Horezu – De la Unirea Principatelor la cucerirea independenței de stat a României

Clăcaşii horezeni şi-au desemnat de asemenea reprezentanţii din rândul cărora să fie aleşi deputaţii pentru Divanul ad-hoc al ţării. Subadmimstraţia Plaiului Horezu înainta Administraţiei judeţului Vâlcea, la 15 aprilie 1857, lista celor 38 de delegaţi din partea clăcaşilor din cu­prinsul acestui plai.² Din rândul acestora au fost desemnaţi: Stamate Bodurăscu( din satul Foleşti de Jos) şi Pătru Diaconu(din satul Milostea) ca alegători ai deputaţilor clasei ţărăneşti din Districtul Vâlcea, pentru Adunarea ad-hoc de la Bucureşti. Pentru aceasta, cei doi urmau să participe la adunarea tuturor reprezentanţilor clasei ţărăneşti din Districtul Vâlcea, la Rm. Vâlcea, în data de 16 septembrie 1857.³ Era pentru prima dată în istoria acestui neam când reprezentanţii ţărănimii participau la dezbaterea unor probleme importante ale ţării în care trăiau şi pe care o susţineau prin munca lor. În urma proceselor electorale care urmăreau desemnarea reprezentanţior judeţului în Adunarea ad-hoc de la Bucureşti, Nicolae Iancovescu din Horezu a fost desemnat deputat al proprietarilor mici şi mijlocii.⁴

Adunările sau Divanurile ad-hoc erau formate din reprezentanţii tuturor categoriilor sociale şi aveau rol consultativ, neputând adopta hotărâri. Înfiinţarea acestora a fost hotărâtă de reprezentanţii Marilor Puteri europene, în anul 1856, în cadrul Congresului de Pace de la Paris (convocat după războiul Crimeei, 1853-1856), atunci când s-a discutat şi despre forma­rea statului naţional român prin unirea Moldovei cu Ţara Românească. Ştiindu-se faptul că orice modificare politică pe continent se putea face doar cu acordul Marilor Puteri, deoa­rece Turcia şi Austria(care stăpâneau teritorii româneşti) se împotriveau formării statului naţional român, susţinând că românii nu doreau să se unească, s-a hotărât convocarea Adunărilor ad-hoc, la Bucureşti şi la Iaşi. În cadrul acestora, românii puteau să-şi prezinte, în faţa reprezentanţilor Marilor Puteri, dorinţele lor privind formarea statului naţional. Adună­rile ad-hoc, organizate în anul 1857, au arătat dorinţa populaţiei româneşti de formare a statului naţional modern prin unirea Moldovei cu Ţara Românească. Cu toate că Marile Puteri (Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia, Turcia) au luat hotărâri care nu corespundeau dorinţelor exprimate de români privind Unirea, se deschideau posibilităţi de realizare a acesteia. Calea cea mai sigură şi simplă privind formarea statului naţional român modern era alegerea unui singur dom­nitor pentru Moldova şi Ţara Românească.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domnitor al Principatelor Moldova şi Tara Românească, la 5 şi 24 ianuarie 1859, a îndepărta incertitudinile privind Unirea şi formarea statului naţional român modern. Se făcea un pas important spre Unirea deplina a celor două principate româneşti şi se puneau bazele indestructibile ale statului naţional român. Locuitorii ţinuturilor horezene au primit cu entuziasm deosebit vestea alegerii domnitorului unirii, această alegere fiind expresia voinţei populare a românilor. Cu toate străzile curate, cu Te Deum în toate bisericile, la care să participe populaţia şi oficialităţile, cu poliţiştii în uniformă, cu locuinţele şi localurile publice iluminate, au aşteptat horezenii vestea alegerii Domnitorului Unirii, ” …fiind zioa cea mai fericita a renaşterii românilor în care trebuie a se bucura toată naţia”⁵. Cu entuziasm au primit horezenii şi vestea trecerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza prin localitatea lor, prin Horezu, în drum spre Târgu Jiu, în luna iunie 1859, la foarte scurt timp după alegerea sa ca domnitor unificator. Astfel, din Horezu şi din satele vecine au fost concentraţi, la Mănăstirea Horez, 40 de cai pentru a se asigura deplasarea corespunzătoare a domnitorului. Locuitorii din împrejurimi, în special cei din Târgul Horezu, l-au întâmpinat cu entuziasm pe Domnitor, asigurând o atmosferă de sărbătoare pe toată durata prezenţei înaltului oaspete în localitate şi în zonă, aşa cum se petrecuseră lucrurile pe tot traseul străbătut de Cuza în Vâlcea.⁶ Poposind la Mănăstirea Horezu. Domnitorul Unirii a vizitat şi şcoala al cărei profesor era George Dimitraşcu şi a fost plăcut impresionat de elevii acestei şcoli.⁷

Reformele de importanţă majoră pentru statul naţional român modern, înfăptuite de către Domnul Unirii în toate domeniile de activitate, au avut urmări pozitive şi în spaţiul horezean. Principalii beneficiari ai reformelor au fost oamenii simplii, foştii clăcaşi eliberaţi de obligaţiile multiple prin reforma agrară hotărâtă de Cuza în august 1864. Prin această reformă, clăcaşii erau eliberaţi de obligaţiile de tip feudal şi primeau în proprietate pământul avut în folosinţă până atunci.

Reforma agrară din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a cuprins şi Localitatea Romani, unde s-a distribuit ţăranilor pământ din treimea rezervată proprietarilor, pentru ca mai târziu, în anul 1869⁸ şi apoi în 1880, însurăţeii din Râmești şi Romani să primească şi ei loturile de pământ prevăzute de lege.⁹

Prin reforma administrativă din anul 1864 se definea mai clar statutul localităţii; Horezu devenea comună rurală, aşa cum era şi comuna Romani. Prin legea instrucţiunii publice, adoptată în acelaşi an, se facilita accesul copiilor din familiile sărace ale acestei aşezări către ştiinţa de carte.

La 11 februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice şi a fost adus la conducerea statului un domnitor străin, de origine germană.

Horezenii au primit cu tristeţe vestea îndepărtării lui Alexandru Ioan Cuza de la conducerea statului în formarea căruia avusese un rol important. Îşi vor lega totuşi speranţele într-un viitor mai bun de noul domnitor, instalat la conducerea României în anul 1866 – principele Carol de Hohenzollern. Aceasta se observă şi din căldura cu care a fost primit noul domnitor, cu prilejul vizitei făcute la mănăstirea Horezu, în cadrul turneului vâlcean din zilele de 25 – 27 aprilie 1867.¹⁰

Reformele înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza, continuate de principele Carol, au avut menirea de a forma şi consolida statul naţional român modern. Horezenii s-au înscris în evoluţia firească a societăţii româneşti din cadrul statului naţional. Îi găsim implicaţi în activităţi economice diverse, precum şi în viaţa politică. Astfel, la 1875, horezenii îşi desemnau cei nouă delegaţi ai comunei, care urmau să aleagă "deputatul lor la camera legiuitoare”. Cei nouă delegaţi, care au obţinut fiecare cate 160 de voturi, erau: Ion Coman, Constandin Cojenescu (primarul comunei), Ion Constantin Chişavu, Costică Săndulescu, Constantin Dican, Nicolae P. Chişavu, Nicolae Giurgiuveanu, Nicolae Bogorodea, Vasile Udrea.¹¹

Dezvoltarea firească a României şi prestigiul său internațional erau afectate de menţinerea dominaţiei otomane. De aceea, se impunea cucerirea independenţei României faţă de Turcia. Horezenii se vor găsi implicaţi puternic şi în lupta dificilă pentru îndeplinirea acestui obiectiv, alături de toţi ceilalţi români. Pentru locuitorii meleagurilor străjuite de spiritul Brâncoveanului se adăuga un plus de sensibilitate şi de hotărâre atunci când era vorba de implicare în vederea îndepărtării dominaţiei otomane. Nu aveau cum să dea uitării secolele de suferinţă datorate acestei dominaţii şi modul în care fusese omorât voievodul ctitor şi copiii săi în acea zi de 15 august 1714.

^{Note bibliografice}

1.Corneliu Tamaș și colectiv, Contribuția județului Vâlcea la Unirea Principatelor, Rm. Vâlcea, 1982, p. 88.

2. Ibidem, p. 48, 49, 50.

3. Ibidem, p. 116.

4.Enciclopedia județului Vâlcea, vol. I, p.161.

5.Corneliu Tamaș și colectiv, Contribuția județului Vâlcea la Unirea Principatelor , p.192.

6. Enciclopedia județului Vâlcea, p.162.

7.Corneliu Tamaș, Istoria Horezului, p. 139-140.

8. Direcția Județeană Vâlcea a Arhivelor Naționale (în continuare DJVAN), Fond Primăria comunei Roman, Dosar 3/1869, fila 253.

9. Corneliu Tamaș, Istoria Horezului, p. 113.

10.DJVAN, Fond Prefectura Județului Vâlcea, Dosar 125/1866, f. 172.

11.DJVAN, Fond Primăria Horezu, Dosar 1/1875, filele 16, 17.

Sursa: Valentin Ciocan, Vetuța Ciocan, Istoria Horezului, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2012, p. 43-48..