„ÎNAINTE, SPRE ORADEA!”[1]

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

 

Pe frontul Diviziei 3 Munte, care îşi reorganizase comandamentul, trecând comanda Grupului 6 Vânători Munte la dreapta dispozitivului, pregătirea de artilerie a început la aceiaşi oră şi după 20 minute unităţile au pornit la atac. Grupul 6 Vânători Munte (trei batalioane), întărit cu două divizioane aruncătoare de mine, un pluton pionieri, Regimentele 484 şi 1324 artilerie antitanc sovietice, a atacat în lungul căii ferate care duce spre Oradea. Pe direcţia Roit, Toboliu a atacat Grupul 3 Vânători Munte (două batalioane), întărit cu un divizion de aruncătoare de mine, un pluton pionieri şi o baterie din Regimentul 484 artilerie antitanc. În rezerva diviziei se aflau un batalion vânători munte şi batalionul de pionieri.

Atacul diviziei s-a lovit, de la început, de puternice rezistenţe inamice la sud de gara Leş, la cota 112 şi pe marginea satului Roit. Înfrângând inamicul aflat pe direcţia sa de înaintare, Grupul 6 Vânători Munte a pătruns în adâncimea apărării inamice, şi după ce a respins puternicele contraatacuri date din raionul nord – Pusta Macea şi dinspre gara Leş, a ajuns, către orele 16, pe aliniamentul 200 m sud gara Leş, 1 km sud Pusta Macea. În acelaşi timp, Grupul 3 Vânători Munte a pătruns în Roit şi a început curăţirea localităţii.

Către seară, Regimentul 13/24 Artilerie Antitanc a primit ordin să se deplaseze în fâşia de ofensivă a Diviziei „Tudor Vladimirescu”. În cursul nopţii de 11/12 octombrie, Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi 3 Munte au primit următorul ordin de la Corpul de armată: "Gruparea mobilă a Frontului 2 Ucrainean,  a ajuns la nord, la marginea oraşului Oradea Mare şi, în cooperare cu tancurile, duce lupte pentru cucerirea oraşului. Ordon să treceţi la ofensivă hotărâtă pentru cucerirea oraşului Oradea Mare”.

A doua zi, Divizia „Tudor Vladimirescu” a reluat atacul cu Regimentele 1 şi 3 Infanterie. Regimentul 2 Infanterie a rămas în eşalonul doi, pentru a lichida rezistenţa inamică din satul Leş. Până la orele 8, regimentele din primul eşalon au ocupat satul Nojorid, după care au trecut la urmărirea inamicului spre nord.

Seara, după ce înfrânsese rezistenţele succesive opuse de inamic, divizia a pătruns în Oradea dinspre sud-vest şi, în cooperare cu Divizia 337 Infanterie sovietică, a curăţit oraşul şi a ajuns cu Regimentele 1 şi 3 Infanterie pe marginea de nord, iar cu Regimentul 2 Infanterie pe marginea de sud a localităţii.

Divizia 3 Munte a continuat atacul cu dreapta pe direcţia gara Leş – Sîntandrei şi cu stânga pe direcţia Roit, Toboliu. Grupul 6 Vânători Munte, în cooperare cu Regimentul 2 Infanterie din Divizia „Tudor Vladimirescu”, a cucerit gara Leş, după care, trecând la urmărire, a ajuns până seara pe Crişul Repede, ocupând localitatea Sîntandrei. La vest, Grupul 3 Vânători Munte, care fusese oprit de rezistenţe puternice la Ferma Tămăşeu, a reuşit să le respingă şi să ocupe localitatea Toboliu.

În seara zilei, dreapta Corpului 33 Armată a stabilit joncţiunea la nord de Oradea cu unităţile Corpului 4 Cavalerie de Gardă din gruparea mobilă a frontului. Astfel, manevra concepută de comandamentul frontului pentru încercuirea forţelor inamice de la vest de Oradea a fost terminată cu succes.

Pe frontul interior al încercuirii se găseau: forţele principale ale grupării mobile a frontului, pe aliniamentul nord-est Kaba, Derecske, Beretujfalu, sud Biharia: marile unităţi a Corpului 33 Armată pe Crişul Repede, între Oradea şi Toboliu; Armata 6 tancuri între Komadi, nord Csökmö; Corpul de cavalerie român şi Divizia 8 Cavalerie sovietică pe aliniamentul nord Szeghalom, vest Bakonyszeg, Nagy Bajom şi Corpul 49 Armată între Bihar Udvary, est Püspök Ladany.

Frontul exterior al încercuirii era asigurat către est şi nord de către gruparea mobilă care avea parte din forţe pe aliniamentul est Biharia şi Pocsay, nord Henczida şi Sărand, nord-est Hajdu – Szoboszlo sud-est Nadudvar.

Rolul principal în executarea acestei manevre a revenit grupării mobile a frontului, care, în decurs de trei zile, a pătruns peste 75 km în spatele inamicului, deschizându-şi drumul prin lupte grele, într-un teren desfundat de ploi şi lipsit de comunicaţii practicabile.

În noapte de 12/13 octombrie, trupele sovietice şi române de pe frontul de vest Oradea au trecut la lichidarea inamicului încercuit. Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi 3 Munte au primit ordin să-şi schimbe direcţia de înaintare către vest, spre Tărian, să forţeze Crişul Repede şi să continue ofensiva spre Girişul de Criş, Berek Böszörmeny, pentru a ajunge în seara următoare pe şoseaua Mezö Szasz, Kereszegapatti, şi a strânge, dinspre est, cercul în jurul grupării inamice. În aceeaşi noapte, forţele inamice bătute în raionul Oradea  şi-au reconstituit apărarea pe aliniamentul vest Tărian, Cheresig, nord Körösszakal, Homorg şi Komadi.

 

 "piatra

Monumentul Vânătorilor D.3 M. de la Cheresig

Aşa s-a încheiat una dintre cele mai importante şi frumoase bătălii, din punct de vedere al artei militare, cu o victorie româno-sovietică strălucitoare, ca şi libertatea adusă, în vârful baionetelor, pentru Oradea şi partea vestică a judeţului Bihor, oraşul devenind în scurt timp iarăşi capitala judeţului. După patru ani de pribegie,  oficialităţile refugiate la Beiuş, ca şi o parte a populaţiei, se vor întoarce în urbea lor, graţie braţului vânjos al ostaşului care e tot mai puţin preţuit!

Lovitura de ciocan a fost încununată de succes. Punctul final al participării Diviziei 3 Munte la bătălia Oradiei poate fi considerat momentul ieşirii forţelor ei pentru a doua oară, pe Crişul Repede, în seara zilei de 12 octombrie 1944. Sau cum se exprima un participant la acest act emoţionant: „Inamicul a fost respins. Batalionul de moţi ajunge în partea de vest a oraşului. Trece pe lână localitate şi se îndreaptă spre graniţă. În oraş pătrund alte unităţi care se află în dreapta noastră. Pe înserat ajungem pe malul Crişului Repede. Inamicul s-a cramponat pe malul de dincolo. Încearcă să reziste. Companiile din prima linie ţin malul sub foc.

 

"episcopul"

SURSA: Armata română în al doilea război mondial,

Ed. Militară, Bucureşti, 1995, p. 142

Se caută locuri de trecere. Compania cercetare trece prin apă şi manevrează. Deschide drumul şi celorlalte subunităţi. Continuăm înaintarea şi ajungem la graniţa veche. Se aud din nou urale. Beretele se aruncă în sus. Se trag salve de arme automate spre cer. Se trag şi rachete.

Sergenţii Enache şi Delu scot lopeţile. Fac câteva muşuroaie şi înfig pari în loc de borne: Aici e graniţa noastră, fraţilor… În veci vecilor va fi aici… Ura!… Ura!…La 12 octombrie 1944, o dată cu căderea nopţii, am trecut graniţa. Mâine vom porni din nou la drum”.[3]

La balada ostaşului român, cercetarea noastră primeşte, cu ospitalitate, informaţii din cripta amintirilor, din partea celor care au contribuit la eliberarea oraşului şi restabilirea graniţei normale în partea de vest a României. Le oferim cu plăcere şi onor cuvântul:

Locotenent-colonel (r) Atanase Vlăduţ, Batalionul 5 Vânători de Munte, Divizia 3 Munte: „În ziua de 27 septembrie 1944, primele noastre patrule au ajuns la linia de demarcaţie stabilită prin Dictatul de la Viena (la sud-vest de Oradea). Cu lopeţile şi cu paturile armelor au fost scoase bornele hotarului nedrept. «Nu aceasta este graniţa noastră», puteau fi auzite strigătele dezlănţuite ale luptătorilor. «Graniţa noastră este dincolo de Oradea. Acolo pe frontieră sunt adevăratele borne!» Am trecut cu entuziasm hotarul vremelnic. Am intrat în comuna Bicaci (23 km sud-vest Oradea), unde locuitorii ne-au întâmpinat sărbătoreşte cu ghirlande de flori şi steaguri tricolore, cu multe gesturi de atenţie şi bucurie. Depăşisem comuna, când după circa doi kilometri inamicul ne-a primit cu focuri de arme automate, fiind obligaţi să ne desfăşurăm în formaţii de luptă.

În faţa noastră era o baltă lungă şi lată. Ne-am apropiat de ea, folosind la maximum acoperirile din jur. Era foarte frig, dar în focul luptei şi frigul te încălzeşte! Am intrat cu toţii în apă. La un moment dat nu se mai vedeau decât braţele care ţineau deasupra capului armele şi sacii de spate. La câteva minute, după trecerea bălţii, am început mişcarea cu coceni de  porumb, frunze de dovleac, cu ierburi pe noi, aşa încât nu se mai vedeau moţii, de parcă îi înghiţise pământul. Nu peste mult timp s-a dat semnalul de plecare la atac. Într-o clipă porumbiştea a prins viaţă, iar armele glas. Inamicul surprins a ripostat, dar fără efect. Unde să tragi mai întâi?… Am asaltat, şi baionetele vânătorilor de munte, ca nişte săgeţi aducătoare de moarte, au făcut ca inamicul să părăsească poziţia, buimăcit şi înfricoşat, cât şi cum a putut mai repede. Am luat cu acea ocazie numeroşi prizonieri”.

General de corp de armată (r) Marin Badea Dragnea, pe front sublocotenent, comandant de pluton şi companie în Regimentul 3 Infanterie, din Divizia „Tudor Vladimirescu relatează: „La 25 septembrie 1944, după 8 zile de marş, am ajuns la Beiuş, la poalele vestice ale Munţilor Apuseni, după un marş greu şi obositor. Nu era însă timp de odihnă, fiindcă ne-am angajat pe direcţia Beiuş, Salonta, Felix, Oradea, în strâns contact cu inamicul. În seara zilei de 26 septembrie, am fost chemat de comandantul regimentului, locotenent-colonelul Ştefan Dinescu, care mi-a ordonat o misiune de mare importanţă. În cursul nopţii  trebuia să mă infiltrez cu plutonul în dispozitivul inamicului şi să capturez prizonieri. Misiunea a fost îndeplinită fără pierderi, capturând o grupă de mitraliere şi soldaţi germani. Informaţiile furnizate de prizonieri au fost importante, de mare folos pentru statul major al diviziei şi al regimentului. Câţiva ostaşi din pluton, între care sergentul Alexandru Vânău, comandantul grupei 4, au fost distinşi cu medaliile „Virtutea militară” şi „Bărbăţie şi Credinţă”. Eu însumi am fost decorat cu Ordinul „Coroana României” cl. V-a, cu panglică de Virtute Militară şi frunze de stejar, pe care l-am primit mai târziu, în Spitalul de zonă interioară nr.105 Sinaia, unde mă aflam internat, precum şi Ordinul sovietic „Steaua Roşie”.

            În dimineaţa zilei de 27 septembrie, după o pregătire de artilerie, a început atacul. Plutonul meu acţiona de-a lungul şoselei Salonta, Leş, Nojorid, Oradea. După câteva ore de lupte grele, înaintarea regimentului a fost oprită de un contraatac inamic în zona Aerodrom – Căzărmile Roşii. Contraatacul a fost respins şi regimentul şi-a reluat înaintarea, iar către seară am ajuns la pârâul Peţa (est Oradea).

Luptele din zilele 27, 28 şi 29 septembrie au fost extrem de intense. Inamicul nu se putea împăca cu ideea că trupele noastre pătrunseseră aşa de aproape de oraş. De aceea, a contraatacat continuu. În sectoarele companiilor a 7-a, a 8-a şi a 9-a din batalioanele 2 şi 3 ale Regimentului 3 Infanterie s-au produs numeroase contraatacuri inamice soldate cu pierderi de ambele părţi.

În cursul zilei de 30 septembrie, inamicul a contraatacat cu forţele Diviziei 12 Infanterie maghiare şi unităţi germane sprijinite de tancuri, artilerie şi aviaţie. Contraatacul a pătruns în zona de apărare a Diviziei 337 sovietice şi apoi în flancul drept al Diviziei 3 Munte. În cele din urmă, cu eforturi deosebite, inamicul a fost respins cu mari pierderi pentru trupele proprii: comandantul Regimentului 2 Infanterie, locotenent-colonel Ion Buzoianu cade în luptă în fruntea regimentului; au fost grav răniţi şi colonelul Nicolae Cambrea, comandantul diviziei şi locotenent-colonelul Iacob Teclu, şeful de stat major. De asemenea, subliniez că regimentele diviziei au suferit mari pierderi în soldaţi, subofiţeri, ofiţeri şi pagube materiale de război, fiind obligate ca, în cooperare cu Divizia 3 Munte şi Divizia 337 Infanterie sovietică, să se replieze pe aliniamentul Leş, Chişirid, Nojorid.

Între timp s-a pregătit ofensiva trupelor româno-sovietice, pentru eliberarea completă a nord-vestului Transilvaniei şi a oraşului Oradea Mare. În ziua de 11 octombrie, după o amplă pregătire de artilerie şi aviaţie, unităţile diviziei au început ofensiva pe direcţiile Leş, Nojorid, Oradea şi Băile Felix, Oradea. Împreună cu Divizia 3 Munte română şi Divizia 337 infanterie sovietică. Până în seara zilei au fost înfrânte rezistenţele inamice, iar localităţile Chişirid, Leş, Nojorid, eliberate. În dimineaţa zilei de 12 octombrie am pătruns în Oradea. În după amiaza acelei zile, diviziile au ajuns la hotarul firesc al României.

Cu emoţie îmi amintesc când comandantul companiei 7, locotenentul Petre Draga, cu o trupă de pistolari, a înălţat drapelul tricolor pe Primăria oraşului Oradea Mare, în ziua de 12 octombrie 1944. Pentru faptele de eroism ale companiei, locotenent Petre Draga a fost înaintat la gradul de căpitan şi decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a 3-a.

M-am bucurat mult de succesul bravilor noştri ostaşi, dar bucuria mea a fost de scurtă durată deoarece în aceste crâncene lupte am fost rănit grav la braţul stâng de schijele unui proiectil de artilerie al inamicului. Cu lacrimi de durere şi întristare că părăsesc câmpul de luptă, am predat comanda plutonului sergentului Alexandru Vânău, cel mai curajos şi destoinic comandant de grupă, fiind evacuat.

 

 "piatra

Crucea de mormânt, de la Gepiu,

a eroului Suciu Lazăr

Luptele din zona Oradea Mare, de la 27 septembrie la 12 octombrie 1944, ne-au costat scump, mulţi soldaţi, gradaţi, subofiţeri sau ofiţeri au căzut la datorie şi se odihnesc în cimitirul eroilor din Municipiul Oradea.

Din cauza complicaţiilor operaţiei, am trecut prin spitalele Z.I. (zona interioară) Beiuş, Alba Iulia, Braşov, Sinaia, precum şi Spitalul Militar Central şi Spitalul Panduri Bucureşti. Doresc sincer şi din inimă să mulţumesc celor care timp de 4 luni s-au străduit să-mi salveze braţul stâng – locotenent-colonelul dr. Petrulian, locotenent-colonelul dr. Mareş, locotenent-colonelul dr. Berceanu, maiorul dr. Cădere, mari chirurgi ai spitalelor noastre. Parcă destinul înadins m-a însemnat să-mi aduc aminte de modesta mea contribuţie la luptele eroice la care am participat pentru eliberarea oraşului Oradea Mare.

Au trecut 54 de ani de atunci. Camarazii săi de luptă evocă cu durere, dar şi cu mândrie, faptele de vitejie ale comandantului batalionului 3, maiorul erou Grigore Irofte – rănit grav în fruntea batalionului. Totuşi, el îndeamnă ostaşii să lupte pentru Patrie mai departe. Se stinge din viaţă pe câmpul de luptă având ambele picioare şi braţul stâng zdrobite. A fost decorat de regele Mihai cu Ordinul „Mihai Viteazul”, post mortem. De asemenea a căzut în luptă căpitanul Mihai Ivan, comandantul batalionului 2 şi el decorat post mortem cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Mulţi soldaţi, gradaţi, subofiţeri şi ofiţeri din marea unitate au fost distinşi cu medalii şi ordine de vitejie, iar cu Ordinul „Mihai Viteazul”, 38 ofiţeri, din care 11 post mortem. Mulţi ostaşi din Diviziile 3 Munte, T.V. şi 337 sovietică se odihnesc în Marele cimitir al eroilor români şi străini din oraşul Oradea Mare” [4].

"piatraInscripţie pe crucea de mormânt

a eroului Iambor Ioan, Nojorid

DUMNEZEU SĂ-I ODIHNEASCĂ ÎN PACE!

Ne închinăm cu pioşenie şi recunoştinţă în faţa memoriei eroilor căzuţi în luptele duse pentru eliberarea oraşului Oradea şi a sfântului pământ românesc al Transilvaniei.

Mesajul celor mai vârstnici ostaşi ai ţării către tânăra generaţie şi către toţi ostaşii din armata română este de a cinsti, cu adâncă recunoştinţă, jertfa celor peste 55.000 soldaţi, gradaţi, subofiţeri, ofiţeri şi generali căzuţi pentru eliberarea Transilvaniei, în memoria cărora s-au amenajat cimitire de eroi şi s-au ridicat, ca nişte borne ale vitejiei româneşti, monumente, obeliscuri, plăci comemorative. Ele trebuie îngrijite şi păstrate cu sfinţenie de către toţi cetăţenii ţării.

Totodată, adresăm mesajul şi dorinţa noastră de pace la hotarele strămoşescului pământ al lui Menumorut, pe care-l vom apăra cu demnitate şi vrednicie atâta cât vom fi în viaţă, spre gloria şi libertatea României.



[1] Pentru amănunte vezi Gl. Bg. r. prof. univ. dr. Gheorghe Tudor-Bihoreanu, Lt.col. r. drd. Constantin Moşincat, ing. ec. Ioan Tulvan, 30 de zile în faţa morţii. Bătălia pentru Oradea, Editura Tipo Mc, Oradea, 2004

[2] Ziarul „Înainte”, organ de presă al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, din 19 octombrie 1944

[3] Batalionul de moţi „Avram Iancu”, p.88

[4] Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei, 1941-1945, Bucureşti, 1998, p.84-87

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *