ÎNCEPUTURILE ORGANIZĂRII PAZEI CONTRA INCENDIILOR ÎN ORAŞUL ORADEA

Documentele din evidenţa Arhivelor Statului din Oradea şi de la Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Şincai” atestă că în orașul Oradea şi în judeţul Bihor au existat preocupări şi tradiţii vechi în ceea ce priveşte prevenirea şi stingerea incendiilor. Acestea deoarece focul, unul din cele trei elemente indispensabile vieții noastre pe Pământ, a constituit, atât în timp de pace, în perioade de linişte, dar mai ales în timpul războaielor, unul din cei mai perfizi şi periculoşi duşmani ai omului. Şi populaţia oraşului Oradea s-a confruntat de nenumărate ori cu flăcările pustiitoare, care în câteva minute i-a distrus agoniseala de o viaţă, uneori căpătând proporții

Uriașe, nimicind totul în calea lor şi cauzând importante pagube materiale și spirituale. Amintim aici anul 1241, când întregul oraş  a fost incendiat de hoardele tătarilor. În invaziile lor (oştenii luiGingis Han trmutul cuceritor pornit din stepele Asiei-şef nomad răsărit peste noapte, şi care a declarat război tuturor popoarelor civiizate de atunci) nu au ţinut cont de nimic, nimicind totul în calea lor prin foc.

In acel an  (1241), în incendiul provocat, au ars şi toate documentele existente în diferite clădiri ale oraşului, cu excepţia unui singur privilegiu din anul 1208 care este amintit de autorul celor mai vechi  Statute ale Capitlului din Oradea.

Ulterior, în anul 1406 un incendiu parţial a cuprins  sarcristia catedralei, transformând în cenuşă toate documentele păstrate aici împreună cu tezaurul existent. Acest incendiu este menționat într-o scrisoare a regelui Sigismund.

De două ori oraşul a fost atacat, devastat şi incendiat de ctre turci în 1474, respectiv 1660. Nu putem omite nici anul 1514, când răsculații lui Gheorghe Doja au atacat cetatea. De fiecare dată pagubele materiale şi pierderile de vieţi omeneşti provocate de incendii au fost imense.

Şi in perioadele de pace locuitorii oraşului au avut de luptat cu focul. Desele incendii au fost determinate de creşterea populației, care angrena după sine înmulţirea numărului de locuinţe,majoritatea dintre ele fiind de lemn, alături de alte materiale de construcție care favorizează izbucnirea şi extinderea incendiului De cele mai multe ori neglijenţa oamenilor a fost factorul determinant al izbucnirii focului…

După aproape 30 de ani de ocupaţie otomană, începutul secolului XVIII-lea găseşte oraşul Oradea în reconstrucţie. Deşi locuințele erau destul de răzleţe populaţia s-a confruntat cu mai multe Incendii. Astfel, în anul 1726 în oraş a avut loc un prim mare incendiu în urma căruia au ars în totalitate locuinţele a 30 de familii,pentru ca, numai după doi ani, un alt mare incendiu atestat documentar să tulbure liniştea locuitorilor, lăsând fără adăpost 25 de familii.     

În cele două cazuri prezentate, acţiunile de stingere a incendiilor de către populaţie au avut un caracter spontan, nefiind organizate, fiecare acţionând după posibilităţile şi puterile sale. Acest lucru a impus organizarea activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor. însă abia în anul 1758, prin grija primarului Gheorghe Constantin au fost luate primele măsuri în acest sens. Primăria oraşului Oradea – Mare adoptând dispoziţii care au format cadrul juridic pentru înfiinţarea formaţiunii de pompieri “prin obligativitate”. în cadrul acestui sistem, pe fiecare stradă au fost alese 20 de persoane (numai bărbaţi) cu obligativitatea de a se deplasa imediat la locul incendiului cu găleţi sau securi şi să participe la stingerea lui. De asemenea, pe fiecare stradă au fost numiţi câte doi bărbaţi care răspundeau de observarea şi alarmarea populaţiei în caz de incendiu.

A fost înfiinţată “comisia pentru prevenirea, stingerea şi înlăturarea urmărilor incendiului”, cu misiuni specifice pe întregul cuprins al comitatului Bihor. în anul 1774, aceasta întocmeşte un proiect în domeniu şi a fost înfiinţată “Casa incendiaria” (casieria incendiilor), primul organ însărcinat cu asigurarea fondurilor băneşti necesare procurării şi reparării materialelor folosite la stingerea incendiilor. Sumele proveneau din taxele anuale plătite de cetăţeni, din taxele percepute la vânzări- cumpărări de imobile, precum şi din amenzi contravenţionale. În fiecare localitate din comitat s-au înfiinţat formaţiuni de pompieri “prin obligativitate”, fiind dotate cu sacale pe roţi, pompe de incendiu, scări, găleţi din pânză, căngi, cazmale şi topoare.

În anul 1775, printr-o hotărâre a Primăriei, oraşul Oradea a fost împărţit din punct de vedere al intervenţiei la stingerea incendiilor, în patru sectoare. Tot atunci, în fiecare sector a fost numit câte un inspector de incendiu, mai mulţi paznici pe timp de intervenţie, mânuitori de sacale, meşteri dulgheri cu topoare, zidari cu ciocane şi câţiva locuitori care aveau sarcina să participe la stingerea incendiului cu scări, găleţi şi căngi. Inspectorii de sectoare au primit şi sarcina de a colecta de la cetăţeni taxa anuală pe care o depuneau la “Casa incendiaria”.

  În anul 1776 pompierii din Oradea erau dotaţi cu: o saca pe roţi, 4 sacale manuale, 9 scări de incendiu, 14 găleţi din pânză, cflngi, 5 cazmale şi 16 topoare. Asemenea dotări erau pentru toate localităţile din comitat, atât urbane cât şi rurale, lucru ce denotă preocuparea pentru prevenirea şi stingerea incendiilor.

Trebuie menţionat că măsurile prezentate mai sus au fost Imite în mod diferit în fiecare localitate, ele fiind, de fapt, măsuri spontane în vederea intervenţiei în caz de incendiu. Nu aveau un caracter organizat şi unitar.

În anul 1788, împăratul Iosif al II-lea emite " Regulamentul de prevenire şi combaterea incendiilor”, ale cărui dispoziţii erau valabile în tot Imperiul Habsburgic, deci şi în Transilvania, ca:

•           locuitorii tuturor aşezărilor să fie instruiţi anual pe linie de pază contra incendiilor;

•           orice bărbat apt, era obligat să participe la stingerea incendiilor;

•                 toţi locuitorii, din fiecare localitate, să aibă sarcini precise în caz de intervenţie;

•           pompele de incendiu să fie confecţionate din metal şi să fie transportabile pe roţi.

Paralel cu dezvoltarea economică a oraşului creşte şi populaţia. Drept urmare, în Oradea creşte şi numărul edificiilor publice, dar mai ales al caselor. Însă modul de a construi nu era reglementat. Se construia haotic, mai ales la periferii, unde numărul caselor era în creştere. Dar se construia tot fără un plan, fără a se ține cont de sistemul stradal, fără canalizare şi fără instalaţii de apă. Majoritatea erau acoperite cu paie, scânduri, şindrilă, materiale ușor inflamabile şi insalubre. Pentru a preîntâmpina izbucnirea unor noi incendii şi a micşora consecinţele, în 1801 autorităţile comitatului au elaborat un Statut, în care au fost stipulate obligaţiile care le revin locuitorilor pe linia prevenirii şi combaterii incendiilor. Acest Statut a fost multiplicat şi afişat în locuri public. Nu vom Insista asupra obligaţiilor ce le reveneau cetăţenilor. Subliniem doar că, pentru prima oară se prevedea controlul periodic al atelierelor şi localurilor publice unde se folosea focul, precum și contravenţii în bani pentru cei care nu respectau instrucţiunile stabilite în Statut.

Însă dispoziţiile acestui Statut nu au fost aplicate cu toată fermitatea. A fost nevoie ca în anul 1817 să fie emis un alt Regulament în care a fost subliniată obligativitatea respectării prevederilor legate de prevenirea şi combaterea incendiilor, iar sancţiunile băneşti au fost înăsprite. Acum apar restricţii în ceea ce priveşte construcţia de case: cele construite în centrul oraşului să fie din cărămidă sau chirpici, iar acoperişurile să fie făcute numai din scândură sau şindrilă. În acelaşi timp, era obligatoriu ca gardurile să fie construite din piatră, cărămidă sau chirpici. În vederea împiedicării extinderii focului, se prevedea obligativitatea plantării de arbori în jurul clădirilor şi pe marginea străzilor. Grija administraţiei locale pentru intervenţie în caz de incendiu rezulta din prevederile acestui regulament:

•            fiecare gospodărie să deţină câte o rogojină, un ciubăr plin cu apă şi găleţi;

•            cele patru sectoare ale oraşului să fie dotate cu câte patru căruţe de transport butoaie pline cu apă, două scări, două căngi şi şase găleţi din pânză. Fiecare sector era asigurat cu câte

o pompă de apă pentru 300 de case.

Incendiile, destul de numeroase, cu urmările lor catastrofale pentru agoniseala de o viaţă a oamenilor, dar şi pentru principalele construcţii ale oraşului şi locuinţele cetăţenilor, au determinat autorităţile să instaleze un punct de observare, care la aceea vreme era în tumul Bisericii Sfântul Nicolae. Vestitorul din acest punct anunţa izbucnirea incendiului prin tragerea clopotelor. La acest semnal, paznicii oraşului, inspectorii de incendiu din sectoare şi un reprezentant din partea Primăriei trebuiau să se prezinte la faţa locului şi să întreprindă măsurile cuvenite de coordonare a intervenţiei pentru localizarea şi stingerea incendiului…

În primul capitol al lucrării “Pagini din istoria pompierilor bihoreni”, doamna Veronica Covaci ţine să precizeze:”In anul 1834 a apărut o broşură tipărită în cele trei limbi uzuale în

Transilvania- româna, maghiară şi germană – intitulată “De comun  folositoare şi uşor deprindere învăţături despre scutitoarele mijlocuri în contra parei de foc””, scrisă de cavalerul Ioan Aldini din  Milano, editată la Buda, în care, pentru prima dată, se  popularizează şi se recomandă un echipament de protecţie pentru pompieri. Pe copertă mai este menţionat că broşura conţine “unele luări de seamă pentru cei mai mari, pentru stingerea focului, rânduieli și pentru căpitanii pompierilor”. De menţionat că la Arhivele Statului din Oradea se găseşte un exemplar din această publicaţie, fiind o mărturie a preocupărilor constante ale administraţiei oraşului pentru organizarea şi perfecţionarea activităţii de pompieri.

În această publicaţie, echipamentul recomandat este descris cu multe amănunte. Se confecţiona din fire de amiantă (azbest), având proprietatea de a împiedica pătrunderea căldurii şi se compunea din cămaşă, pantalon, mânuşi şi mască. Pentru o mai bună protejare a capului, se aşeza peste masca şi un coif, care ajungea până la umăr. Mai era şi scutul, confecţionat din împletiturii de fire de amiantă, care se ţinea în mână, în faţa flăcărilor. Greutatea echipamentului nu trebuia să depăşească 7 kg, că să nu împiedice mişcarea pompierilor în timpul intervenţiei…

Cu toate măsurile luate de către administraţie, duşmanul din totdeauna al omului – focul – se abate asupra oraşului. La 19 iunie 1836, un puternic incendiu, care a durat trei zile, a avut urmări catastrofale pentru locuitorii Oradiei. El a izbucnit în centrul oraşului şi a cuprins clădirea Primăriei, Fabrica de mătase, Fabrica de bere, hotelul “Vulturul Negru”, Depozitul de sare, Fabrica de cărămidă şi câteva biserici. Acestea au fost distruse parţial sau in totalitate. Pe lângă acestea, focul a mistuit şi 414 case cu clădirile anexe, întinzându-se până la zidurile Cetăţii, cuprinzând şi cartierul Velenţa. Pagubele materiale evaluate numai pentru locuinţele particulare au fost de 1.703.875 florini renani, sumă enormă pentru acele timpuri. Primăria oraşului Cluj, conform obiceiurilor existente, a trimis un ajutor de 487 florini renani pentru ajutorarea sinistraţilor.

Pagubele suferite la edificiile publice, dar mai ales cele suferite de populaţia oraşului, au determinat administraţia să elaboreze noi dispoziţii privind obligaţiile cetăţenilor în participarea la limitarea şi stingerea incendiilor şi să se preocupe mai intens de procurarea de noi instrumente necesare pentru intervenţie, înlocuirea ori repararea celor uzate. în dotarea celor patru sectoare ale oraşului intră noi instrumente “pompieristice”. La 17 ianuarie 1846 se cere Primăriei construirea unui adăpost corespunzător uneltelor pompieristice. Deoarece până la acea dată, ele erau răspândite în cele patru sectoare: pompele de apă erau depozitate în gospodăria orăşenească, căruţele pentru transport apă erau date în păstrare locuitorilor nominalizaţi, iar celelalte unelte în păstrarea membrilor breslelor.

La 11 mai 1848 Primăria oraşului dispune demolarea unor case vechi din lemn care reprezentau pericol de incendiu.

Cu toate măsurile luate, la 20 aprilie 1850, izbucneşte un nou incendiu, în urma căruia comandantul Garnizoanei nr. 5 Oradea,generalul Braunhof, trimite o sesizare-document către autorităţile administrative, în care prezintă lipsurile constatate cu ocazia intervenţiei pentru stingerea incendiului, la care a participat şi armata, precum şi măsurile care se impun a fi luate în vederea activității   de prevenire şi stingere a incendiilor. Concluzia sesizării: "nu ar fi de mirare ca un incendiu produs pe timp de noapte să ia astfel de proporţii încât tot oraşul să cadă pradă focului”.

Documentul respectiv, în care recomandările sunt făcute de către un militar de carieră, este deosebit de semnificativ. Tocmai din această cauză, apelând din nou la lucrarea anterioară, prezentăm cititorilor recomandările respective: “(…) dotarea corespunzătoare, cu instrumente specifice pompierilor dintr-un “oraş atât de mare şi bogat” este greu de realizat, dar tocmai această motivaţie trebuie să  găsească soluţiile cele mai eficiente. În primul rând, trebuie să fie procurate mai multe instrumente şi unelte de stingerea focului, iar cei care participă la acţiuni să fie bine instruiţi şi la fiecare pompă de apă să fie numit un maistru. Pompele să fie tot timpul în hună stare de funcţionare, să fie verificate atât periodic cât şi după fiecare  folosire, să fie disciplină în rândul acelora care participă la atingerea focului şi să fie respectate indicaţiile date de inspectorii de incendiu.

În fiecare sector să fie numiţi inspectori care să aibă o bună pregătire profesională şi simţul deosebit al datoriei. Ei trebuie să fie primii care se deplasează, imediat, la locul incendiului şi preiau coordonarea folosirii instrumentelor de stingere a focului. Aceste persoane să poarte semne distinctive… ca toată lumea să-i       recunoască şi să respecte ordinele date de ei. Aceştia, ajungând la fața locului, trebuie să fie în măsură să îndepărteze publicul curios şi să organizeze urgent activitatea de stingere. Participanţii la stingerea focului trebuie să formeze două rânduri paralele între pompa de apă şi sursa de apă, astfel ca, pe un rând să fie date din mână în mână găleţi pline cu apă, iar pe celălalt rând să se umple găleţile goale. Dulgherii şi homarii trebuie să se prezinte imediat la faţa locului, după ce au auzit semnalul dat de turnul de veghe sau după observarea echipei de intervenţie a armatei care poartă  uniformă şi, de asemenea, se deplasează în direcţia incendiului după ce a receptat alarma dată.

Paznicii din tumul de veghe au datoria, “sub pedeapsă” să dea alarma prin tragerea clopotelor şi să aşeze în fereastra tumulul felinar roşu, în direcţia incendiului. Pe timp de noapte, locuitorii mai apropiaţi au datoria să se grăbească la locul incendiului, iar garnizoana mai apropiată să trimită corpul de intervenţie pentru transportarea pompelor de apă. Noaptea, trebuie asigurată şi iluminarea străzilor din zona incendiată, în acest scop fiind aşezate, în ferestrele caselor, lămpaşe aprinse.

Totodată, se atrage atenţia funcţionarilor Primăriei care, în caz de incendiu, trebuie să aibă fixate sarcini precise şi să ex­ecute serviciul în schimburi. Aceşti funcţionari trebuie să poarte semne distinctive, cum ar fi un cordon şi spadă. Personalul de la poliţia orăşenească, în frunte cu căpitanul, era obligat să fie prezent şi el la stingerea incendiului, paznicii oraşului şi ai comitatului trebuie să asigure paza bunurilor, până în momentul în care soseşte la faţa locului…”

Repetăm, prezentarea acestor recomandări au venit din partea unui militar de carieră, prezent la faţa locului, care a asistat neputincios la o acţiune ineficientă din partea factorilor enumeraţi mai sus şi a populaţiei, precum şi a funcţionării deficitare a materialului folosit la stingerea incendiului. În încheiere el cere autorităţilor oraşului să nu trateze cu indiferenţă aceste propuneri ci să fie analizate şi traduse cât mai grabnic în viaţă. Însă singura măsură eficientă luată de către administraţia oraşului a fost alocarea sumei de 800 de forinţi pentru procurarea de noi pompe de apă şi alte instrumente de stingere a incendiilor. Restul propunerilor au rămas pe hârtie.

Următorul incendiu, produs în noaptea de 21 iulie 1852 va pune pe jar, la propriu primarul oraşului. Atunci s-a constatat că mulți funcționari ai primăriei nu s-au prezentat la faţa locului, iar cei care au fost prezenți  au stat în postura unor simpli spectatori. In această situație elaborează două circulare. În cea din 22 iulie, deci chiar a doua zi după catastrofă, cu “numărul 154 pres.”, pe care o adresează funcţionarilor le pune în vedere obligaţia de a se situa printre  primii care acţionează în cazul incendiilor sau ,  stabilindu-le responsabilităţi concrete. Prin circulara  ”numărul 155 pres.” din 26 iulie, acelaşi an, sunt repartizaţi, nominal , câte   rei funcționari  la cele şase pompe din dotarea gospodăriei orășenești.

Deoarece în multe cazuri s-a constatat indiferenţa cetățenilor  în cazuri de incendii, în şedinţa din 30 ianuarie 1862,consiliul  orăşenesc elaborează un “Apel” către toţi locuitorii orașului şi cheamă la “întrajutorarea frăţească, ce trebuie să domine inimile lor”. Se atrage, în acelaşi timp, atenţia tuturor cetăţenilor asupra respectării prevederilor deciziilor anterioare: nr. 329/1852  și nr 3380 /1856. Acestea au fost retipărite şi aduse la cunoştinţa tuturor locuitorilor prin decizia nr. 8889/12 decembrie 1856. Prin aceste  dispoziţii s-a accentuat obligaţia fiecărui cetăţean de se prezenta cu găleţi şi căngi la locul incendiului şi de a se supune îndrumărilor inspectorilor de incendii, care se recunosc după semnul distinctiv pe care-l poartă.

Pentru prima dată au fost stabilite şi premii substanţiale pentru cei care se evidenţiază în localizarea şi stingerea incendiului,

Astfel:

•               cetăţeanul care a observat primul un incendiu şi a anunţat imediat autorităţile primeşte, în timp de noapte 3 forinţi, iar ziua 2;

•               cel care transportă primul la locul incendiului pompa de apă primea, noaptea 2 forinţi, iar ziua 1;

•               pe lângă plata transportului, cel care ajungea primul eu căruţa cu apă primea 3 forinţi noaptea şi 2 ziua, iar cel care sosea al doilea primea 2, respectiv un forint.

Se atrăgea atenţia tuturor proprietarilor de clădiri să aibă permanent o scară portabilă, felinar, cadă pentru apă şi căngi…

Cu toate măsurile prezentate mai sus, având în vedere că în oraş majoritatea construcţiilor, mai ales anexele, erau din lemn, că nu se respectau cele mai elementare reglementări privind prevenirea incendiilor, astfel de catastrofe se abăteau în continuare asupra oraşului. Un incendiu puternic a fost şi cel din ianuarie 1875 care a distrus Fabrica de chibrituri a lui Janky Antal, aflat pe strada Cavaleria, astfel că după această dată nu mai avem nici o ştire în legătură cu existenţa ei. în anul 1894, în oraş s-au înregistrat 33 de incendii, în care 16 case au ars în întregime, 16 parţial, iar 10 gospodării anexe au fost distruse.

Din cele arătate rezultă că sistemul formaţiunilor de pompieri “prin obligativitate”, precum şi dispoziţiile precise date factorilor din administraţia orăşenească şi obligativitatea participării tuturor cetăţenilor apţi la stingerea incendiilor, conjugat cu ajutorul dat de armată – care însă la acea dată nu avea în dotare instrumente proprii de stingere a focului – nu mai corespundea necesităţilor impuse de dezvoltarea economico-socială a oraşului Oradea şi ale localităţilor din comitatul Bihor.