Istoria orașului Râmnicu Vâlcea

Ele există, numărul lor e chiar în creştere vizibilă, ca urmare a unui dureros proces de industrializare ce a făcut ca o mare parte a populaţiei să părăsească satele şi să alerge după un destin mai fericit, străin de habitudinile şi traditia veche românească. Dar noile oraşe mici nu mai păstrează nimic din farmecul şi personalitatea aşezărilor de odinioară, care au creat un mit, au inspirat nenumărate con­deie de valoare şi s-au păstrat neşterse între filele atîtor cărţi de memorialistică, a atîtor piese de teatru şi romane. Un val de cenuşie uniformizare a înecat în cîteva decenii mai toate localităţile urbane, zidindu-le în prefabricate de beton, ştergînd orice deosebire dintre ele, făcîndu-le să semene, aşa cum ni se arată crucile de piatră din cimitirele eroilor, simetrice, pioase, fără nume.

Pare ciudat şi în aparenţă inexplicabil acest proces de uniformizare. Bunul simţ ne îndeamnă să considerăm că în nici un caz nu a fost obligatoriu. În ţările europene oraşul mic trăieşte, îşi păstrează vechile structuri arhitectonice şi, poate, aerul medieval. Tradiţia s-a îmbinat în spirit creator cu viziunea cea mai îndrăzneaţă. Oamenii, ei înşişi, şi-au păstrat cu încăpăţînare acel modiis vivendi specific locului, şi-au conservat statuile şi monumentele şi bazilicile, ba chiar si numele de străzi ce sună, peste veacuri, ca un clopot vechi şi ruginit de catedrală. Această nebunie purtată peste vremuri constituie azi mîndria fiecăruia dintre "burghezii" miilor de orăşele ce populează Occidentul.

Dacă acest proces de nivelare nu era obligatoriu, se înţelege că el a fost dictat de o politică morbidă sau incapabilă de a silabisi abecedarul sacru al Istoriei. Dincolo însă de orice speculaţii, realitatea rămîne martora celei mai triste campanii de distrugere a fiinţei micilor oraşe de odinioară, azi municipii, înzorzonate cu o "Casă Albă", cu o Poştă, cu şcoli zidite după proiecte tip, cu blocuri ieftine, sărace şi stereotipe. Oraşul de provincie de pe vremuri a dispărut. În locul lui s-a insinuat pervers un prototip de aşezare umană, mic monstru multiplicat în zeci şi zeci de exemplare.

Intenţia autorului e de a scrie o carte despre Rîmnicul Vîlcea. Despre Rîmnicul de odinioară. Interesant e faptul că locuitorii de azi ai municipiului, veniţi aici în marea lor majorit­ate de numai cîteva decenii, nu cunosc istoria şi nici tradiţiilei acestei vechi aşezări olteneşti. Indiferenţa faţă de fenomenul cultural-istoric a dus la faptul că trăitorii acestor locuri numesc oraşul Vîlcea (denumirea judeţului), iar nu Rîmnic, cum e înscris în documente de mai bine de o jumătate de mileniu. Schimbarea convenţională a numelui oraşului şi confundarea lui cu a judeţului e simptomatică pentru politica din vremea

dictaturii comuniste, politică de degradare a valorilor naţionale strămoşeşti şi de înlocuire a lor cu subproduse derizorii.

Trăim acum momente de renaştere, ce trebuie să înceapă cu re-scrierea Istoriei, cu repunerea în drepturi a adevărului despre trecutul ţării şi al oamenilor de pe aceste meleaguri. Oraşul de provincie de odinioară, alături de satul românesc, e unul dintre păstrătorii cei mai fideli ai specificităţii fiinţei noastre naţionale. A înfăţişa trecutul Rîmnicului Vîlcea, cu farmecul său indicibil, nu înseamnă un îndemn la paseism şi nici pretextul de a polemiza steril cu cei ce au contribuit la estomparea identităţii urbei. Dorim numai să reînviem în sufletele oamenilor icoana vechiului oraş patriarhal şi a vieţii de odinioară, în speranţa că impactul cu istoria, chiar dacă e vorba de cea apropiată, va fi un bun sfătuitor pentru edilii care proiectează Rîmnicul de mîine.

RECURSUL LA ISTORIE

Nimic nu mi se pare mai pasionant, între aventurile călătorului modern, decît intrarea într-un oraş nou. Contactul brusc cu arhitectura urbei, cadenţa şi structurile clădirilor, descoperirea treptată a amintirilor săpate în ziduri, străzi sau monumente, foamea de a epuiza totul, de a şti tot ce ascund pietrele şlefuite de paşii oamenilor fac din această întîlnire cu oraşul un prilej de neasemuită bucurie. Pînă şi localităţile cele mai modeste păstrează rezervele lor de surpriză.

Fascinaţia oraşelor izvorăşte în bună parte din istoria lor. Altfel nu se explică de ce oraşe mici, pe care călătorul le străbate pe jos în nici zece minute, îi dau acestuia, uneori, mai multe satisfacţii decît orgolioasele aglomerări urbane ale epocii moderne. Cunoaşterea adîncă a oraşelor ne cere timp. Fiindcă istoria nu rămîne la straturile exterioare ale lucrurilor, ea trebuie descoperită cu răbdare, coborînd prin capilarele invizibile ale timpului pînă în zonele unde investigarea devine neputincioasă iar adevărul se confundă cu legenda.

Fascinaţia oraşelor vine şi de la locuitorii lor. Locuitorii sînt trupul viu al istoriei. Ei, ziditorii tuturor visurilor oraşului, se impregnează cu vremea de parfumul acestor visuri pînă într-atît încît, chiar şi în marile metropole, cu populaţiile lor nomade si heteroclite, oamenii se simt fără voie solidari si capătă mentalitatea tiranică a cetăţii. Cu atît mai mult, micile oraşe de pe vremuri impresionau prin personalitatea lor bine conturată, deşi e greu de exprimat în cuvinte şi hazardat de a închide în formule definitive această personalitate. O simţea călătorul în tot locul, o vedea într-o rază de lumină ce mîngîia cupola unei turle, o înţelegea din cizelarea graţioasă a unei tinde sau din rugina de pe bronzul monumentelor, o intuia în traiul mohorît sau vesel al copiilor.

Farmecul oraşelor consistă şi în aura de mister pe care e dispus să i-o atribuie călătorul. Alergătura febrilă pe străzile necunoscute ale primelor zile de peregrinare, întîlnirea la fiecare colţ de stradă a altor perspective şi a altor nesfîrşite căi, sentimentul straniu al rătăcirii labirintice constituie tot atîtea jocuri ce sporesc fervoarea şi emoţia vizitatorului. Un oraş rămîne întotdeauna o enigmă, creează nostalgii şi invită la viitoare reîntoarceri.

Între alte oraşe ale tării. Rîmnicu Vîlcea e hărăzit cu toate darurile. Aşezarea lui, ca a mai tuturor localităţilor vechi, a căutat apa şi umbra ocrotitoare a dealurilor. Apa poartă numele Oltul, iar dealul împlîntat în mijlocul oraşului, Capela. Numele Oltului e milenar, al Capelei datează doar de cîteva sute de ani, amintind de o capelă franciscană ce va fi existat ascunsă în frunzişul pădurilor de fag parcă anume pentru a da oraşului ecouri de legendă.

Ce va fi determinat pe primii locuitori să întemeieze aici loc de statornicie e uşor de presupus: poziţia ad­emenitoare, strategică , la mai puţin de 20 de kilometri de la ieşirea Oltului din defileul strimt al munţilor si frumuseţea împrejurimilor. Într-adevăr, oraşul e situat la dreapta rîului, aproape de ieşirea acestuia din munţi, într-o depresiune colinară formată de valea largă, cu terase, a Oltului şi dealurile de peste 500 de metri ce se înalţă nesimţit, pierzîndu-se sub poalele albastre-cenuşii ale Carpaţilor. Poziţia oraşului îndeamnă la reflexie asupra iscusinţei cu care înaintaşii noştri s-au priceput cu secole şi chiar milenii înainte să-şi dureze ctitoriile. Un arc se întinde, coarda flexibilă ajunge la limita de dincolo de care nici o sforţare nu mai e posibilă, şi lemnul suplu al săgeţii zvîcneşte, căutîndu-şi libertatea deasupra dealurilor de smarald scăldate în soare. Săgeata din poveste e echilibrul, isteţimea şi instinctul de conservare al pămîntenilor, dar şi înclinarea lor pentru frumos. Fiindcă, alături de eforturile întru dăinuire (oraşul e aşezat la intersecţia multor căi şi vaduri de comunicaţie şi în apropierea unui centru milenar de exploatare a sării şi de culegere a aurului din nisipul Oltului), locuitorii de demult trebuie să se fi însufleţit, nu mai puţin decît con­temporanii noştri, la murmurul vrăjit al Oltului sau la reflexele de aur ale pajiştilor nicăieri frumoase ca aici în dimineţile de primăvară, cînd întunericul se îngemănează cu lumina.

Dar farmecul oraşului nu constă numai în măreţia peisajului sau gingăşia caselor ce mai păstrează, unele, parfumul veacului trecut, ci şi în istoria sa, sedimentată în decursul timpului în straturi vii, doveditoare ale dăinuirii oamenilor în aceste locuri, fără întrerupere, din vremuri tot atît de vechi pe cît pămîntul, păstrătorul tuturor tăcutelor podoabe ale adevărului. Acest pămînt ascunde în adîncuri urmele primelor sărace înjghebări de viaţă din paleolitic şi neolitic. Un vas de lut cu toarte arcuite şi decoraţii gingaşe, punctate cu migală, certifică în zona Vîlcii existenţa unei puternice civilizaţii a bronzului. Descoperirile de pe Capela sau Valea Răii scot la iveală semne ce ne trimit cu gîndul la formele civilizaţiei dacilor, care au populat aceste locuri, lăsîndu-ne pilduitoare dovezi de muncă îndîrjită dar şi de vitejie întru apărarea gliei. Artera principală ce străbate municipiul de la nord la sud, purtînd de mai bine de un secol numele împăratului Traian, se află, pe o porţiune, în vecinătatea drumului ascuns sub lespezile urbei, pe unde au mărşăluit spre trecătoarea Turnu Roşu, acum aproape două mii de ani, ostaşii legiunilor romane în cel de-al doilea război dacic.

Oraşul apare pentru prima oară pomenit în documente sub Mircea, care a ridicat în preajma drumului roman o ctitorie ce-i va nemuri memoria şi numele. În veacurile următoare, devenit popas al domnilor, oraşul va fi martorul a numeroase fapte de istorie. La marginea de miazănoapte a tîrgului, pe dealul Cetăţuii, va fi ucis de ura boierilor netrebnici, în mănăstirea cu acelaşi nume, Radu de la Afumaţi, viteazul domn care purtase, conform inscripţiei de pe lespedea tombală de la Argeş, douăzeci de lupte pentru apărarea patriei. Pătraşcu, tatăl lui Mihai Viteazul, va fi dorit să-şi vindece metehnele, căutînd un aer bun şi liniştea patriarhală a locurilor, si va zidi în mijlocul oraşului o ctitorie care se păstrează şi astăzi. Pe uliţele Rîmnicului şi-a purtat paşii şi Mihai Viteazul, plecat în pribegie în drum spre curtea împăratului, la Praga. Soţia lui va fi înmormîntată sub dalele de piatră ale Episcopiei. Oraşul e martor a numeroase acte de cultură. În preajma Rîmnicului, la mănăstirea Govora, se tipăreşte prima pravilă din Ţara Românească. Matei Basarab trebuie să fi îndrăgit aceste locuri de vreme ce va fi înmormîntat la Arnota, iar Brâncoveanu, ctitor de lumini si înnoitor de viață culturală, îsi va fi arătat ataşamentul pentru plaiurile Vîlcii construind acea bijuterie de arhitectură de pe dealurile aurite ale olarilor. În secolul al XVIII-lea, Rîmnicul devine unul dintre cele mai de seamă centre ale artei tipografice. În multe dintre cărţile ieşite de sub teascurile tiparniţei se răspîndeau ideile de unitate şi continuitate ale poporului român, scoţîndu-se în lumină orig­inea daco-romană a acestuia.

Nu trebuie pierdută din vedere vocaţia religioasă a Rîmnicului. O bună parte din istoria bisericii române se consumă pe meleagurile Vîlcii. În scaunul de la Rîmnic au păstorit ierarhi iluştri, care au dat strălucire bisericii dar şi culturii româneşti. Unii dintre ei, ajunşi mitropoliţi ai Ţării Româneşti, au făcut cinste neamului din sînul căruia au fost zămisliţi. Mai multe secole de-a rîndul Episcopia Rîmnicului a contribuit prin fapta sa la întărirea credinţei şi tradiţie religioase ale românilor nu numai în Oltenia, dar şi în zone învecinate. În sfirşit, judeţul Vîlcea e păstrătorul unora dintr cele mai preţioase podoabe de arhitectură pe care haru neamului nostru le-a creat pe acest pămînt strămoşesc Acestea poartă numele de Cozia, Hurezu, Govora. Puţine sîn plaiurile ţării care să înmănuncheze la un loc atîtea sfinte lăcaşuri de închinăciune si de duhovnicească tradiție bisericească. Doar ele, numai, să fi existat, şi ar fi putut să seri cu vechi bucoave un întreg letopiseţ al fiinţei noastre naţionale.

Istoria oraşului e orgoliul şi însemnul lui heraldic. Ea nu i se relevă cu ostentaţie călătorului care păşeşte pentru prima oară pe Bulevardul adumbrit de coroanele castanilor, nici prin statui de bronz acoperite de patima vremii, nici prin ruine învăluite în melancolii secrete. Nu multe sînt oraşele cu un trecut la fel de vechi, care să-şi poarte cu atîta modestei nimbul senectuţii. Dacă prin vitregia vremilor – prin foc sau pri lucrarea nesăbuită a oamenilor – au dispărut o seamă de mărturii, ale trecutului, se mai păstrează încă destule semnificative vestigii care să dea culoare şi frumuseţe locurilor.

Alunecarea calmă, milenară a Oltului, Zăvoiul cu aleile întunecate de frunzişul proaspăt, străzile curate, aplecat cu sfială spre albia bătrînului Alutus, cadenţa timpului, mai rară ca în alte locuri ale ţării, aerul filtrat prin pînzele de cetiri ale dealurilor sînt semnele nobiliare ale urbei si haina ce ascunde inima străveche a istoriei. Toate acestea la un loc înseamnă Rîmnicul.

DE VECHIMEA ŞI NUMELE ORAŞULUI

Vechimea stirpei, a obiectelor de artă, a monumentelor a exercitat asupra omului modern o atracţie misterioasă, inexplicabilă. Există în fiecare fiinţă, probabil, o dimensiune a nesfîrşitului, venită din spaima în faţa morţii, pe care o proiectează asupra lumii înconjurătoare sub forma respectului pentru durată, pentru perenitate. Acelaşi lucru se observă şi în legătură cu oraşele. În ceea ce priveşte Rîmnicul, vechimea lui e incontestabilă. El se prenumeră printre primele trei oraşe din Țara Românească atestate documentar. Dacă neşansa n-ar fi făcut ca dictatura comunistă să supravieţuiască încă doi ani, oraşul şi-ar fi putut sărbători cu fast, în anul 1988, aniversarea a 600 de ani de existență în documente.

Intrarea în istorie a Rîmnicului e legată de numele lui Mircea cel Bătrîn. Desigur, oraşul n-a fost fondat de Mircea (el existînd cu mult înainte de urcarea în scaun a domnitorului), nici reşedinţă a ţării nu cunoaştem să fi fost; cu toate acestea, legătura domnitorului cu Rîmnicul şi cu împrejurimile e atît de evidentă, iar natura acestor legături atît de adîncă şi semnificativă, încît a-l socoti pe Mircea simbol al vechimii şi durabilităţii urbei nu mi se pare nicidecum extravagant.

Oraşul este pentru prima oară amintit într-un hrisov semnat de domnitor la 20 mai 1388, prin care acesta dăruieşte titoriei sale, mănăstirea Cozia, printre altele, o moară în Rîmnic. Un an mai tîrziu. Mircea descinde la Rîmnic, însoţit de fătul său de dregători, şi emite un act care confirmă pentru rima oară existenţa Rîmnicului ca oraş. Importanţa acestui act mi se pare covîrşitoare şi, cu toate că lectura lui e anevoioasă, merită transcris măcar în parte pentru valoarea sa documentară: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, eu întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, marele şi singur stăpînitorul domn, Ioan Mircea voevod, din mila lui Dumnezeu atoţiitorul, domn a toată Un- grovalahia şi al părţilor Podunaviei şi al celor de peste munţi. Pentru că s-a învoit domnia mea să întemeieze o mănăstire în urnele lui Dumnezeu de viaţă începător, al sfintei şi celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoare Troiţe şi după alte daruri, cît a crezut de cuviinţă domnia mea, am căutat să lărgesc şi hotarul mănăstirii. De aceea m-am nevoit de am luat locul ce ţine de satul numit Jiblea, de la priboiul de jos pînă la vîrful muntelui numit Cozia şi în sus de-a lungul Oltului pînă la Cîrlig, şi am dăruit mănăstirii domniei mele Sfintei Troiţe, ca să fie moşia bisericii pînă în veci. În schimb pentru aceasta, am slobozit boierilor cărora a fost moşia, Stanciul si Costea si Vîlcul si Albul şi Radomir ceea ce a rămas din Jiblea cît se ţinea din cît le-a fost vechea moşie, ca să le fie acele sate de ohabă. Și nu numai lor, ci şi copiilor şi nepoţilor şi strănepoţilor, începînd: de la vama oilor şi de la vama porcilor şi de dijma de grîu şi de vinărici şi de gloabe şi de cărături şi de podvoade, adică de slujbele şi dăjdiile mari pînă la cele mici, de acestea toate să fie slobode, încă le-am dăruit domnia mea pentru slujbă şi satul de pe Olt numit Orleşti, în locul celui pe care l-am luat şi l-am dăruit bisericii şi acesta de ohabă, care a fost mai înainte la mănăstirea Codmeana.

Această scrisoare a fost în oraşul domniei mele numit Rîmnic…"

Pe Mircea îl găsim îndrăgostit de locurile Vîlcii încă din primii ani de la urcarea sa pe tron. Legenda spune că voievodul, obosit în urma unei lupte, adoarme sub umbra unui nuc, pe malul Oltului, şi are un vis în care Dumnezeu îi dă speranţă şi încredere. Pe locul unde a avut vedenia a ridicat el mănăstirea Cozia, una din cele mai impunătoare podoabe de arhitectură feudală din Ţara Românească. Fireşte, Mircea a fost atras aici de frumuseţea peisajului, dar şi de excepţionala disponibilitate strategică a aşezării. În secolul al paisprezecelea, şi încă în multe secole după aceea, pînă la construirea, sub ocupaţie austriacă, a căii Carolina şi mai apoi a liniei ferate prin trecătoarea Turnu-Roşu, peretele stîncos împiedica complet comunicaţia spre miazănoapte, închizînd într-un inel de piatră pajiştea îngustă prin care îşi tăiase Oltul calea, şi făcînd din zidurile mănăstirii o cetate tare, inexpugnabilă. Dacă am încerca să ne întoarcem cu şase sute de ani în urmă şi să reconstituim imaginea de atunci a Coziei, ar trebui să ridicăm un zid de piatră în aripa de miazănoapte a mănăstirii, lăsînd un spaţiu strîmt cît să-şi strecoare Oltul apele, să ştergem aşezările mai noi din preajmă şi pe acelea ce s-au adăugat ulterior în zidurile din incintă, şi să înlăturăm restauraţiile făcute în veacurile următoare. Am căpăta înfăţişarea aproximativă a lăcaşului de închinăciune, asa cum i se arăta lui Mircea cînd apărea călare pe potecile ce-l aduceau din Rîmnic.

Oraşul e amintit, deci, cu acest nume încă de la sfîrşitul veacului al XlV-lea. În legătură cu denominaţia oraşului, părerile sînt împărţite, unele din ele (ale istoricilor de ocazie, în special) frizînd ridicolul. Majoritatea cercetătorilor sînt în consens că el ar proveni din slavă, cu înţelesul de rîu, lac, eleşteu sau chiar "canal prin care se scurge apa curgătoare". Explicaţia pare plauzibilă, cu atît mai mult cu cît oraşul se afla în apropierea confluenţei rîului ce-i poartă numele cu Oltul. La vărsare, Rîmnicul stîrnea nenumărate inundaţii, creînd o serie de insule din care provine zona Ostrovenilor de astăzi. Tot în aceste locuri a existat mult timp un eleşteu aparţinînd Episcopiei Rîmnicului. Trebuie adăugat că Oltul avea pe vremuri un braţ ce revenea la matcă odată cu rîul Rîmnic, formînd un loc propice pescuitului, loc ce va fi cuprins întreaga parte dinspre Olt a aşezării, îndeletnicirea pescuitului urmînd să împrumute numele oraşului de mai tîrziu, de pe platforma superioară sau "din deal".

Pe întinderea a două veacuri, numele aşezării apare simplu, Rîmnic (fără Vîlcea), cu precizarea, uneori, "la Olt". Întîia atestare documentară pomeneşte oraşul în redacţia Rîbnic, grafie ce se va păstra mult timp, alături de formele mai noi. Rămnic sau Rîmnic. (Na Rîbniţeh vodeniţa – 1388; va oraşi glagolemago Rîbnic – 1389; Rîbniţe na Oltî, pus alături de apă: Vodu Rîbniceskoiu – 1392; na Rîbniţe – 1402 – 1403; za hotari Rîbniţkom – 1440; ot Rîbnic – 1475; Răbnicu – 1478 – după Aurelian Sacerdoţeanu). Rămîne întrebarea, nelămurită încă, dacă rîul îi datorează numele oraşului sau invers, cum se întîmplă cel mai adesea în toponimia Ţării Româneşti. Mai demnă de admis e prima ipoteză, deoarece numai în zona oraşului se întrebuinţează hidronimicul Rîmnic, în amonte apa fiind cunoscută ca rîul Olănestilor sau rîul Cheia. Chiar si în zilele de azi, după sute de ani de existenţă sigură a hidronimicului, locuitorii urbei numesc apa cînd rîul Rîmnic, cînd rîul Olănestilor, vrînd parcă să confirme incertitudinea denominaţiei apei în raport cu cealaltă, a oraşului, mult mai stabilă.

În ceea ce priveşte toponimicul Vîlcea, el este aşezat de către cei mai importanţi istorici în legătură cu numele lui Farkaş, al cărui cnezat e pomenit în anul 1247 în Diploma cavalerilor Ioaniţi. Consubstanţialitatea antroponimicului Vîlcu (slav – Vulku, lup, cu genitivul Vîlcea) cu ungurescul Farkaş i-a sugerat lui N. Iorga (preluat cu circumspecţie şi de C.C. Giurescu) posibilitatea unui dublet Vîlcea-Farkaş, fap care ar rezolva definitiv localizarea cnezatului în zona Vîlcii: "Judeţul Vîlcii e << al lui Vîlcea>>, precum Romanaţi (nu judeţul Romanaţului) e judeţul lui Roman (sufixul slav aţ…).Dar Vîlcea vine din Vîlc şi Vîlc înseamnă Lupu (v. vîlcolac, vîrcolac, loupgarou). Şi în ungureşte Lupu înseamnă şi Farkaş Deci judeţul lui < < Farkaş > > e judeţul Vîlcii, Vîlcea." în felu acesta, s-ar putea socoti că denumirea Vîlcea e atestată documentar şi chiar datată (dacă se poate considera că numele a fost tradus în ungureşte, din pricini neştiute, în cancelaria regelui Bela) încă din anul 1247. Numele Vîlcea e, oricum, frecvent în partea locului, de vreme ce îl întîlnim şi în hrisovul emis de Mircea la 1389.

Aurelian Sacerdoţeanu consideră ca improbabilă pro­venienţa numelui de Vîlcea din Vîlcu, pe de o parte, fiindcă sînt rare cazurile cînd un antroponim ajunge în Ţara românească nume pentru o formaţiune politico-administrativă mai întinsă, iar pe de altă parte pentru că apelativul Vîlcea împreună cu derivatele lui are o frecvenţă minimă în toponimia ţării. În schimbul acestei explicaţii, el propune cuvîntul vîlcea, diminutivul de la vale, posibil fiind ca una din frumoasele şi numeroasele văi ale regiunii să fi stat la originea denominaţiei acestei străvechi formaţiuni administrative. Preexistenţa pe teritoriul judeţului a atîtor aşezări din vremea dacilor îndreptăţeşte a fi amintită şi apropierea intre toponimicul Vîlc (lup) şi simbolul de luptă al dacilor, care purtau pe steagul lor războinic desenul ameninţător al lupului.

Oraşul are astăzi denumirea Rîmnicu Vîlcea, cu diferite variante ce apar în special în secolul al XX-lea: Rîmnicul Vîlcea, Rîmnicu Vîlcii, Rîmnicul Vîlcii (uneori cele două cuvinte ce compun numele oraşului fiind legate prin cratimă). Cuvîntul Vîlcea, desemnînd judeţul, se iveşte pentru prima oară în documente la 8 ianuarie 1392 (cu patru ani în urma Rîmnicului), cînd mănăstirea Cozia capătă de la domnie albinăritul "din judeţul Vîlcea" pe care călugării urmau să şi-l adune singuri. E de menţionat că documentul situează Vîlcea printre cele mai vechi judeţe din Ţara Românească şi Moldova. Ulterior, aceeaşi mănăstire primeşte şi "găletăritul din judeţul Vîlcea", iar în 1494 mănăstirea Bistriţa primeşte "căşăritul din judeţul Vîlcea". Toponimiile merg paralel mult timp, pînă ca Vîlcea să devină determinativul Rîmnicului. E greu de precizat momentul cînd cele două nume se conjugă pentru a desemna oraşul. Se presupune că acest lucru s-a întîmplat în secolul al XVI-lea, cînd Rîmnicu Sărat (Slam – Rîmnic) începe să se înfiripe, simţindu-se nevoia deosebirii între cele două tîrguri.

În ultimele cinci decenii, din pricina afluxului masiv de populaţie din alte zone ale ţării (în urma cedării unor părţi din teritoriul patriei, dar mai ales a procesului de pripită in­dustrializare şi urbanizare), populaţie străină de tradiţiile lo­cale şi în bună parte indiferentă faţă de istoria acestor locuri, sîntem martorii alunecării centrului de greutate al denominaţiei municipiului spre Vîlcea, care desemnează şi localitatea şi judeţul în acelaşi timp, cuvîntul Rîmnic auzindu-se din ce în ce mai rar pe buzele locuitorilor. E o revanşă tardivă şi nedreaptă a toponimicului Vîlcea pentru sutele de ani în care a fost ţinut departe de onoarea de a denumi oraşul.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 7-21.