Învățământul vâlcean – mânăstirile din județ, sedii ale primelor școli

Începând cu perioada formării statelor române de sine stătătoare, limba slavonă va deveni limbă de cancelarie, limba diplomaţiei, a slujbelor din biserică şi a alcătuirii vechilor hrisoave domneşti. O parte din marii boieri, în special cei din anturajul domnului, o vor fi cunoscut cu siguranţă, mai ales dacă erau interesaţi să acceadă la anumite funcţii înalte, iar logofeţii de diferite grade – marele logofăt, al doilea, al treilea logofăt, trebuiau să cunoască slavona. În ceea ce-i priveşte pe scriitorii documentelor (diecii şi grămăticii), cunoaşterea acestei limbi (desigur, alături şi de altele) era un fel de „sarcină de serviciu”. Dezvoltarea pieţii româneşti, a economiei în general, făcea, de asemenea, necesară ştiinţa de carte, pentru ţinerea socotelilor comerciale şi băneşti. Cercetând documentele păstrate, se observă creşterea evidentă, de la secol la secol, a numărului ştiutorilor de carte, pătrunderea slovei în mediul rural: o parte dintre preoţii de ţară era cunoscătoare de slavonă şi, în orice caz, de scriere chirilică, ei fiind aceia care vor alcătui zapisele sătenilor; aceştia din urmă, de cele mai multe ori, vor pune „degetele, în loc de pecete, ca să se crează”, cum se menţionează la sfârşitul unui mare număr de zapise.

Din diferitele menţiuni şi însemnări ale scriitorilor de acte, descoperite pe documentele păstrate, se poate trage concluzia că pe lângă mânăstirile cu vechime vor fi existat şcoli – nu neapărat în formele clasice ale Evului Mediu sau în cele moderne din zilele noastre – , în care diecii şi grămăticii de mai târziu deprindeau meşteşugul scrisului şi al cititului, în vederea alcătuirii viitoarelor manuscrise şi documente. Chiar dacă nu s-au păstrat mărturii concrete despre o formă organizată, documente de absolvire etc., stau mărturie despre existenţa şi eficienţa acestor forme de pregătire, lucrările executate de foştii ucenici: manuscrise, miniaturi, picturi, sculpturi în lemn, ţesături etc.

Se dă frecvent exemplul egumenului Sofronie de la M-rea Cozia, care, în mai multe documente emise de Mircea cel Bătrân, apare şi cu calitatea de „nastavnic”¹. Se presupune că nastavnicul unei mănăstiri avea – în afară de sarcinile administrative – şi atribuţii de învăţător (v. sl. nastaviti – „a îndrepta, a aşeza”, dar şi „a învăţa, a îndruma”). Se consideră, astfel, că prima şcoală de grămătici, în sensul vechi al cuvântului (adică într-o formă de organizare specifică timpului şi condiţiilor de desfăşurare), a existat la M-rea Cozia, primul ei dascăl fiind egumenul Sofronie², care le va fi împărtăşit elevilor („ucenicilor”) de aici, tainele alfabetului chirilic şi ale limbii slave vechi (în redacţia care se va numi slavona românească). Tot aici, un Stan grămăticul scria un document la 4 sept 1487 ³. La Cozia şi în alte mari lăcaşe de religioase din judeţ, se vor fi şcolit cei care, ulterior, vor deveni ei înşişi profesori, vor copia manuscrise sau vor scrie documente, la început – în slavonă, iar mai târziu – în româneşte. Aşa cum constata cercetătorul craiovean Gh. Părnuţă, „alături de Sin din Ioneşti, Ivan din Spinu, Stoicea din Stăneşti, Ivaşcu din Loviştea, Şerban Grămătic din Pădureşti (Pădureţu?), care scriau în limba slavă, reţinem numele lui Evtemie (Evtimie) de la Bistriţa şi al lui Maxim din Bărbăteşti; primul scrie un document în limba română în anul 1573, iar al doilea, tot în româneşte, în 1594”⁴.

A devenit deja un loc comun să se spună că Mânăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea („Bistriţa Olteană”), întemeiată de boierii Craioveşti la sfârşitul secolului al XV-lea, a fost cel mai faimos „focar” românesc de cultură şi învăţământ din Evul Mediu românesc. Aici au luat fiinţă şi şi-au desfăşurat activitatea, în mod organizat, o serie de şcoli din varii domenii (analizate amănunţit şi cu o documentare temeinică, de către arhimandritul cărturar Veniamin Micle, într-o lucrare ce reprezintă, de departe, cea mai bună monografie a acestui locaş⁵): şcoala de cultură slavonă (în limba dominantă a acelei perioade, atât la cancelariile domneşti, cât şi ca limbă de cult în biserici), şcoala slavo-română, şcoala românească, şcoala de caligrafi şi miniaturişti, şcoala de pictură etc. Şcoala slavonă de aici „avea, în primul rând, rolul de a forma şi educa pe fiii şi nepoţii Craioveştilor, ale căror funcţii erau bine stabilite ( . . . ), apoi instruirea altor fii de boieri şi slujitori bisericeşti”⁶, cei mai vestiţi dintre elevi fiind „fraţii Neagoe (viitorul domn, n. n.) şi Preda – fiii vornicului Pârvu, fraţii Barbu şi Drăghici – fiii comisului Danciu şi Pârvu – fiul postelnicului Radu”⁷.

Către jumătatea secolului al XVI-lea, odată cu pierderea influenţei politice în stat a Craioveştilor, şcoala slavonă de la Bistriţa îşi pierde şi ea, treptat, importanţa, elementul monahal autohton începând să promoveze tot mai mult învăţământul în limba română. S-a ajuns astfel la situaţia că „elevii deprindeau gramatica slavonă, dar făceau exerciţii de traducere în limba română”⁸. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei şcoli este ieromonahul Eftimie („Evtemie”), amintit mai sus.

„Un rol deosebit în dezvoltarea învăţământului râmnicean în veacurile XVI şi XVII – apreciază istoricul N. Bănică Ologu – îl joacă episcopia de la Râmnic ( . . . ). Şcoala de grămătici a Episcopiei a funcţionat cu intermitenţe, probabil, datorită lipsei dascălilor şi, uneori, din cauza nivelului scăzut de pregătire al acestora”⁹. Tot în apropierea episcopiei, se va forma şi o autentică şcoală de pictură, iniţiată de zugravii care se formaseră în jurul lui Pârvu Mutu – vestitul zugrav din perioada lui Brâncoveanu. Această şcoală „îi va da pe Mincul din Gârdeştii Vâlcii şi [pe] Gheorghe Popovici Râmniceanu (fiul lui Iacob Râmniceanu, fost zugrav)”¹⁰.

O adevărată „Şcoală de tipografi” va înfiinţa în 1636 domnitorul Matei Basarab la M-rea Govora – unul dintre cele mai vechi aşezăminte religioase din judeţ. Ea era menită să asigure „bunul mers al tipografiei şi pregătirea cadrelor necesare”¹¹. Informaţii despre aceasta, ne oferă rezumatul în greceşte al unui document emis de Teofan – patriarhul Ierusalimului (oaspete al lui Matei Basarab, în perioada aceasta), la 9 aug. 1636. Marele prelat vorbeşte aici, printre altele, despre tipografia şi şcoala de la M-rea Govora; pe lângă disciplinele obişnuite în acea vreme – matematica, fizica, retorica, gramatica etc., dascălii de aici urmau să le predea celor mai destoinici dintre ucenici, cunoştinţele necesare pentru însuşirea meşteşugului de tipărire a cărţilor, adică „înţelepciunea . . . cea din afară”, cum se precizează în documentul menţionat¹². Interpretând cuvintele “să se străduiască cu un rodnic efort pentru lecţiile predate elevilor” şi “din [banii] aceştia, să fie îndestulaţi călugării şi dascălii” – din gramata (scrisoarea) lui Teofan, în care acesta laudă gestul domnului român de a fi donat egumenului Meletie de la Govora 1.000 de galbeni, cercetătorul Gh. Petre-Govora consideră că este vorba chiar despre o şcoală de cultură generală, suma respectivă fiind destinată “pentru întreţinerea şcolii, a tipografiei, a tipăriturilor, cât şi pentru plata profesorilor”¹³.

La începutul secolului al XVIII-lea, limba română va triumfa definitiv asupra celei slavone (chiar dacă vor exista şi şcoli greceşti, precum şi o anumită intensificare a tipăririi unor cărţi în limba greacă, dată fiind existenţa perioadei fanariote). Este cunoscută acţiunea Consiliului convocat la M-rea Hurezi în anul 1719, format din reprezentanţi ai mânăstirilor Govora, Bistriţa, Arnota şi Hurezi, sub preşedinţia lui Damaschin – episcopul de atunci al Râmnicului. Cu această ocazie, s-a pus şi problema înfiinţării unei şcoli româneşti la Râmnicu-Vâlcea, care urma să fie supravegheată direct de către episcop¹⁴.

Activitatea de înlocuire a limbii slavone cu limba română s-a făcut în mod concertat, un mare rol avându-l manualele tipărite, în acest scop, la Tipografia Episcopiei; printre acestea, s-a remarcat Întâia învăţătură pentru tineri (1726), care se distinge prin metoda socratică a întrebărilor şi răspunsurilor, fiind adoptată apoi şi de către învăţământul religios. Manualul s-a bucurat de succes, ajungând să fie utilizat şi la alte lăcaşe religioase din ţară.

Limba română a învins definitiv în zonă, datorită, în mare măsură, Şcolii româneşti de la Bistriţa. „Cei mai renumiţi protectori ai Şcolii româneşti de la Bistriţa, au fost ieromonahul Macarie şi nepoţii episcopului Climent, arhimandriţii Ilarion şi Antonie, care au condus Mânăstirea şi învăţământul românesc de aici, aproape un secol”¹⁵.

Un alt manual faimos a fost Bucoavna pentru învăţătura pruncilor, tipărit la Râmnic (1749) de către ieromonahul Lavrentie de la Hurezi. Cartea îi îndeamnă pe preoţi să înveţe bine interpretarea celor zece porunci şi a Simbolului credinţei, pentru ca, la rândul lor, ei să-i poată învăţa pe „coconi”. Printre alte cărţi importante tipărite la Râmnic în scop de învăţătură, se mai cuvin amintite Învăţătura creştină (1764) – cu articole predate după metoda socratică şi Gramatica (1787) – alcătuită de Ienăchiţă Văcărescu special pentru organizarea învăţământului în limba neamului. Alţi dascăli de frunte ai M-rii Bistriţa din această perioadă, vor fi arhimandritul Ştefan, egumen şi dascăl (care l-a învăţat carte, printre alţii, pe ieromonahul Grigore – copist al Pomelnicului Mănăstirii Tismana, 1798) şi, mai târziu, arhimandritul Costandie care, potrivit unei mărturii documentare, va deveni şi „năstavnic” al şcolii de la vestita mănăstire¹⁶. Dintre elevii bistriţeni, vor fi cunoscuţi Chiriac şi ieromonahul Chiril. Primul dintre aceştia, născut la Râmnic şi descendent, după mamă, al cuviosului Antonie de la Schitul Iezerul, va fi făcut cunoscut, sub numele de arhimandritul Chiriac Râmniceanu, de către un alt arhimandrit cărturar – Veniamin Micle, trăitor la aceeaşi mănăstire şi înfăptuitor, printre altele, al unei strălucite restitutio a personalităţii şi operei unuia dintre ultimii cronicari români importanţi: Cuviosul Chiriac Râmniceanu, monahul isihast; „Cronica”. 1811- 1827 şi Lexicon de numele sfinţilor, toate publicate în acelaşi an – 2003, la Sfânta Mănăstire Bistriţa – Eparhia Râmnicului¹⁷. Acest cronicar – ieromonahul Chiril, cum este cunoscut în literatura de specialitate, născut tot la Râmnic, va mărturisi mai târziu: „carte am învăţat în sfânta mănăstire Bistriţa”¹⁸.

Un mare promotor al limbii şi culturii române va fi Dionisie Eclesiarhul, care va traduce în româneşte vechile hrisoave slavo-române ale mănăstirii şi va redacta cunoscuta sa Cronică, în trei volume (1796 – 1804).

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la Râmnic, grămăticul Vlad a desfăşurat o bogată activitate de copist, din porunca episcopului Ilarion al Râmnicului. Cercetătorii Nicolae Andrei şi Gh. Pârnuţă consideră că titlul de grămătic pe care îl purta acesta, presupune că Vlad era laic şi fusese angajat de Episcopie nu numai ca să copieze manuscrise, ci şi pentru a-i învăţa pe alţii să scrie şi să citească¹⁹. Tot aici, spre sfârşitul secolului menţionat, lucra şi dascălul Alexandru, chemat (din Transilvania, de la şcoala din Şcheii Braşovului) de acelaşi episcop, pentru a traduce mai multe cărţi; concluzia care se impune este că la Episcopia Râmnicului, va fi existat, de asemenea, o şcoală. Între anii 1705-1708, în timpul cât a funcţionat ca episcop al Râmnicului, Antim Ivireanul, moralist şi dascăl înnăscut, a acordat o atenţie deosebită cărţilor didactice care, în concepţia sa, jucau un rol primordial în dezvoltarea învăţământului.. După părerea marelui prelat şi cărturar, Gramatica slavonă (Snagov, 1697) avea, pentru citire şi scriere, acelaşi rol pe care îl joacă sufletul pentru trup şi soarele pentru alungarea întunericului²⁰. Activitatea de educaţie spirituală şi morală a vâlcenilor şi a celorlalţi locuitori ai ţării, susţinută cu har şi perseverenţă de Antim (ajuns, la 1 febr. 1708, mitropolit al Ţării Româneşti), va fi continuată de urmaşii săi în scaunul episcopal al Râmnicului: Damaschin Râmniceanu care, printre numeroase realizări pe care le-a avut, a fost şi iniţiator (în 1719) al unor proiecte de şcoli la Râmnicu-Vâlcea şi Craiova; Inochentie de la Brâncoveni (1727-1735) care a încercat – fără succes – să renoveze vechea tipografie a Episcopiei, dar a reuşit, în condiţii destul de grele, să tipărească mai multe cărţi, printre care Întâia învăţătură pentru tineri; Chesarie Râmniceanu (1773-1780) – autor al faimoaselor Minee (şase la număr), poliglot şi om de mare cultură, care a cheltuit însemnate sume de bani pentru întreţinerea şi funcţionarea celor două şcoli înfiinţate la Craiova şi Bucureşti, şi pentru tipărirea de cărţi. Din mărturiile documentelor, aflăm că la 1746 se predau învăţături în limba română la o şcoală din Râmnic ce fusese trecută în bugetul statului din anul 1741, ca şcoală de limbă slavonă²¹.

Un centru cultural puternic, de pregătire a copiştilor, diecilor şi grămăticilor, în limbile slavonă şi – mai ales – română, va deveni M-rea Hurezi, care poseda şi o bogată bibliotecă având la bază fondul de carte donat mănăstirii de ctitorul ei – Constantin Brâncoveanu; aici va activa, aproape de la începuturi, arhimandritul Ioan – venit de la Câmpulung (unde exista o şcoală bine organizată), autor a două faimoase manuscrise, păstrate la Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale, şi dascăl al unor viitori cărturari clerici, printre care Iosif ieromonahul şi Dositei ierodiaconul.

În urma cercetării arhivelor bisericilor din oraş, în primul rând – a pomelnicelor, autorii Monografiei municipiului Drăgăşani apreciază că „în 1792, exista pe lângă biserica din Drăgăşani o şcoală de alfabetizare, cu destulă vechime. Cursurile se desfăşurau în incinta bisericii ( . . . ). Localul (propriu, n. red.) – s-a ridicat în 1793”²². Se consideră că acesta „este unul din cele mai vechi localuri de şcoală, cunoscute în istoria învăţământului vâlcean”²³.

În secolul al XVIII-lea, în judeţul Vâlcea, vor apărea unele şcoli şi în mediul rural: la Olăneşti – o şcoală slavonă, învăţător fiind Ivan Deanovici, venit aici de lângă Salonic, împreună cu câţiva colonişti catolici; la Jiblea, dascălul Barbu îl va învăţa carte (după mărturisirea ulterioară a ucenicului său) pe Ghenadie – viitorul egumen al M-rii Cozia²⁴. Aşa cum rezultă din documentele vremii, în Vâlcea exista un număr mare de ştiutori de carte, care nu puteau fi decât rezultatul unor instruiri organizate în cadrul şcolilor (mânăstireşti sau particulare) din judeţ.

În ceea ce priveşte conţinutul învăţământului, acesta avea în vedere cu precădere – logic şi obligatoriu – meşteşugul cititului şi scrisului, lectura cărţilor bisericeşti, exerciţii de socotit, în vederea rezolvării unor probleme financiare; apoi – în funcţie de scopurile urmărite – arta caligrafiei şi a miniaturilor, meşteşugul tipăririi cărţilor etc. În afară de cărţile religioase şi de manualele alcătuite special pentru a servi drept manuale şi din care am amintit o parte mai înainte, „unui scop didactic au folosit şi lexicoanele alcătuite în secolul al XVII-lea”²⁵, printre care cunoscutul Lexicon slavo-român şi tâlcuirea numelor, alcătuit de Mardarie Cozianul în 1649.

Existau, de asemenea, preocupări pentru îmbunătăţirea metodologiei de predare, metoda conversaţiei fiind cea mai frecvent utilizată (mai ales la scriere şi citire), în asociere cu metoda conversaţiei, a exemplului, metoda comparaţiei (alăturarea unor texte în limbi diferite), a studiului individual, folosirea verificărilor periodice (a examenelor) etc.

Note bibliografice

1. Vezi Documenta Romaniae Historica (în continuare, DRH), B, I, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, pag. 60-61, nr. 26.

2. Ştefan Bârsănescu, Istoria pedagogiei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1968, pag. 54

3. Nicolae Andrei, Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. I, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1977, pag. 53.

4. Gh. Pârnuţă, Din istoria culturii şi şcolii din judeţul Vâlcea (sec. XVI-XIX), în „Buridava. Studii şi materiale”, 2, (f. loc şi an), pag. 134; despre activitatea cărturărească a lui Ivan, vistierul din Râmnic, v. şi Veronica Tamaş, Contribuţii la istoricul învăţământului vâlcean în evul mediu (1415-1830), în „Studii vâlcene”, 3, 1974, pag. 147.

5. Arhim. Veniamin Micle, Mânăstirea Bistriţa olteană, Sfânta Mănăstire Bistriţa – Eparhia Râmnicului, 1996.

6. Arhim. Veniamin Micle, Op. cit., pag. 288.

7. Ibidem.

8. Ibidem, pag. 292.

9. Nicolae Bănică-Ologu, Veacul de aur al Râmnicului, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2000, pag. 157.

10. Ibidem, pag. 163.

11. Gherasim Cristea, Istoria mânăstirii Govora, Râmnicu-Vâlcea, Editura Sf. Episcopii a Râmnicului, 1995,      pag. 79.

12. Ibidem, pag. 79-81.

13. Pr. Gheorghe Petre-Govora, Govora. De la primii oameni, la contemporani, [Râmnicu-Vâlcea], Editura Petras, f. an, pag. 97-98.

14. Nicolae Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 106.

15. Arhim. Veniamin Micle, Op. cit., pag. 296.

16. Arhiva Episcopiei Râmnicului, Fondul M-rea Bistriţa (în continuare, M-rea Bistriţa), dos. 59/1884, f. 5; apud V. Micle, Op. cit., pag. 297.

17. Vezi Ion Soare, Chiriac Râmniceanu în „interpretarea” (şi editarea) arhimandritului Veniamin Micle, în „Povestea vorbei”, nr. 3-4/2003, pag. 11.

18. M-rea Bistriţa, dos. 59/1884, f. 82.

19. Nicolae Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., , pag. 83.

20. Ibidem, pag. 134.

21. Gh. Moisescu, Istoria bisericii române, Bucureşti, 1952, pag. 247.

22. Monografia municipiului Drăgăşani, coordonator – Constantin Şerban, Constanţa, ed. Ex Ponto, 2004 (în cont., Monografia Drăgăşani), pag. 134.

23. Ibidem.

24. După Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 140-141.

25. Ibidem, pag. 144.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 380-383). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”