Industria energiei electrice- in Crisana

Din anul 1951 trece în subordinea Ministerului Energiei Electrice[2], care, în anul 1953, decide ca Uzina Electrică Oradea să iasă de sub administrarea Întreprinderii de Reţele Electrice Cluj unde fusese încredinţată, astfel luând fiinţă Întreprinderea de Electricitate Oradea, începând cu 15 iunie 1953[3]. Din 1957 ia fiinţă o nouă întreprindere cu denumirea de Electrica, funcţionând în paralel cu Întreprinderea de Electricitate Oradea, până au fost comasate în 1 aprilie 1963. Tot din 1963 încep lucrările de construcţie a unei Centrale Electrice de Termoficare, terminată în 1966. Din 1967 Întreprinderea de Electricitate din Crişana se desparte în două întreprinderi, Întreprinderea de Stat Electrocentrale ce producea energie electrică, şi Întreprinderea de Reţele Electrice Oradea, profilată pe transportul şi distribuţia energiei electrice. Pentru producerea energiei electrice se utiliza cărbunele provenit de la minele din Petroşani, Lupeni, Surduc, Jibou, Bratca, Salgotarján şi Dorog[4] ultimile două localităţi din Ungaria vecină. În 1950 – 1951 s-a trecut pe funcţionarea exclusiv cu păcură a cazanelor uzinei[5]. În 1954 s-a inaugurat hidrocentrala Aştileu şi prima linie de înaltă tensiune din judeţ. În anul 1960, Oradea a fost racordată la sistemul naţional de energie electrică[6], iar din 1962 s-a depus o muncă asiduă atât din partea angajaţilor, cât şi cu sprijinul localnicilor, pentru a asigura electrificarea în întregime a satelor din judeţul Bihor. Voluntarii efectuau o bună parte din lucrări prin ,,muncă patriotică’’: săpau gropi, transportau stâlpii, ridicau pilonii pentru linia de înaltă tensiune, contribuiau cu sume importante de bani. La nivelul Regiunii Crişana, în anul 1962, s-a executat muncă voluntară în valoare de peste 6844000 lei, pentru electrificare[7]. La Congresul al IX-lea al P.C.R, din iulie 1965, s-a hotărât punerea în aplicare a planului de electrificare a ţării[8].

Numărul satelor electrificate, în Judeţul Bihor, în perioada 1960 – 1971[9]

Tabel nr. 3

            Grafic nr. 3

            Un imbold important în ce priveşte electrificarea localităţilor rurale din Crişana a constituit creşterea permanentă a consumului de energie electrică. De la 19 sate electrificate în anul 1950, în anul 1973 numărul acestora a ajuns la 409, adică la peste 94% din totalul satelor din judeţul Bihor[10], sau de la 71 de sate în anul 1960, s-a ajuns la 394 în anul 1971.

Cele mai importante staţii de transformare cu administrarea proprie, a căror dezvoltare arătau, de fapt, pe cea a întreprinderii, au fost[11]: staţia Oradea Centru (cea mai veche), staţia Aştileu (construită în 1954), Vaşcău (1954), Ştei (1955), Băiţa (1956), Avram Iancu (1956), Tileagd (1957), Vadu Crişului (1958), Voivozi (1958), Pădurea Neagră (1958), Suplacu de Barcău (1960), Beiuş (1961), Sărmăşag (1958), Şimleu (1963), Ip (1958), Sintea Mică (1961), Velenţa – Oradea-Est (1964), Dobreşti (1965), staţia Perii (a funcţionat între 1961-1965), staţia C.E.T. Oradea (construită provizoriu în 1963 pusă în funcţiune în 1965), staţia 20 (15)/6 Kv C.E.T. (1966), staţia Sinteza, staţia Valea Crişului (1967), staţia Şuncuiuş (1967), Chistag (1966), Salonta, staţia Oradea Sud (pusă în funcţiune din linia Vaşcău – C.E.T., în 1971, ca o staţie de conexiune), staţia Aleşd 110 Kv (1971), staţia Aleşd C.L.A. (1971), staţia Vârfuri (1974), Remeţi (1974), staţia oraş Aleşd (a funcţionat între 1974-1979), staţia Suplacu de Barcău S.R.L. (1973), Săcuieni (1975), staţia Palota ( 1976), staţia Crişul (1980), Marghita (a funcţionat între 1965-1971), staţia Mecanica (1981), staţia Oradea Nord (1983). Au existat şi alte staţii mai mici, care au deservit zone miniere, unităţi intercalate în linii sau autotransformatori, dar care au funcţionat provizoriu.

            Întreprinderea Electrocentrale Oradea, debutează în 1962 cu un grup de 25 MW. Construcţia centralei electrice de termoficare Oradea a continuat în diferite etape, până în anul 1976, când a ajuns la capacitatea de 205 MW[12]. Era destinată să satisfacă nevoile de energie electrică şi termică pentru principalii beneficiari din Zona de Vest a oraşului: Uzina ,,Alumina’’, Întreprinderea ,,Sinteza’’, Fabrica de zahăr, dar şi pentru aprovizionarea cetăţenilor oraşului. Pentru producerea energiei electrice şi termice întreprinderea utiliza combustibili inferiori (lignitul), care se exploatau în Bihor. Impunea condiţii de lucru deosebite, având în vedere temperaturile şi presiunea, în cazul unor intervenţii pentru repararea utilajelor şi punerea acestora în funcţiune.