Începuturile iluminatului public stradal în Râmnicu Vâlcea

Cu toate distrugerile pe care le-au suferit orașele în timpul războaielor ruso-turce desfășurate pe teritoriul Țării Românești în secolul al XVIII-lea, conducătorii acestor orașe reușesc să ia o serie de măsuri care se circumscriu modernizării urbanistice a Europei acelor vremi.

Capitalele europene, precum și Bucureștiul, la începutul secolului al XIX-lea, nu erau iluminate în timpul nopții, iar liniștea și întunericul adânc domneau pe ulițe și poduri. Doar se auzea, din când în când, vocea gravă a unui străjer, care la orice zgomot, întreba „cine este?”.

În timpul lui Vodă Caragea (1812-1818), divanul domnesc propune domnului, la 6 iulie 1814, să aprobe ca în București, din Capul podului până la Curtea Veche, de la o margine la cealaltă, la fiecare șapte case să se ridice câte un stâlp înalt de un stânjen și jumătate și în capul fiecăruia să se monteze câte un felinar în care noaptea să ardă câte o lumânare. Solicitarea boierilor este aprobată de Vodă cu precizarea ca stâlpii să fie din podinele vechi recuperate din lucrările ce se efectuau la podurile din București[1].

Această principală arteră bucureșteană trebuie să fi avut un aspect neplăcut, fără trotuare cu stâlpi din vechile podine, în vârful cărora erau ancorate niște felinare cu lumânări care radiau o lumină palidă. Cum ceara era un articol mult căutat, la Episcopia din Râmnicu Vâlcea, la 1764, se înființează o fabrică de ceară albă[2]. O altă creațiune a fost realizarea de fabrici mari de lumânări, înlocuind pe cele din Veneția, și mai târziu Dănuț lumânărarul din Râmnic făgăduia să facă lumânări fără seu, mai ieftine cu un leu și cinci parale și să mai dea și 800 de lei la Cămară. Cererea acestui articol, ce devenise omniprezent în activitățile gospodărești dar și publice, de aceea, la începutul secolului al XIX-lea se vor întemeia noi „lumânării” pentru desfacere[3].

La 1820, fabrica de lumânări de ceară era a lui Riga Zisu care ia și dreptul de fabricare al Schitului „40 de Sfinți” al Episcopiei din Râmnic cu sediul în București[4].

Primarii orașului Râmnic, care s-au succedat la conducerea orașului în secolul al XIX-lea, au avut dorința să-l sistematizeze, să-i pietruiască străzile și să-i asigure un iluminat nocturn plăcut.

Primăria Râmnicului contractează, în anul 1819, pe Solomon Rasefai să monteze pe Bulevardul Tudor Vladimirescu 60 de felinare pe stâlpi care să fie de o înălțime de un stânjen și jumătate, frumos cioplit, vopsit în verde, iar în capăt să pună un inel de metal care să nu permită stâlpului să crape.

În vârful stâlpului se montează un felinar în care să se aprindă o lumânare pentru iluminatul de noapte. Primăria angajează lampagii care să aprindă lumânările și să urmărească dacă pe perioada nopții programul de iluminat funcționează.

În vederea unei bune funcționări a iluminatului nocturn al orașului Magistratul și Poliția iau hotărârea, în 1833, de înființare și organizare a unei secții a iluminatului public în orașul Râmnic.

Cu ocazia suirii pe tron a lui Alex Dimitrie Ghica locuitorii orașului Râmnic au sărbătorit acest eveniment printr-o frumoasă iluminare a orașului.

Același lucru s-a petrecut și în seara de 11 iunie 1848 când s-a celebrat, în cursul zilei, la Biserica Tuturor Sfinților memorabila zi care prevestea „viitorul fericit” la care gândea tot românul[5].

Primăria avea grijă deosebită în ceea ce privește calitatea lumânărilor care trebuiau să fie făcute de mașină și să fie lucrate din seu de capră, curate, fără să plesnească sau să curgă, să aibă feștila potrivită cu înălțimea și greutatea lor ca să poată da lumina trebuincioasă. Tudor Melinescu câștigase licitația d e a fabrica și vinde lumânări în oraș, într-un magazin în piața târgului.

Comisarul poliției controla seară de seară starea de funcționare a lămpilor și informa pe primar de deficiențele constatate de el. Prefectul atenționează pe primar că lămpile existente nu satisfac iluminatul public, întrucât orașul și-a mărit suprafața și e necesar să facă eforturi pentru iluminarea tuturor străzilor. O mare dorință a prefectului era ca iluminatul să se facă pe stâlpi metalici, care ar fi dat orașului un aspect mai civilizat. De aceea îl informează pe Primar că un stâlp metalic cu felinar costă 300 de franci și-l roagă să analizeze această idee.

În anul 1859, Ministerul trimitea către Consiliul Municipal o adresă prin care le sugera să studieze iluminatul cu gaz al orașului fiind mai eficient. În urma unei documentații care cuprinde întreaga rețea stradală a orașului, municipalitatea Râmnicului comandă 80 de lămpi cu gaz pentru care cheltuie suma de 1796 lei[6].

În această perioadă orașele din Țara Românească își dezvoltă de vreme noul sistem de iluminat stradal și al piețelor cu gaz lampant care dădea o lumină mai puternică. Acest sistem de iluminat a impus noi condiții de exploatare.

Cu 1 ianuarie 1863 iluminarea străzilor și a piețelor publice din Râmnic se va face cu un număr mărit de lămpi și felinare așezate pe baza unui plan stabilit de inginerul orașului. Aceste lămpi și felinare se dau antreprenorului cu toate ale lor în ființă și în stare bună, adică: globuri de sticlă cu capacele lor și reverberele de tinichea, mașinile și cilindrele lor, fiarele pe care stau așezate lămpile de tip Viena model 12, așezate pe noii stâlpi metalici frumos vopsiți în verde[7].

Întreprinzătorul se obligă a ține aceste lămpi și felinare în stare completă și în stare bună și întotdeauna curate, reparate și înființate din nou pe cele ce se vor sparge în cursul acestui contract.

Municipalitatea va invita poliția ca prin agenții săi să supravegheze asupra felinarelor spre a nu se face pagube. Nicio lampă nu se va muta din locul ei fără aprobarea Municipalității și a întreprinzătorului. Iluminatul lămpilor se va face cu gaz lichid numit hidrocarbură, de bună calitate și bine curățit încât să nu dea miros prea greu și să lumineze cu o flacără albă, iar fitilul va fi de 23 milimetri în diametru. Iluminatul lămpilor se va face în toate nopțile întunecoase fie luminate chiar și de lună, începându-se aprinderea lor cu o jumătate de oră după apusul soarelui și ținând lumina bună neîntrerupt până la ziuă.

Întreprinzătorul va avea un număr corespunzător de angajați pentru a întreține lămpile în stare de funcționare în timpul stabilit și să le țină curate iar, în cursul nopții, să fie bine întreținute. Poliția, organizată pe culorile orașului, va supraveghea la buna desfășurare a programului stabilit[8].

În anul 1865, când s-a promulgat legea comunală pentru iluminatul public cu gaz, primăria Râmnicului avea deja un număr de lămpi cu gaz montate în oraș la acea perioadă. Primăria primește credite, cu această ocazie și montează pe bulevard, pe Calea cea Mare și în piață, lămpi vieneze în șase colțuri, vopsite în verde în exterior și albe în interior, pe stâlpi metalici frumoși vopsiți în verde. Această măsură a dat un aer modern și civilizat orașului.

Mai târziu, în anul 1873, prefectul atenționează pe primar că lămpile existente nu satisfac iluminatul public întrucât orașul s-a extins și că este necesar să se ia măsuri și să se facă eforturi pentru iluminarea tuturor străzilor. Prefectul solicită primarului ca iluminatul să fie extins pe stâlpi metalici în tot orașul și să se angajeze aprinzători de lămpi care să aibă și sarcina de îngrijitori și paznici. Totodată poliția era obligată ca gardienii de noapte să privegheze cu atenție ca lămpile să nu fie furate[9].

În anul 1875, o serie de instituții solicitau să se monteze lămpi de iluminat pe strada acestora sau chiar în fața sediului în care lucreau. Astfel, în iunie 1876, la solicitarea Dirigintelui Oficiului poștal din Râmnic se montează două lămpi la poarta Oficiului pentru a lumina orele de plecare și sosire ale diligențelor[10]. În această perioadă serviciul poștal era ajutat cu prioritate de către municipalitate[11].

Maiorul Măldărescu, comandantul corpului 9 vânători, solicita și el, pentru interes public, instalarea a 2 felinare unul la poarta Arestului și altul la jumătatea șoselei dintre podurile de peste râu.

La fel procedează medicii curanți ai spitalului din Râmnic pentru înființarea unei lămpi în fața spitalului. Părintele Iosif Talamanti, administratorul mânăstirii catolice din oraș, cere și el să se monteze, pe zidurile mănăstirii, două lămpi pe cont propriu. O serie de unități comerciale până în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea beneficiază de iluminatul public care se realizează din fonduri proprii.

            Transformările economice și sociale din secoulul al XIX-lea au stimulat în mod deosebit știința și au influențat dezvoltarea economiei. O serie de oameni de știință au fost preocupați de a studia fenomenele electrice, ceea ce a dus la descoperirea arcului voltaic. La sfâșitul secolului al XIX-lea, primarul Râmnicului fiind fascinat de lumina electrică, propune Consiliului Orășenesc să înlocuiască iluminatul orașului cu gaz cu iluminatul electric[12].

Pentru aceasta Consiliul Comunal al Râmnicului aprobă un nou                                   proiect de iluminare al orașului cu electricitate precum și costurile necesare pentru noul sistem de iluminat, se impunea solicitarea unui împrumut de 800 lei pentru achitarea onorariului inginerului proiectant, inginerul R. Zeiner, care a propus mai multe variante pentru a obține energia electrică necesară punerii în mișcare a dinamului, astfel captarea râului Cheia, captarea râului Olt sau realizarea unei turbine cu aburi[13].

            Lucrarea se va prezenta până la 1.XII.1900[14].

Pentru această lucrare s-au întocmit: planul, proiectul, devizul, caietul de sarcini și un memoriu al întregii instalații, iar Inginerul R. Zeiner finalizează proiectul complet elaborat compus din următoarele piese:

Planul conductelor electrice

Planul de distribuție a celor 220 bucăți de lămpi

Planul a 52 lămpi cu arc voltaic

Planul uzinei electrice

Planul dinamului electric

Planul de distribuție

Fotograma unui dinam electric

În ședința Consiliului din 15 septembrie 1906 primarul orașului arată că sistemul de iluminat electric al Râmnicului este în stadiul de finisare și propune să se angajeze personal calificat pentru funcționarea acestui sistem și păstrarea în continuare a iluminatului cu gaz lampant la periferia orașului care să fie în regie. Sistemul de iluminat electric a fost distribuit și la persoane particulare, pe străzi, la început având un total de 625 de abonați.

Orașul Râmnicu Vâlcea a fost iluminat public și o parte a populației a beneficiat de această binefacere la începutul secolului al XX-lea, înscriindu-se în felul acesta printre primele orașe ale României iluminate cu curent electric.