ÎNTEMEIETORUL REVISTEI „CELE TREI CRIŞURI”, generalul GHEORGHE BACALOGLU

Se pare că i-au priit criticile aspre ale şefilor, fiindcă în 1905 comandantul Regimentului 2 Artilerie Cetate, colonel Constantinescu, nota că „serveşte din ce în ce mai bine, are dezvoltată capacitatea de muncă ce a mulţumit pe toţi şefii săi”[5], fapt pentru care îl propune a fi „ales” căpitan. Generalul Broşteanu i-a recomandat să „continue, pentru a şterge impresia notelor din trecut”[6]. Doi ani mai târziu, lt. col. Th. Petrescu, după ce Bacaloglu absolvise cursurile Şcolii de Artilerie, îl observa că „nu a scris nimic, deşi vorbeşte şi scrie în limba franceză”[7].

Cu toate că era foarte manierat, cu „abnegaţie, devotament şi  foarte conştiincios în serviciu”[8], nu avea darul de a transmite spiritul său de ordine şi la subordonaţi. În 1907, proaspăt avansat căpitan, George Bacaloglu ne este prezentat ca un „ofiţer înzestrat cu o inteligenţă vie, cu o bună memorie şi mult spirit de observaţie. Posedă o bună cultură generală, prevăzător, hotărât, cu voinţă, stăruire şi energie. Temperament vioi”[9]. Pe măsură ce se maturiza, calităţile sale de ofiţer disciplinat şi cu simţ al datoriei, erau remarcate de şefi şi urmate de subalterni „pentru demnitatea şi integritatea morală”, precum şi „pentru calităţile sale artistice”[10]. Numit comandant de baterie, se remarcă prin „râvnă şi pricepere în instruirea trupei”[11]. Anual a participat la tragerile de luptă şi la manevrele regale, prilej de afirmare în conducerea tragerilor cu bateria, în folosirea mijloacelor de transmisiuni, fapt pentru care elogiile la adresa sa sporesc. Astfel că, după avansarea la gradul de maior şi numit comandant de batalion, la Cerna – Vodă,   şi-a putut etala cunoştinţele. Batalionul pe care l-a preluat, „cotat foarte slab”, în numai câteva luni a „obţinut frumoase rezultate datorate în mare parte conducerii maiorului Bacaloglu, care, pe lângă cunoştinţele militare solide mai posedă şi calităţi militare eminente”[12].

Războiul întregirii naţionale îl găseşte ca şef al serviciului mobilizare la Direcţia Generală a Muniţiilor, cu misiune specială la Paris, în comisia „muniţiilor, unde s-a achitat în mod lăudabil”[13]. Pentru meritele sale personale, precum şi pentru serviciul adus anterior pe front, a fost avansat în mod excepţional la gradul de locotenent colonel. În septembrie 1917 a fost mutat la Regimentul 25 Artilerie şi numit comandant al sub-sectorului de artilerie, pe frontul de la Mărăşeşti*. Mutat la Divizia 15 Artilerie, în timpul bătăliei de la Mărăşeşti, colonelul Bacaloglu a fost frumos caracterizat de generalii Răşcanu, Anghel şi Batăr.

În Basarabia, nota comandantul Diviziei 13, colonelul Bacaloglu „nu a luat parte la lupte împotriva bolşevicilor. Este artist, cântă la vioară şi în această calitate a organizat serbări în folosul orfanilor de război”[14]. Pe 28 noiembrie 1918 a fost numit director al Artileriei, unde s-a îngrijit de dotarea unităţilor de artilerie şi de repararea materialelor de artilerie. Având în vedere modul priceput şi inteligent cum a servit, precum şi aprecierile elogioase de pe front, generalul de divizie Referendeanu l-a propus pentru avansarea la gradul de general. Principala piedică era însă de ordin regulamentar, care prevedea obligativitatea îndeplinirii funcţiei de comandant de regiment. Pe referatul de înaintare, comandantul Corpului 1 Armată, generalul Nicolae Petală, a menţiona că propunerea de „a se înainta la gradul de general în rezerva armatei”[15]. A fost numit comandant al Regimentului 31 Artilerie până în 1920, când a fost trecut la secţia de propagandă a Corpului 6 Armată.

Prezentabil, cu o educaţie deosebit de aleasă, „foarte talentat, colonelul Bacaloglu are toate însuşirile unui agreabil om de societate”[16]. Însărcinările ce i s-au dat în afara regimentului nu i-au permis să se prezinte la concursul din anul 1921, de susţinere a gradului de general. Pe data de 30 septembrie 1921 demisionează din armată dar este admis a trece examenul de „general de brigadă în rezervă”[17], conform deciziei ministeriale nr.963/14.09 1921, „acest ofiţer putând aduce foloase armatei”[18].

Cel care şi-a împlinit misiunea pe toate fronturile militare se îndrepta spre frontul cultural de la „Cele trei Crişuri”, o veritabilă asociaţie cultural – naţională în vestul ţării, care a contribuit la consolidarea vieţii spirituale româneşti, prin multele şi importantele sale realizări, între care şi editarea revistei pe care a fondat-o.