Istoria comunei Titești – Vâlcea (1821-1918)

         În anul 1788, aici în Lovişte, lângă Schitul Cornet, pe timpul lui Iosif al-II-lea, austriecii făcuseră întărituri de apărare anti-otomană, care mai existau şi în anul 1821 (7, pag. 335).

         Pe conducătorul „Zaverei” de la 1821, pe „Domnul Tudor”, îl găsim vătaf de plai la Câineni, în anul 1806: ,,Un document recent descoperit, întocmit chiar de Tudor, arată că încă din august 1806 el era vătaf de plai la Câineni. În această calitate, face o anchetă în legătură cu o moşie pentru care îşi căutau pricină două grupări de fraţi (16, pag. 18).

         Tudor Vladimirescu a vizitat şi satul Titeşti, deoarece aici avea un vechi prieten, pe pandurul Alecu Titescu.

         Despre zavera de la anul 1821 şi despre conducătorul ei, se pot afla multe şi adevărate fapte din romanul „Pandurul”, scris de Bucura Dumbravă.

         În cuvântul introductiv al acestui roman, „Un cuvânt despre Bucura Dumbravă sau o scriitoare încetăţenită pentru dragostea de popor şi pământul românesc” scriitorul Dumitru Almaş arată că: ,,…acest roman istoric a devenit un fel de sinteză artistică, un fel de simbol al luptei pentru dreptate împotriva boierimii ticăloşite, corupte, fanariotizate. Nu-i o lucrare de fantezie, ci o tratare literară a unui moment istoric de mare anvergură şi a unui personaj real”(7, pag. 5).

         Prietenia dintre Tudor şi Alecu Titescu, precum şi relele săvârşite de fanarioţi în goana lor după averi, reprezentaţi aici, la Titeşti, prin Bucşăneşti, sunt descrise de autoare la pag. 337: ,,Apoi sosi Ene Enescu şi întinse scrisoarea tatălui său căpeteniilor pandurilor.

         -Rău îmi pare că mi-e prietenul Radu bolnav, zise Vladimirescu. Şi s-a însurat iarăşi? De când?

         -De un an, răspunse feciorul.

         Tudor citi în scrisoare.

         -A luat pe fiica bietului Titescu, căruia căţăoanii îi furaseră moşia”.

         De la pag 186: ,,Era tocmai un an de când Alecu Titescu chemase pe Radu Enescu, fostul său tovarăş de luptă, la patul său de moarte. Mişelia fanarioţilor furase lui Alecu nu numai averea şi moşia, dar şi femeia. De atunci trăia ca un pustnic, bolnav la suflet şi la minte. Ar fi murit în singurătate, de n-ar fi fost fiica Liliana”.

         De la pag. 187 aflăm că: ,,Liliana plânsese mult după părintele ei,dar tinereţea, dorul de fericire şi de veselie, pe care nu le cunoscuse în pustnicia de la Titeşti, îşi cereau dreptul lor”.

         Prin tradiţie, ştim că, deşi Revoluţia de la 1821 n-a cuprins Loviştea, în timpul ei a fost împuşcat unul dintre Bucşăneşti, fapta trecându-se în seama revoluţionarilor lui Tudor (m, pag. 206).

 

                       Anul revoluţionar 1848

În iarna anului 1848-1849, satul Titeşti a găzduit o parte a trupelor ruse venite pentru înăbuşirea revoluţiei. De atunci, în podgradea bisericii din satul Titeşti durează mormântul unui ofiţer rus, pe lespedea căruia sunt scrise următoarele cuvinte în limba franceză: ,,Lieutenant Alexandre Fock né 1828 à Petersbourg et tué à Rottenhourn 1849, combattant pour le secourté publique” (Locotenent Alexandru Fock născut în 1828 la Petersburg şi omorât la Turnu-Roşu, în 1849 luptând pentru securitate publică).

         Până-n anul 1917, anul Revoluţiei din Octombrie, din Rusia, rudele acestuia trimiteau bisericii din Titeşti bani pentru pomenirea creştinească la mormânt. Uneori venea chiar un reprezentant al familiei. După această dată, mormântul a rămas în părăsire.

         În anii din urmă, prin grija preotului paroh M.Teleabă, mormântul a fost reamenajat.

 

 Războiul pentru independenţă (1877-1878).

         Unirea înfăptuită la 24 Ianuarie 1859, precum şi reformele înfăptuite de Cuza-Vodă, au condus la întărirea economică şi militară a tânărului stat – România.

         Situaţia umilitoare de stat supus Porţii Otomane împiedica dezvoltarea liberă a poporului nostru. Din această cauză, ţara şi-a declarat independenţa la 9 mai 1877, prilejul ivindu-se la declanşarea războiului dintre cele două imperii: rusesc şi turcesc.

         Întreaga suflare românească a fost cuprinsă de entuziasm; soldaţii porneau veseli la război, cântând cântece de vitejie.

         În grelele lupte purtate pe pământul Bulgariei, dorobanţii, călăraşii şi artileriştii au semnat cu sângele lor victoriile de răsunet ale armatei române.

         La Plevna, redută şi punct de comandă al comandantului turc Osman-Paşa, s-au jertfit mulţi ostaşi români, alături de bravii lor comandanţi: maiorul Gh.Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu şi alţii.

         Oamenii satelor noastre au fost alături de întregul popor al ţării, atât cu sufletul, cât şi cu fapta. Din cei care au luat parte la acest război amintim pe : Tudorică Adrian, Andrei Gh.Slabu, Nicolae Mihăilă Chiţoran, Gheorghe Mănescu, Pătru Lupu şi Iorga Bolovan, din satul Titeşti; Constantin Mitu Pârţopan, Petrică Sandu Călinoiu şi Toader Mitu, din satul Cucoiu; Iordache Ciopei, Gheorghe Dumitru, Vasile Vilău, Ion Mateescu, Pătru Alexe Ciopei şi Ştefan Priporeanu, din satul Bratoveşti (a; dosarul 20).

         Numele acestor veterani a fost indicat şi de Tudorică Adrian-sergent în acest război. A mai adăugat pe Niţă Stăncioiu (Cojenete), din Bratoveşti, căzut eroic la Plevna, cât şi pe sergentul Ioniţă Dorea Lungu, decedat în anul 1906, fostul furier al colonelului Cerchez, căruia i se predă generalul Osman-Paşa, declarând: ,,Mă predau tinerei şi bravei armate române”.

         După război, generalul Cerchez, supranumit ,,eroul de la Plevna”, împreună cu soţia, ne-au făcut cinstea de a veni în Titeşti, pentru a regăsi pe fostul furier – Ioniţă Lungu. Cu toate stăruinţele depuse de oaspeţi, Ioniţă Lungu nu a putut fi înduplecat să se reangajeze în armată cu gradul de ofiţer.

         Ioniţă Lungu, după descrierea lui Tudorică Adrian, era o fire aleasă şi manierată, crescut şi educat în casa unchiului său-Ghiţă Lungu. Avea o scriere frumoasă care, astăzi, după 100 de ani, poate rivaliza cu a celor mai buni caligrafi (m; pag.102).

 

         Prezentăm cererea făcută de un număr de 13 învăţători din Argeş-Plaiul Loviştei, printre care şi preotul Gheorghe Popescu-Vlădescu, învăţător în com.Titeşti, prin care donau pentru front salariul lor pe o lună.

 

                                                     Domnule Revizor,

         Ca români, văzând că mulţi dintre confraţii noştri sunt duşi la hotarele ţării şi chiar dincolo de hotare, ca să lupte pentru cauza cea mai sfântă a românismului, pentru independenţă, lege şi drepturile noastre naţionale, vă adresăm următoarea cerere.

         Având în vedere că bravii noştri ostaşi români au răspuns cu devotament la apelul ce le-au făcut ţara, lăsând cămine, soţii şi copii, au luat arma spre a înfrunta răutatea păgânului vrăjmaş al creştinătăţii şi cu deosebire al românilor.

         Având în vedere marile greutăţi în care se găsesc finanţele noastre, pătrunşi de sfânta cauză pentru care curge sângele român şi considerând că buna noastră armată, pentru eroismul şi bravura sa ce a dezvoltat contra inamicului secular, a probat lumii că în vinele soldaţilor români curge sânge adevărat românesc şi că vitejii lui Mihai şi ai lui Ştefan vieţuiesc încă, oferim dară pentru trebuinţele armatei române tot salariul ce ni se cuvine pe luna septembrie curent ca învăţători rurali pe Plaiul Loviştea-Judeţul Argeş.

         Deşi suma ce oferim este mică, vis-à-vis de scopul pentru care este destinată, dară cel puţin suntem împăcaţi în conştiinţă că am făcut şi noi ceea ce ne-a fost posibil.

         Vă rugăm dară respectuoşi d. revizor să binevoiţi a dispune ca tot acel salariu să ni se reţină în folosul armatei române. Primiţi vă rugăm, domnule revizor, stima şi devotamentul ce vă purtăm.

N.Niţulescu, învăţător în Com.Sălătruc

I. Dinescu, învăţător în Com.Berislăveşti

N. Petrescu, învăţător în Com. Şuici

Preot I. Niculescu, învăţător în Com. Berindeşti-Corbeni

P. Constantinescu, învăţător în Corbeni

G. Popescu, învăţător în Aref

I. Ionescu, învăţător în Com.Sălătruc

Preot G. Popescu-Vladu, învăţător în Com .Titeşti

I.Popescu, învăţătorul comunei Boişoara

Preot George Câineni, învăţătorul Com. Câineni

I. Drăgulescu, învăţătorul Com. Bălăneşti

Preot G. Serbeanu, învăţător în Com. Şerbăneşti.

                           1877, decembrie, 7.           (î; pag.236).

 

         Din „Plaiul Loviştea” făceau parte comunele cuprinse între Corbeni, Berislăveşti, Sălătrucu, care, deşi nu aparţin „Ţării Loviştei”, au făcut parte din unitatea administrativă cu denumirea ,,Plaiul Loviştea”.

         Acestor veterani ai Războiului pentru Independenţă li s-ar fi cuvenit o pensie de veterani, pentru eroismul cu care au luptat. Din mărturiile lui Tudorică Adrian, cel care a primit un ajutor de la stat a fost veteranul Mitu Constantin, zis Pârţopan, din satul Cucoiu. Celorlalţi li s-au făcut numai promisiuni şi amânări.

         În încheiere prezentăm însemnările lui Nic. I. Vlădescu, făcute cu ocazia vizitării lui Tudorică Adrian:

         „…stând de vorbă cu veteranul războiului din 1877-1878, am înţeles ce dor fierbinte de libertate a mânat pe flăcăii de pe atunci peste Dunăre,unde, uitând horele din sat şi plugurile lăsate în brazdă, s-au avântat şi angajat în lupta pe viaţă şi pe moarte contra duşmanului multisecular.

         Înţelegeam mai bine odele poetului Vasile Alecsandri şi ale lui George Coşbuc, închinate eroilor neamului din războiul din 1877.

         Numele acestor luptători s-ar cuveni să fie afişate pe plăcile libere ale monumentului din centru satului Titeşti” (m; pag.78).

 

 Perioada anilor 1884-1887

         Pentru a ajuta pe românii din Transilvania în lupta de eliberare naţională, locuitorii satelor din Lovişte, în perioada anilor 1884-1887, le furnizau arme celor din comunele Porceşti şi Boiţa.

         Acţiunea era condusă de către învăţătorul C.Dobrescu-Argeş care, la începutul lunii septembrie 1886, a trecut de la Câineni la Sălătruc, venind din Porceşti.

         Ca urmare a acestui drum, un ordin al Marelui Stat Major a dus la perchiziţionarea tuturor caselor din satele Pripoara, Titeşti, Boişoara, Câineni şi Aref, pentru a se găsi armele pregătite de locuitorii acestor sate, spre a fi trecute în Ardeal. Perchiziţia s-a făcut la cererea Consulatului Austro-Ungar, dar rezultatele au fost nule.

         Acţiunile iredentiştilor au continuat şi în anul 1887 (10; pag.511-522).

 

 Anul 1907

         Răscoala din anul 1907 reprezintă o pagină glorioasă în lupta ţărănimii pentru dreptate, libertate şi progres social. Ţăranii au arătat lumii că ştiu să se jertfească pentru dreptate.

         Cele trei sate ale noastre, fiind sate de moşneni, posedând izlaz, pădure, păşune alpină şi pământ cultivabil, au fost ocolite de vâlvătaia răscoalei, ca de altfel întreaga Lovişte. Excepţie face satul Grebleşti din comuna Câineni, unde a fost arestat un agitator, anume Stan Chirigiu, aflat pe listele celor depuşi la arestul preventiv (2; pag.129).

         Prezentăm un ordin din anul 1908, trimis către toate primăriile din ţară, prin care se interzicea împărţirea de ziare, reviste etc. care ar contribui la agitaţii din partea locuitorilor satelor.

 

           No. 388 – 1908, martie, 3.

                                                       D-le Primar

         Opriţi în comuna dumneavoastră vânzarea sau împărţirea gratuită a oricărei serii de imprimate sau scripte, fiecărei broşuri, reviste, ziare, scrisori, portrete sau orice fel de ilustraţii, orice ar fi conţinutul lor şi orice ar reprezenta pe aceasta, trimiteţi sub pază la reşedinţa acestui inspectorat.

         Orice autorizare anterioară de la orice ar fi şi sub orice formă rămâne suspendată până la noi dispoziţiuni. Opriţi colindarea satelor de sălaşuri ţigăneşti, ordonând stabilirea lor într-un sat sub paza dumneavoastră.

         Suspendăm până la noi ordine de asemenea şi ordinul cu nr. 9091 din decembrie 1907 şi vă invit a lua energice măsuri contra acestor vânzători.

                                             Inspector

                                                (S.S.) indescifrabil  (a; dosar 20/1909).

 

 

                    Primul război mondial: 1916 – 1918

         Vitejia cu care întregul nostru popor şi-a apărat ţara în primul război mondial a impresionat întreaga lume. În urma acestui război s-a desăvârşit unirea tuturor românilor în acelaşi stat – Statul Unitar Naţional România, la 1 decembrie 1918, când s-a împlinit visul străvechi al poporului nostru.

         În vara anului 1916, România a intrat în războiul împotriva Austro – Ungariei şi a Germaniei. Armata română a trecut Carpaţii şi a înaintat în Ardeal, dar, atacaţi puternic de inamic, a trebuit să se retragă, dând grele bătălii la Tg. Jiu, Predeal şi la Olt.

         Pierzându-se bătăliile date la Olt, Loviştea a devenit unul din locurile unde s-au purtat bătălii crâncene. Locuitorii satelor noastre au suferit cumplit din pricina foametei, a frigului, a bolilor şi mai ales a refugiului. Locuitorii au avut de îndurat ocupaţia duşmană jecmănitoare, aspră şi umilitoare.

         Nicolae I. Vlădescu mărturiseşte următoarele lucruri despre zilele grele ale războiului: ,, Tatăl meu, întors din războiul de la 1916-1918, cu sănătatea zdruncinată, găseşte gospodăria ruinată, cireada de 45 de vite mari şi turma de 150 oi pierdute în timpul refugierii spre Piteşti. De atunci mi-a rămas întipărită în minte oroarea faţă de războaiele aducătoare de ruină şi jale” (m, pag. 132).

         Nemţii scoteau cu forţa locuitorii din zonă ca să desţelenească şi să însămânţeze pentru ocupanţi izlazul din Dealul Mlăcii, cu in, cartofi, fasole etc.

         Pe toate dealurile înconjurătoare satelor noastre se văd şi astăzi fortificaţiile făcute de bravii noştri ostaşi.

         Tratatul de la Buftea (Bucureşti), tratat de pace preliminar semnat de români cu Puterile Centrale în martie 1918, aducea mari greutăţi pentru ţară şi în primul rând pentru Lovişte, mutând graniţa Imperiului Austro – Ungar până-n satul Titeşti. Nefireasca graniţă împărţea satul în două, prin linia de movile care începea de la Posada, Gura – Plaiului, centrul satului, până-n linia Oltului.

         Din fragmentul pe care îl vom prezenta, vom înţelege în ce teroare au trăit locuitorii satelor noastre sub ocupaţie nemţească.

         ,,Oamenii satelor erau schingiuiţi, omorâţi fără milă de duşmani. În luna octombrie 1916, în prima zi a invaziei inamice în satul Bratoveşti, locuitorul Tudor Sandu Şerban, tată a 5 copii, este împuşcat de o patrulă germană. El a luat un copil al său de mână, din cei 5 pe care îi avea şi, voind să fugă, a fost somat de patrulă ca să stea … Neînţelegând somaţia nemţilor, iar, pe de altă parte, fiind şi surd, şi-a văzut de drum. Soldaţii au tras focuri după el, omorându-l pe loc, pe copil l-au rănit la o mână şi a rămas infirm. Mărturiile se pot înmulţi” (14, pag.64).

         Puţin mai jos de locul unde se ţine bâlciul anual, spre apus, peste şoseaua judeţeană, se află cimitirul eroilor din primul război mondial, împrejmuit cu zid de piatră, cu pinteni de sprijin la cele patru colţuri, construit în anul 1917, în timpul ocupaţiei germane. Aici îşi găsesc odihna ostaşi români şi germani, adunaţi de pe câmpul de luptă ce se întinsese pe toate plaiurile Boişoarei şi Titeştiului, de către cetăţenii acestor locuri, dar mai ales de ,,popa” Bascoveanu – un dezertor iertat de pedeapsa capitală de către Regina Maria, dându-i-se sarcina de a aduna morţii.

         Printre ofiţerii români ce-şi dorm somnul de veci în acest cimitir, amintim pe maiorul Sângereanu, căpitanul Gambă şi pe sublocotenentul Constantin T. Stoika.

         Prin tradiţie, aflăm că satele fiind părăsite de localnici, fiind în refugiere, gospodăriile rămânând pustii şi câinii fără stăpâni, mâncau soldaţii morţi, presăraţi pe câmpul de luptă. Locuitorii reîntorşi la vetrele lor au trebuit să omoare câinii înrăiţi până la sălbăticie, care atacau oamenii asemănător fiarelor sălbatice flămânde.

         Cimitirul, refăcut după terminarea războiului, are formă de pătrat, cu latura de 25 m. Poarta de intrare se află la mijlocul laturei de răsărit, de unde începe o alee cu lăţimea de 2m, până la latura de apus. Pe latura de apus, s-a construit un ieşind de circa 2m x 2m, în care se află înălţată o cruce de lemn de ştejar, pe soclu de ciment, unde sunt sculptate următoarele cuvinte în limba germană: ,,WAS SIE WARER UND GALTEN VERBLICH UND SCHWAND DASS SIE TREUE GEHALTEN DAS HAT BESTAND” (Ce aţi fost şi aţi reprezentat păleşte şi dispare, însă ce aţi păstrat cu credinţă durează).

         Aleea este străjuită de o parte şi alta cu zid de piatră de 0,50 m înălţime. În mijlocul aleii, tinerii satului Titeşti, în anul 1935, au ridicat o cruce din ciment. Meşterul a fost italianul Hugo Verdoni. În soclul acestei cruci se află o sticlă în care se păstrează o listă cu numele contribuabililor la ridicarea ei, din care mulţi au pierit în cel de-al doilea război mondial.

         De o parte şi de cealaltă a aleii, se întind trei terase unde se găsesc mormintele ale căror cruci au fost distruse .

         În partea de N – E a cimitirului, s-a ridicat din lemn de stejar crucea poetului – erou Constantin T. Stoika, în anul 1970, de către fratele acestuia – inginerul Titus T. Stoika, care i-a căutat mormântul timp de 50 de ani.

         Crucea, a cărei fotografie a fost distrusă, are următoarele înscrisuri:

–          pe prima placă metalică: ,,Poetul erou – sublocotenent rezervă Reg. I”.

     – pe a doua placă, tot metalică: ,,Pios omagiu fratelui iubit din partea familiei cu ajutorul tov. N. Vlădescu şi locuitorilor din Com. Perişani – sat Titeşti – Argeş, plaiuri cântate de poet unde a luptat şi murit vitejeşte pentru Ţară”.

                                                 Titus 23-X-1970.

 

            Pe terasa din partea de sud, se află o placă memorială ridicată pentru Dinu Şerbu, de asemenea distrusă.

         Prezentăm pe scurt viaţa şi opera poetului – erou Constantin T. Stoika, din revista ,,Ultima oră”, Anul III, nr. 629, 24 octombrie 1946, pag.2:

         ,,Astăzi se împlinesc 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Constantin T. Stoika, mort ca un erou undeva pe Valea Oltului, în primul război mondial. Făcea parte dintr-un Regiment de Grăniceri, ca şi străbunul său grănicerul Ştefan Stoika, care pe la sfârşitul secolului al-XVI-lea se intitula – Jude şi Voyvodu de Caransebeş.

         Constantin T. Stoika a lăsat o operă a cărei suprafaţă, adâncime şi varietate se încadrează în scrisul românesc printre realizările efective.

         A aparţinut şcoalei de admirabilă disciplină intelectuală, care timp de douăzeci de ani a fost revista ,,Viaţa Nouă” a lui Ovid Densuşianu.

         Poezia lui, cu sonorităţi parnasiene şi simboliste, e cuprinsă în ,,Viziuni”, ,,Forţe învinse”, ,,Refugii”, ,,Evocări”, ,,Cantilene”, ,,Ritmuri Creştine”, ,,Imnuri şi Pasteluri”.

         Afinităţile culturale cu antichitatea clasică şi în special cu cea latină l-au făcut să traducă în versuri poemul ,,De rerum naturae” din Lucreţiu şi ,,Odă către Venus” din Horaţiu. A mai tradus din Verlaine şi Boudler. Iar despre ultima sa lucrare, ,,Însemnări din zilele de luptă”, profesorul Mihail Dragomirescu scria: Cartea este un model în care vibrarea vieţii se împreună cu vibrarea artei şi e cu atât mai preţioasă cu cât viaţa din ea e un fior din însăşi neamul întreg.

         Gândurile şi realizările acestui poet autentic al neamului vor trăi desigur în antologiile româneşti.

         Rămăşiţele lui, rătăcite undeva într-o gropniţă comună din Carpaţi, nu mai pot fi găsite şi cinstite aşa cum s-ar cuveni.

                               Să-i cinstim memoria.”

                                                            C.I.

 

         Nicolae I. Vlădescu, devenit din anul 1965 unul dintre bunii prieteni ai inginerului Titus Stoika, fratele poetului, completează prin date viaţa şi opera poetului Constantin T. Stoika.

         ,, Constantin T. Stoika a făcut parte din Regimentul I Grăniceri, cu grad de sublocotenent în rezervă, fiind absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti.

         A luat parte la luptele crâncene din septembrie şi octombrie 1916, din jurul Sibiului, apoi pe munţii Coţi, Suru, Mormânt şi Măgura (situat la N-V de satul Spinu), unde, în ziua de 23 octombrie 1916, orele 5 p.m., este rănit grav, zdrobindu-i piciorul drept şi mâna stângă un proiectil de artilerie venit dinspre satul Titeşti, unde erau postaţi germanii. Luat prizonier de unităţile bavareze de elită, este adus în Titeşti, unde, în localul primăriei, era infirmeria germană, având 3-4 medici. Aici i s-au dat toate îngrijirile necesare, după cum confirmă căpitanul I. Popovici, comandantul eroului şi apoi îndrumat la spitalul din Boişoara, însoţit de ordonanţa personală a poetului-erou. Sucombă pe drum, din cauza hemoragiei abundente şi severă a rănilor.

         A fost înmormântat iniţial în cimitirul din partea de sud a satului Boişoara, de unde i s-au adus osemintele în cimitirul eroilor din satul Titeşti. Cimitirul din satul Boişoara a fost desfiinţat şi astăzi se găsesc pe el arături şi culturi ale moştenitorilor Peperigeanu.

         În cartea sa ,,Însemnări din zilele de luptă”, scrisă – după afirmaţia poetului – ,,pe fundul tranşeelor sau la lumina plăpândă a focului din adăposturi”, notează zi de zi întâmplările de pe front, printre care şi rănirea gravă a generalului – erou David Praporgescu, în ziua de 30 septembrie 1916, la obârşia Văii Câinenilor.

         Cartea aceasta a fost tipărită la stăruinţa şi truda fratelui său, inginer Titus T. Stoika, din Bucureşti, care a venit în localitate cu soţia, poetul având în tot timpul vieţii presentimentul obsedant că fratele său Titus îi va supravieţui.

         Inginerul Titus T. Stoika a donat bibliotecii şcolii din satul Titeşti operele poetului erou, precum şi ale altor doi fraţi ai săi, tot scriitori. De asemenea, articole elogioase despre poetul erou au fost scrise de O. Densuşianu – liderul curentului simbolist din care făcea parte şi Constantin T. Stoika, alături de Alexandru Macedonski, Perppessicius etc” (m, pag.216).

         În fiecare an, elevii şcolilor şi cetăţenii din cele trei sate, la Ziua Eroilor (Înălţarea Domnului), se adună la cimitirul eroilor şi cinstesc memoria eroilor neamului.

         În decurs de 60-70 de ani,zidul ce împrejmuieşte cimitirul a început să se dărâme. Ceva reparaţii s-au făcut în anul 1966.

         Pentru pagubele suferite atât de moşnenii titeşteni, cât şi de către obştea acestora, în timpul primului război mondial, cetăţenii au făcut repetate intervenţii către guvernul ţării. În urma acestor intervenţii, unii cetăţeni au obţinut din partea statului anumite poliţe prin care se prevedea despăgubirea pe care statul o va acorda celor care au cerut acest ajutor.

Nici obştea şi nici cetăţenii n-au intrat în posesia acestor despăgubiri.

 

 

 Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p. 312-325.