, paltin şi salcie.

Etajul boreal (al molidişurilor) – este destul de bine reprezentat, pădurile de răşinoase fiind cuprinse între altitudini de 1200 şi 1850 m. Acest etaj cuprinde în special molid şi mai rar brad, pin, iar în apropierea versanţilor stâncoşi, tisă (Taxus baccata). Alături de arbori se găsesc şi arbuşti, precum ienupăr (,Juniperus communis), măceş (Rosa canina, Rosa pendulino), zmeur (Rubrus idaeus), afin (Vaccinium myrtillus), iar la limita superioară ienupăr (Juniperus sibirica) şi jneapăn (Pinus mugo). Vegetaţia ierboasă este reprezentată de numeroase specii, dar şi de muşchi şi licheni.

Etajul subalpin este situat deasupra etajului molidişurilor. Trecerea se face prin tufărişuri, care au rolul de a contribui la retenţia apelor pe versanţi, la consolidarea terenului şi care reprezintă de asemenea o stavilă în calea avalanşelor.

În aceste zone vegetează numeroase plante rare, cum ar fi: pesmă (Centaurea atropurpúrea), clopoţei (Campanula alpina), garofiţă de stâncă (Dianthus superbus), crin de pădure (Lilium martagón), crin de munte (Lilium jankael), arginţică (Dryas octopetala) ş.a. Speciile periclitate din această zonă sunt papucul doamnei (Cypripedium calceolus) şi floarea de colţ (Leontopodium alpinum), iar speciile vulnerabile sunt căldăruşa (Aquilegia transsilvanica), iedera albă( Daphne blagayana) şi strugurii ursului (Arctostaphyllos uva-ursi).

d. Fauna. Modificările altitudinale ale climei şi vegetaţiei condiţionează formarea etajelor faunistice. Fiecare unitate faunistică altitudinală are constituenţi zoologici cu adaptări morfofiziologice şi fenologice corespunzătoare şi cu cerinţe higrotermice potrivite cu mediul respectiv.

Etajul faunistic al stejăretelor este cel mai bine reprezen­tat etaj faunistic, deoarece are condiţii de viaţă favorabile. Pe lângă diversitatea speciilor de plante, trăiesc aici şi specii de animale, dintre care cele mai întâlnite sunt cele din grupul nevertebratelor (gândaci, păianjeni, fluturi, albine ş.a.). Ca vertebrate întâlnim: brotăcelul sau răcănelul (Hyla arborea), năpârca sau şarpele de sticlă Anguis fragilis), şarpele de alun sau nuieluşa (Coronella austriaca). Se întâlnesc aici numeroase specii de păsări: privighetoarea (Luscinia luscinia), piţigoiul mare (Parus major), piţigoiul de livadă (Parus lugubris), multe specii de ciocârlii, sticleţi, ciocanitoarea, şoimul rândunelelor (Falco subuteo), vânturelul de seară (Falco vespertinus), gaia roşie (Milvus milvus), şerparul (Cir caetus gallicus) şi cucuveaua (Athene noctua). Principalele.mamifere sunt: ariciul (Erinaceus europaeus), cuţcanul de pădure (Sorex araneus), pârşul (Glis glis) şi şoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus). Dintre carnivore pot fi amintite: vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), viezurele (Meles meles), jderul de copac (Martes martes) etc. Dintre ierbivore, amintim căpriorul (Capreolus capreolus) şi mistreţul.

Etajul faunistic al făgetelor este bine reprezentat, ajun­gând chiar până la 1700 m la limita superioară. Factorii ecologici favorabili permit ca o serie de animale să trăiască în ambele etaje, cu mici modificări efective. Dintre păsări, destul de numeroase în aceste păduri, regăsim: brumăriţa de pădure (Prunella modularis), fâsa de pădure (Anthus trivialis), pitulicea mică (Phylloscopus collybita), guşa roşie, struţul de vâsc, ţoiul, cojoaica şi gaiţa. Dintre răpitoarele de zi şi de noapte, întâlnim uliul găinilor (Accipiter gentilis), şorecarul (.Buteo buteo), acvila ţipătoare (Aquila pomarina) şi huhurezul (Strix aluco). La acest etaj, mamiferele sunt reprezentate de: veveriţă (Sciurus vulgaris) şi cerb (Cervus elaphus).

Etajul faunistic al pădurilor de conifere. Aici, numărul animalelor este mai redus în raport cu cel din pădurile de fag sau de gorun, datorită condiţiilor climatice mai vitrege şi a modului mai greoi de a-şi găsi hrana. Unele lepidoptere întâlnite aici pot fi dăunători foarte periculoşi – de exemplu omida păroasă a molidului (Lymantria monacha). Ipidele sunt exclusiv fitofage, iar ca reprezentant tipic poate fi menţionat cariul mare de scoarţă al molidului (Ips typographus). Dintre reptile, menţionăm vipera comună (Vipera berus) şi şopârla de munte (Lacerta vivipara). Din categoria animalelor vertebrate, păsările sunt cele care populează cel mai frecvent pădurile de conifere: auşelul (Regulus ignicapillus), piţigoiul de brădet (Parus ater), mierla gulerată (Turdus torquetus), piţigoiul moţat (Parus cristatus), piţigoiul de munte (Parus montanus), cinteza (Fringilla coelebs), corbul (Corvus corax), ciocănitoarea de munte (Picoides tridactylus), etc. Un locuitor tipic al acestor ţinuturi este ursul brun (Ursus arctos).

Etajul faunistic al tufărişurilor subalpine şi al pajiştilor alpine se distinge prin numărul redus al speciilor, fapt explica­bil prin condiţiile vitrege de viaţă – temperaturi scăzute, oscilaţii mari de temperatură la suprafaţa solului şi în aer, zăpezi mari, ierni lungi şi vânturi puternice.

Fauna pâraielor şi râurilor de munte. Unele ape curgă­toare montane izvorăsc din golul alpin, altele din pădurile de conifere. Ele sunt caracterizate printr-un debit mai constant decât majoritatea celorlalte ape curgătoare, apă saturată în oxi­gen şi aproape totdeauna limpede. Fauna este bogată, fiind reprezentată prin specii foarte oxofile şi criofile. Principalul contingent de specii de pâraie de munte îl dau insectele cu larve acvatice şi adulţi zburători. Peştii se întâlnesc numai în pâraiele mari, specia dominantă fiind păstrăvul (Salmo trutta fario), la care se adaugă două specii de zglăvoc (Cottus gobio, Cotus poccilopus), mreana de munte (Barbus meridionalis petenyi). Râurile de munte se caracterizează printr-un debit mai mare decât pâraiele, viteza apei mai redusă şi patul albiei acoperit cu pietre. Fauna este mai bogată decât în pâraie. Ea constă din aceleaşi grupe mari, dar cu alte specii: Baetis carpatica, gonocephala, etc. Ihtiofauna este dominată de lipan (Thymallus thymallus) şi moioagă. Se mai întâlnesc aproape toţi peştii din zona păstrăvului, plus cleanul (Leuciscus cephalus) şi latiţa (Alburnoides bipunctatus)⁵.

Note bibliografice:

1. Primăria Oraşului Horezu, Fişa monografică a Oraşului Horezu, 2001, p. 1.

2. Ancuţa Vameşu, Microregiunea Horezu – Studiu integrat al potenţialului de dezvoltare economică, 2008, p. 26.

3. Primăria Oraşului Horezu, Fişa monografică a Oraşului Horezu, 2001, p. 2.

4. Corneliu Tamaş, Istoria Horezului, Rm. Vâlcea, Editura Conphys, 1995, p. 9.

5. Ancuţa Vameşu, op.cit. p. 32-33

Sursa: Valentin Ciocan, Vetuța Ciocan, Istoria Horezului, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2012, p. 9-16.