Întrucât învăţământul sătesc se afla la începuturile sale, nu existau încă localuri construite special pentru şcoli, de aceea cursurile şcolare urmau să se ţină în diferite case particulare, încăperea respectivă să fie potrivită cu numărul şcolarilor şi să nu vateme sănătatea acestora.
Pentru viitor, autorităţile judeţene trebuiau să „chibzuiască mijloacele pentru clădirea unor încăperi întradins pentru aceasta”.
Ţăranii tineri, cântăreţi sau feciori de popă, frecventau nişte cursuri în oraşul de reşedinţă al judeţului o perioadă de timp, pentru a căpăta cel puţin o minimă pregătire necesară viitoarei lor misiuni, deloc uşoară şi apoi erau „sloboziţi prin satele judeţului destoinici de a deschite şcoala şi preda învăţătură copiiilor sătenilor”.
Cursurile şcolare se ţineau cu copiii ţăranilor numai în perioada de iarnă, adică de la 1 noiembrie şi până la sfârşitul lui martie, urmând ca în celelalte luni să-şi ajute părinţii la muncile pământului.
Nici vârsta şcolarilor şi nici durata cursurilor nu era limitată la un număr oarecare de ani, după cum nici materia de învăţământ nu era împărţită pe clase. Învăţământul se făcea pe cărţile bisericeşti, cei mai buni elevi având perspectiva de a deveni dascăli când apăreau asemenea posturi.
Din listele trimise de profesorul A. Fortunatu către Eforia Şcoalelor, aflăm care erau materiile de învăţământ care se studiau la şcolile săteşti. Menţionăm dintre acestea: manual de citire partea I şi a III-a, gramatici, manuale de silabism, partea I, partea a II-a şi partea a III-a, manuale de istoria sfântă, catehisme, abecedare mici, manuale de geografie, cartea pentru vindecarea bolilor la vite, broşuri de vocabular francezo – român, algebra, geometrii, culegeri de feluri de scrisoare, manuale de rugăciuni.
În pofida unor greutăţi, învăţământul public sătesc din Muntenia continuă să se dezvolte până în anul 1848.
Munca de pionierat a învăţătorilor, de răspândire a ştiinţei de carte la proporţii naţionale, a avut urmări inestimabile. Prima şi cea mai importantă consecienţă a acestei nobile activităţi a fost ridicarea culturală şi morală a satelor, cultivarea simţului civic al ţăranilor cu urmări pozitive directe în mai buna gospodărire a sătenilor şi localităţilor.
În anul 1848, învăţătorii satelor şi-au adus o contribuţie importantă la răspândirea ideilor revoluţionare, fiind folosiţi în acest scop de guvernul revoluţionar.
Trăind în aproape aceleaşi condiţii ca şi majoritatea locuitorilor de la sate, cu lefurile plătite cu întârziere şi umiliţi adesea de comportarea boierilor şi arendaşilor, învăţătorii satelor au aderat la ideile revoluţiei văzând în aceasta singura cale de a scăpa din sărăcia în care se zbăteau.
Ca măsură de represalii, după 13 septembrie 1848, şcolile săteşti au fost închise iar învăţătorii acestora destituiţi. Eforia Şcoalelor reînfiinţată la 27 septembrie 1848, poruncea la 10 ianuarie 1849, cîrmuirilor de judeţe, ca toate şcolile să fie sigilate cu întreg mobilierul înlăuntru şi să nu fie folosite de aici înainte vreo altă locuinţă, iar la 20 mai 1849, revenea cu aceeaşi poruncă.
Hotărârea Eforiei Şcoalelor a constituit o grea lovitură dată şcolilor săteşti, care în ciuda greutăţilor, înregistraseră progrese remarcabile: se pregătiseră învăţători, se construiseră localuri, se editaseră manuale, se procurase mobilier, frecvenţa elevilor se îmbunătăţise, toate acestea într-un timp relativ scurt.
Totuși după 8 ani, adică în anul 1857, școlile se vor redeschide iar învățământul va lua avânt în toată țara, e adevărat neuniform.
Evoluţia societăţii româneşti şi dezvoltarea statului modern cereau mulţi oameni cu ştiinţă de carte, de aceea la scurtă vreme după înfrângerea revoluţiei, apar tot mai evidente preocupările oficiale pentru reorganizarea învăţământului naţional.
Încă din secolele trecute valea Cernișoarei s-a făcut recunoscută prin talentați oameni de cultură. Aici s-au născut talentați „scriitori de documente” și cunoscători de slovă românească.
Despre aceasta ne amintesc documentele vremii:
•    un document din 30 auguist 1798, ne amintește despre „scriitorul Dincă din Armășești”;
•    un document din 18 decembrie 1805 vorbește despre „scriitura lui Badea din Armășești”;
•    un alt document din 8 septembrie 1804 ne vorbește despre Alexandru, fiul lui Gheorghe „scriitorul” din Armășești;
•    în 18 aprilie 1811 un document, cu referire la Mădulari ne amintește, despre „11 martori cu scriitorul” etc.
Acest număr mare de documente, precum și numele scriitorilor amintite de acestea, mă determină să admit existența de școli în această perioadă.
De asemenea existența hotarnicilor care trebuiau să știe să socotească și să scrie, admite existența școlilor.
La 20 septembrie 1786 se redactează carte de hotărnicie a vătafului Dumitrașcu și a lui Stanciu Măldărescu ce au fost „orânduiți hotarnici”.
În satele văii Cernișoara găsim de asemenea foarte mulți preoți, cunoscători de carte și absolvenți de școli.
Despre organizarea legală și ordonată a învățământului românesc putem vorbi abia în anul 1838, când Eforia Școalelor trimite dintre candidații „cei mai destoinici” să deschidă școli la sate.
Astfel pe valea Cernișoarei iau ființă primele școli în perioada 1838-1842: Armășești – 1842, Groși – 1839, Mădulari 1838.
Primii dascăli „candidați de învățători” au fost:
•    la Armășești, în 1842 – Păun Bălășescu de 25 ani, fiu de preot din Armășești;
•    la Mădulari, în 1838 – Marin Ionescu avea 18 ani și era fiu de birnic din Mădulari;
•    la Groși era Ștefan Popescu, decembrie 1839, avea 24 ani și era  fiu de preot.
În cadrul inspecțiilor, la 40 de școli, făcute în perioada 1846 – 1847 de către institutorul Costache Codreanu, conducătorul Școlii Normale vâlcene, s-a numărat și școala din satul Mădulari unde era învățător Marin Ionescu. Institutorul a asistat la examenul organizat de această școală și a rămas profund impresionat de răspunsurile date de elevi în ceea ce privește „scrisul, cititul și socotitul”.
Deasemenea "elevii au răspuns bine la rugăciuni, catehism și istoria sfântă" spunea profesorul Costache Codreanu.
Cu prilejul acestor inspecții, învățătorul Marin Ionescu ținea câte o cuvântare. El se adresa cu formula "Domnilor și fraților, scoala este facerea de bine", iar junimea vine la scoală ca să învețe – Marin Ionescu a ajuns subinspector.
 În perioada 1846 – 1847, cu ocazia examenelor mai sus amintite, arendașul satului Modoia, Marinescu Gheorghiță a oferit câte „10 sfanți” premianților de la școala din Groși.
Datorită evenimentelor de la 1848 s-a primit poruncă de închidere a școlilor, acestea redeschizându-se oficial în anul 1857. Totuși redeschiderea școlilor, așa cum am mai amintit, nu a avut loc uniform peste tot.
La redeschiderea învățământului în anul 1859, la școala Groși – Modoia (plasa Otăsău) cursurile erau frecventate de 10 elevi sub îndrumarea învățătorului Ștefan Preotul.
Interesant pentru acei ani sunt manualele școlare folosite de elevi în timpul anului școlar în curs. Astfel, în Arhivele Statului Fondul – Revizoratul școlar, 1863, dosar 1-9, sunt redate titlul cărților școlare pentru anul școlar 1863-1864, astfel:•    Clasa a I-a:
–    Abecedaru sau manualu de silatismu- D. Jarcu;
–    Caligraphia mică-A. Popp.•    Clasa a II-a:
–    Carte de lectură-Barbu Stepănescu;
–    Manualu de catehismu moralu;
–    Primele rațiuni de aritmetică-Barbu Stepănescu;
–    Geografia Principatelor Unite;
–    Caligraphia mică-A. Popp.•    Clasa a III-a:
–    Catehismu elementar alu religiune creștine;
–    Istoria;
–    Elemente de gramatice-B. Stilescu;
–    Geografia țărilor române-A. Treb. Laurian;
–    Epistolele și evanghelile;
–    Caligraphia-Barbu Stepănescu;
–    Aritmetica-A. Popp;
–    Culegerea de totu felu de scrisori.•    Clasa a IV-a:
–    Elemente de cosmografie-A. Treb. Laurian;
–    Elemente de geografie-G. Vlădescu;
–    Ținerea socotelilor sau comptabilitatea-D. Jarcu;
–    Elemente de Istoria Românilor-A. Treb. Laurian.Istoria învățământului din acea perioadă, atinge un punct de maximă importanță în anul 1864 atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza aplică reforma sa.
Astfel, Legea Instrucțiunii Publice din 1864, trasează Corpului Profesoral obiective importante, cum ar fi:•    obligativitatea învățământului;
•    gratuitatea sa;
•    egalitatea pentru toate categoriile sociale.În urma emiterii acestei legi, în anul 1865, pe valea Cernișoarei își desfășurau activitatea școlile din: Mădulari care avea ca învățătoare pe Ioana Popescu și Groși care avea ca învățător pe Matei Popescu.
Pe timpul vacanței din 1865 se transmit, de la județ, măsuri ferme de reparare  și construire de școli noi la sate. Printre acestea este nominalizată și Modoia din Plasa Otăsău unde școala trebuia construită „la centru”.
O circulară a revizoratului județean Vâlcea, din 27 aprilie 1868, menționează înființarea de școli în toate comunele județului.
În toată această perioadă, de pregătire a noilor cadre de învățători se ocupa Școala Normală din București care recruta în fiecare an 1-2 tineri din județele țării.
În anul 1871 școala de la Modoia este menționată printre cele 14 școli care funcționau în plasa Otăsău.
Tot în acest an, într-un raport al școlii din Mădulari (plasa Cerna de Sus) către Revizoratul școlar, se spune că „Școala comunei Mădulari se află în cea mai mare mizerie, pe lângă că nu e spațioasă să corespundă cu mobilierul elevilor, nu are nici mobilierul necesar. Nu sunt decât 4 bănci. Și acestea sunt de vreo 10 ani, astfel că nu îndrăznesc copiii să se așeze pe ele că se frâng”.
Perioada 1897 – 1910, când la conducerea școlii românești s-a aflat Spiru C. Haret, reprezintă un moment de vârf în activitatea școlii românești.
La consfătuirea cadrelor didactice din 1898, ce s-a desfășurat în Vâlcea, la secțiunea istorie, în comisia de redactare a „Planului lecțiunii” cu tema „Cucerirea Daciei până la întemeierea principatelor” a făcut parte și învățătorul I Popescu din Mădulari:
În anul școlar 1905-1906, în județul Vâlcea, își desfășoară activitatea 22 cercuri culturale.
Interesant pentru acești ani este “Programa școlară” pentru anul de învățământ în curs. Cartea “Educația adulților”, București, 1968, cuprinde la pag. 348 “Programa școlii de adulte (cursuri libere) pentru ședințele ce se țin până la 15 iunie 1908”:•    Economia casnică :
–    Grijitul rațional al casei și mobilierului ;
–    Oloirea scândurilor;
–    Prepararea săpunului;
–    Întocmirea bugetului într-o gospodărie.•    Agricultura:
–    Facerea răsadurilor de flori și zarzavaturi;
–    Altoirea;
–    Cultura inului și cânepei;
–    Cultura legumelor strict necesare.•    Istoria Românilor:
–    Originea poporului român;
–    Ștefan cel Mare (tratat în două prelegeri);
–    Istorisiri patriotice pe timpul Războiului de Independență.•    Medicină populară:
–    Aerul, respirațiunea, otrăvirea provocată prin aer stricat;
–    Tuberculoza: cauzele, consecințele, ameliorarea;
–    Turbarea la animale și oameni;
–    Febra tifoidă.•    Literatura:
–    Lectura din Creangă, autobiografia lui, “Soacra cu trei nurori”.
–    “Povestea lui Harap Alb”;
–    “Ivan Turbincă”.•    Geografia:
–    Pozițiunea României în Europa;
–    Populațiunea actuală a României;
–    Starea culturală.
•    Igena:
–    Importanța studiului igenei;
–    Igena îmbrăcăminții;
–    Igena hranei;
–    Igena locuinței.•    Croitoria:
–    Noțiuni elementare de croire;
–    Facerea tiparului la bluză;
–    Confecționarea unei bluze.•    Lengerie:
–    Noțiuni de lengerie și exerciții de cusături;
–    Modul de a croi și coase un obiect oarecare;
–    Cămașă simplă de damă (teorie);
–    Cămașă simplă de damă (practică).În anul școlar 1913-1914 pe valea Cernișoarei funcționau următoarele cercuri culturale:
•    Cercul „Cerna” la care participă Școala din Modoia cu un învățător;
•    Cercul „Pojogi” la care participă Școala din Mădulari cu un învățător.
Documentele vremii din această perioadă ne amintesc că la școala din comuna Modoia erau înscriși 94 elevi dintre care au frecventat cursurile 85.
În anul școlar 1908-1909, școala rurală mixtă din Armășești funcționa cu clasele I-IV, învățător fiind I. Mărgăritescu.
Școala primară cu clasele I-V din satul Cernișoara a luat ființă în anul 1921. La început aceasta funcționa la Pojogii de Sus și a avut învățători pe Preotescu, Grigore Gogu, Ioan Stoica.
În anul 1929, școala din Armășești a fost înzestrată cu mobilier.
În perioada 1940-1941, în comuna Mădulari, cu sprijinul Parohiei Mădulari se înființează 3 cantine școlare pentru 14 elevi săraci. În comuna Armășești era o singură cantină ajutată de Parohia Modoia.
În perioada de după al Doilea Război Mondial, învățământul de pe valea Cernișoarei cunoaște mari dimensiuni de dezvoltare.
Reţeaua unităţilor de învăţământ este bine ancorată în realităţile comunei, cunoscând o revigorare în ultimii ani.
În prezent, în această zonă, își desfășoară activitatea un număr de șase școli: Școala de 8 ani din Cernișoara; Școala de 8 ani din Armășești; Școala de 8 ani din Mădulari, Școala de 8 ani din Modoia; Școala de 4 ani din Groși și Școala de 4 ani din Obârșia.

De-a lungul timpului s-au remarcat prin activitatea lor si au dat strălucire aparte catedrei un numar mare de dascăli. Reamintim o parte dintre acestia: Victor Smedescu, Gh. Negricea, Valeriu Coman, Aneta Crăcana, Ion Găman, Lucia Găman, Lucreția și Titu Zamfirescu etc.