Istoria satului vâlcean Cucoiu

La începutul acestei lucrări am arătat că, prin tradiţie, numele topic al satului provine de la neamul lui Cucu.

În condica Pr.Ion Iliescu am găsit că Mitu Cucu a dăruit bisericii din Cucoiu un teren de cca.900 m², unde sătenii au construit: biserica, şcoala veche, căminul cultural şi magazinul sătesc.

Prezentăm o legendă culeasă din acest sat, de la Vasile Mitu, în etate de 71 ani, în anul 1981, în legătură cu neamul lui Cucu:

Legenda ,,culei” din Cucoiu

În punctul numit ,,În Faţă”, mai jos de locul pe care s-a aflat locuinţa lui Mieilă Şerban, zis din ,,Faţă’’, este un teren cu denumirea ,,La Cărpenei”.

Din bătrâni se spune că, în acest loc era o crăpătură în pământ, de forma unui tunel, căruia i s-a păstrat numele de ,,culă”.

S-a păstrat povestea că din această ,,culă” ieşea ,,la zile mari” un căţel cu totul şi cu totul de aur. Era probabil ,,căţelul pământului” care numai puţin se arăta şi îndată dispărea. Mulţi au povestit că l-au văzut şi chiar au încercat să-l prindă, dar în zadar, pentru că, atât cât ai clipi, intra în ,,culă”.

Strămoşul lui Mieilă din Faţă – Şerban cel bătrân – avea casa pe acelaşi loc unde a avut-o clădită şi strănepotul, în apropierea ,,culei”.

Într-un an, de Sf.Gheorghe, la asfinţitul soarelui când, se zice că ,,joacă banii de aur din pământ”, a văzut o flacără, dar nu de foc, ci deosebită, care ieşea din ,,culă”. La început mai mică şi apoi din ce în ce mai mare.

Dându-şi seama că acolo era o comoară, a înfipt cuţitul în pragul casei, a aşezat-o pe Tudora – fata mai mare a lui, pe plăselele cuţitului, spunându-i să nu se ridice de acolo, până nu se întoarce el. Apoi a dat fuga înspre ,,culă”, fără să ridice ochii din acel loc.

Aceste lucruri le ştia de la alţi bătrâni, că aşa se procedează când vezi ,,bani jucând”, fiindcă numai în acest fel alungi ,,diavolul” care păzeşte comorile numite ,,bani răi”.

Când a ajuns în acel loc, ,,căţelul de aur” tocmai intra în culă, iar de jur- împrejur zăpada care căzuse de Sf.Gheorghe se topise şi colţul ierbii se pârlise. Atunci s-a dezmeticit Şerban, amintindu-şi că din bătrâni a rămas vorba că acel loc este ,,necurat” şi că n-are voie să umble la culă, pentru că o fată ar fi îndrăznit odată să privească în ,,culă” şi-a muţit.

Întors acasă, s-a îmbolnăvit de friguri şi n-a mai putut să vorbească.

În sat trăia un om bătrân, pe nume David, ce se trăgea din neamul lui Cucu. Acesta era vestit în tot plaiul pentru că ştia să vindece oamenii şi animalele prin descântece, dându-le la urmă ceaiuri făcute din ierburi numai de el ştiute. N-a vrut să lase la nimeni acest secret, pentru că n-a găsit omul de încredere să-i vândă ,,tămăduirea” prin descântec şi plante.

Cele două fete ale lui Şerban – Tudora şi Floarea, rămase orfane de mamă de mici au alergat speriate la David, spunându-i că tatălui lor i s-a strâmbat gura, iar pe faţă i-au apărut nişte bubiţe asemănătoare bubatului.

După ce le-a ascultat pe cele două fete, David a pus la fiert mai multe ierburi şi pe şoptite îşi depăna descântecele. Apoi s-a dus în grădină, la un gutui bătrân şi a luat puţină ţărână. A învăţat pe fete să-i dea lui Şerban să bea ceaiul fiert de el, iar cu ţărâna să dea pe faţă.

A doua zi i s-a îndreptat gura, iar bubiţele de pe faţă i-au dispărut şi i-a revenit şi vorbirea.

Peste câteva zile, după ce s-a întremat, Şerban merge la David şi după ce îi mulţumeşte pentru tot ce a făcut pentru el, a încercat să-l întrebe cum de a reuşit să-l vindece aşa repede, gândindu-se că poate îl învaţă şi pe el marea taină a descântecului.

David, cuprins de supărare, i-a spus că de ştia că-i cere acest lucru, nu-l vindeca.

Şerban, cerându-şi scuze, a primit iertarea lui David.

David i-a spus că a fost ,,pocit”. Şerban îi recunoaşte întâmplarea cu ,,cula”.

David l-a dojenit astfel:

-Să sfătuieşti pe copiii tăi ca niciodată să nu îndrăznească să umble la ,,culă”,indiferent de ceea ce văd,pentru că acolo nu-i lucru curat.

Bătrânul David a continuat povestind că mamă-sa tâna, adică bunica lui, spunea mereu că, atunci când a născut pe mamă-sa, a auzit la fereastră cântând o muzică frumoasă, parcă coborâtoare din ceruri. Privind prin scunda fereastră, a zărit douăsprezece mirese prinse-n horă care, prin cântec, ,,ursea” copilul care se năştea. După ce au terminat de ,,ursit”, au pornit jucând fără să atingă pământul, până au dispărut în ,,culă”.

Moaşa satului i-a explicat că aceste mirese sunt cele douăsprezece ursitoare. De fapt, ele sunt treisprezece, dar a treisprezecea este ,,ursitoarea cea rea’’, care, atunci când este supărată şi apucă de urseşte, acela ce se va naşte să fie: hoţ, tâlhar sau să aibă o moarte rea.

Aceste „ursitori” se mai numesc şi „Ale sfinte”, care, atunci când nu ursesc, joacă pe câmp. Pe unde au jucat ele, pământul rămâne bătătorit ca o potecă.

Moaşa – Domnica Cucului a mai povestit că unul de aici, din sat, în noaptea „Învierii Domnului” – când se deschide cula, a văzut înăuntru lucruri numai din aur, printre care şi un război de ţesut tot din aur. Atât a apucat să povestească, pentru că apoi a amuţit şi peste o zi a murit. De atunci nimeni n-a mai îndrăznit să se mai apropie de „culă”, deşi ea se deschide mereu în „Noaptea Învierii”. În restul anului, se zice că ea se mai poate descuia şi cu „iarba fiarelor”.

Peste puţin timp, David a murit, plâns de întregul sat.

Şerban n-a mai îndrăznit să mai umble prin acel loc, deşi era aproape de el. De multe ori se gândea că, totuşi, dacă ar fi prins „căţelul”, ce zestre frumoasă ar fi făcut celor două fiice ale lui.

Plecat prin Lovişte, cu negustoria vitelor, cunoaşte pe Sarafina Vrăjitoarea, din Boişoara, de la care află miracolul smulgerii de la arici a „ierbii fiarelor”. O dată smulsă, el o purta sub unghea de la degetul cel mic, de la mâna stângă.

Cu vrăjitoriile Sarafinei şi cu „iarba fiarelor” pătrunde în „culă”, de unde, în sfârşit, prinde „căţelul de aur” şi ia tot aurul.

Zânele care erau plecate s-au supărat şi au părăsit „cula”, zburând înspre Cordoaia. În treacăt, au atins „gruiul” din Vălceaua Bărbuleştilor şi, de atâta foc cât aveau în ele, au pârlit acest deluşor, rămânând cărbuni şi cenuşă. De atunci gruiului ars i s-a zis „Gruineagră”. ,,Ale Sfinte” şi-au făcut culcuş în vârful pădurii Cordoaia, într-un fag bătrân, căruia i-au dat formă rotundă, purtând şi astăzi denumirea de „Fagul Rotund”.

Cu aurul luat din „culă”, ginerele său, Niţă Boişoreanu, venit din Ardeal şi căsătorit cu Tudora, îşi clădeşte o frumoasă gospodărie, cu acareturi şi ziduri împrejmuitoare, de tip ardelenesc. Casa a fost cea mai mare din sat, cu beciul boltit cu cărămidă şi foişor cu „horă” strujită-n strung.

– II –

Despre Dumitru Şerban şi cele două fiice: Tudora şi Floarea, vorbeşte următorul act:

„ De vreme ce întâmplarea cea viitoare este nevăzută şi însuşi îngerilor necunoscută pentru că numai la Dumnezeu sunt toate cunoscute, dreptu aceia eu Dumitru Şerban din Cătunu Cucoiu – Comuna Titeşti am socotitu mai înainte până ăm sântu minţile întregi şi sănătoase se facem dieată şi se dovedescu gândul meu către moştenitorii mei cei aleşi care voiescu se chivernisească averea mea dupe petrecerea mea din vieaţă mă rog lui Dumnezeu ca unui milostiv ce este, se ierte mulţimea păcatelor mele ce voi fi greşitu ca un om în această lume şi de mine să fie ertaţi toţi ce vor fi greşitu.

După aceasta lasu fiicelor mele cele fireşti fiemea Floari partea de livadie din Mieri şi partea de pruni „Du peste mal” şi partea de loculeţ din faţă câtu e ştiutu şi lasu fiemea Tudori partea însă de livadie din Sălcii şi conacu de locu de la Cărpenei de unde i casa şi prunii de acasă cei tineri şi cei bătrâni şi partea din totu Izlazu Cocoi şi din pădure fiindcă am purtat cheltuielile judecătoreşti iaru vaca cea mare cu viţelu în burtă o lasu fiemea Floari şi juninca să fie a fiemea Tudori care viţea o se mio dea de pomană şi vasele ce amu care se le împartă pe din două Floarea şi Tudora şi sem facă pomenirile trebuincioase la sorocu până la împlinirea de trei ani şi sem dea două sărândare sem ridice o sfântă cruce şi o fântână dator nu sântu la nimeni am lei douăzeci şi patru parale.

Aceste voiescu să se facă fiicele şi moştenitoarele mele dupe petrecerea mea din vieaţă şi cine sar ispiti am strica dieata mea să aibă aşu da sama înaintea Domnului Nostru Iisus Hristos Dumnezeul cel adevărat”.

Anul una mie opt sute şaizeci şi şase 1866, luna Noiembrie 18 eu Dumitru Şerban din Cătunu Cucoiu – Com.Titeşti am lăsat această dieată de a mea bună voie.

Eu Ştefan Ion Şerban din Cucoi – martor.

Eu Mitu Ion Şerban idem – martor.

Pătru Ion din Cucoi – martor.

Gavrilă Sandu totu martor.

Niţă Stroinlete din Cucoiu martor.

Toma Duroi din Găujani – martor.

(S.S.) Alexe Ciopei din Bratoveşti scriitoru cu zisa numitului

România

Primăria Comunei Titeşti – Bratoveşti; Diata aceasta fiind tradevăr dată de subiscălitul pentru care se încredinţează spre aş avea urmarea întocmai după a ei cuprindere 1866, noiembrie, 18.

Primar, Alexe Ciopei Notar, Gh.Ionescu.

– II –

Despre moştenitorii lui Dumitru (Mitu) Cucu, se vorbeşte în următorul act, datat 2 februarie, 1867.

„ Adică noi subiscăliţii de mai jos încredinţând cu acest zapis al nostru la mâna dumnealui Niţă Boişoreanu din Cătunu Cucoiu – Comuna Titeşti-Bratoveşti, spre a fi ştiut că de a noastră bună voie şi nesiliţi de nimeni i-am vândut statornicu locul de Su’Dos hotar cu locu de arătură cam de patru conace cu sumele şi hotarele ştiute. Despre răsăritul – şipoţelul mic dinspre miazăzi hotarul cu numiţii cumpărători spre miazănoapte cu Lungeştii. L-am vândut dumnealor şi copiilor lui nepoţilor şi strănepoţilor câţi Dumnezeu îi va dărui şi cu preţu de bani gata lei trei sute adică 300 tocmai şi oricine din neamul nostru se va scula a strica această voinţă a noastră, acela să-şi caute cu noi şi dumnealui să fie buni stăpâni că aşa ne-am învoit la facerea zapisului a se ţinea cele mai sus cuprinse. Noi nu ştim carte şi ne-am pus degetul la numele nostru la facerea zapisului.

Au fost şi alţi însemni şi rugând pe domnu primarul al locului a legaliza şi a valora.”

Eu Sandu Ion mărimea ce am vândut stătut.

Eu Nicolae Sandu mărimea am vândut stătut.

Eu Bucur Duţă Sandu am vândut stătut – moştenitorii lui D.Cucu.

Eu Nicolae Ion Şerban martor.

Eu Gavrilă Sandu Albuşel-martor.

Eu Radu Nicolae Mihai-martor.

Scriitori cu zisa numiţilor vânzători – Ioniţă Mitu Călinoiu

România

Primar Notar

(S.S. indescifrabil) (S.S. indescifrabil).

– II –

Moştenitorii lui Mitu Cucu, printre care şi Albuşel Miron din Cucoiu, ne mărturisesc că gospodăria lui Mitu Cucu a fost amplasată pe săliştea unde se află proprietatea actuală a lui Ilie Călinoiu – provenită prin cumpărare de la moştenitorii Gh.T.B.Duţă. Uşa de la intrare a casei lui Cucu era făcută dintr-o singură bucată de brad, din pădurea ce a existat nu departe de casa lui, în punctul Peste Mal.

Asemănător satului Titeşti, hotarul acestui sat a fost împărţit la 12 moşi (neamuri). Nu s-au putut identifica aceste neamuri, pentru care prezentăm mai multe acte iscălite de neamuri ale locului.

Zapis de statornicie

„ Sub iscălitul de mai josu dau bunul şi încredinţatul zapisu meu la mâna Domnului George Albuşelu din cătunul nostru Cucoi spre a fi ştiutu că de a mea bună voie şi nesilit de nimeni i a mu vândut stătutu în veci săliştea din sus de casă dumnealui care despre răsăritu se hotărăşte cu Ion Martin Andrei, spre miazăzi cu pârâu, despre nordu cu Niculae Duminică şi despre apus totu cu cumpărătorul în preţu de zece galbeni No.10 iar lei vechi trei sute cincisprezece No.315 care bani i a mu şi primit în numerar pe deplin la facerea acestui zapis pe a în mână şi ca să fie buni stăpâni în veci de veci nestrămutatu de către nimeni din rudele mele atâtu dumnealui câtu şi urmaşii dumnealui.I a mu dat acest zapisu temeinic de posesie vejnică rugându şi pe domnu primari a l legaliza şi trece în condica de în veci a şi avea tuată valoarea.

Iaru eu nescind carte am rugat pe scriitor de ma u iscălit puind degetul lângă nume”.

1872, Martie, 26.

Eu Ştefan Ion Şerban am dat acest zapis.

Andrei Martin – martor.

Andrei Popescu – martor.

Ioniţă Mărcoiu – martor.

Mitu Niculaie Mihai – martor.

Bucur Duţă – martor.

Niţă Ţarcă – martor.

Scriitori cu zisa şi învăţătura minţilor.

România

Primăria Comunei Titeşti – Bratoveşti – Plaiul Loviştei.

Scrisul din acest zapisu viindu înaintea primării au făcut cerere şi rugăciune al legaliza.

Sub scrisul pe aceste baze şi conform art.1337 din procedura civilă atest zapisul acest.

1872 – noiembrie 26.

(S.S. indescifrabil)

– II –

Primăria Comunei Perişani – Judeţu Argeşu

Certificat

„ Subsemnatul primar al Comunei Perişani din Plasa Oltu de Sus, Jud.Argeş.

Certific prin aceasta în cunoştinţă de cauză că decedatul Stoica Mihalcea – Mihaloca fost cu domiciliul în Comuna Perişani a fost împroprietărit după legea rurală din 1864 cu 7,15 şapte pogoane şi cincisprezece prăjini înscris în tabelă la lit.A la No.3.

Pentru care i s-a eliberat acest certificat după cererea făcută de Joiţa Boişoreanu spre a servi la trebuinţă.”

1913, iunie Nr. 266.

Primar (S.S. indescifrabil)

– II –

Am prezentat acest certificat din care reiese suprafaţa de teren cu care a fost împroprietărit un beneficiar al legii ruraledin 1864. În conformitate cu această lege, înstrăinarea unor astfel de terenuri nu se putea face decât numai după 30 de ani.

Legea rurală din anul 1864 a fost completată de legea din anul 1878, numită a „însurăţeilor”. Conform acestei legi, dacă numărul celor împroprietăriţi depăşea o sută, acolo trebuia creată o nouă vatră de sat.

Datorită faptului că moşnenii titeşteni stăpâneau corpul de izlaz cuprins între Dealul Scăuel şi Vârful Spinului, izlaz ce se numeşte „La Râpă”, iar moşnenii cucoieni stăpâneau „codrul” tot de izlaz din Dosu Dealului, în permanenţă aveau litigiu pentru că îşi încălcau cu vitele aceste hotare amestecate.

Din această cauză s-au iscat mai multe judecăţi între aceste sate frăţeşti, scoţând în relief, o dată în plus, valabilitatea proverbului: „Frate, frate, dar brânza e pe bani”.

Prezentăm „Cartea de judecată”, datată 20 iulie 1809.

„ După multe prigoniri ce au avut moştenii din satul Cucoi cu moştenii din satul Titeşti pentru stăpânirea ce o au într-acele două hotară ale lor ce să răzoresc prin cinstit pitacu dumnealor boierilor ispravnici,fiind noi ceruţi de amândouă părţile ca să mergem la faţa locului şi după hrisoave cărţi ce vor avea ca după dreptate să îi hotărâm şi să dăm în sens dă alegerea ce vom face. Şi când nu îi vom putea odihni dă aici să îi sorocim ca să vie la Isprăvnicatul. Următori fiind am mers la faţa locului unde fiind amândouă părţile faţă mai întâi le am cerutu ca să ne arate ce să neturi vor avea. Şi ne arătară moşnenii din Titeşti că au căzut neamul lor de s au vândut rumâni şi iarăşi după vreme s au răscumpărat de la stăpânii lor cu hotarul lor de moşie şi în hrisoavele ce li s au făcut de răscumpărare dă hotare nu s au pus. Şi având prigoniri cu moştenii din Cucoi în vremea lui Mavroghene s au judecat la dumnealor boierii ispravnici şi au hotărât dumnealor prin pitac ca să primească blestem şapte oameni din Titeşti. Şi mergând amândouă părţile la răposatu protopopu Duminică după (prividerea) cuprinderea pitacului au făcut săvârşire de blestem tot pentru prigonirile dă stăpânire ce au şi acum şi au rămas ca să stăpânească Titeştii după arătarea lor pă unde le au pus hotarul lor. Şi tocmai întracel an ne arătară că s au umblăcit aici la Lovişte un Stanciu Gurbăţ au început pricinuire cu un Ion Pârjol din Cucoi. Şi s au bătut şi acel Ion dând jalbă au venit mumbaşiri om domnesc ca să l ia să l ducă la Bucureşti. Şi acel Stanciu au dosât. Şi luând mumbaşiru pă popa Tudosie din Titeşti şi popa Gheorghe şi Diaconu Duminică şi mergând şi din Cucoiu popa Niculaie şi Şerban şi Ion şi după ce au ajuns la Bucureşti şi fiind amândouă părţile tot la o gazdă şi având acel pitac ce li s au dat pentru blestem într o carte ce o lăsară la gazdă. Şi umblând popa Niculae cu cartea l au luat.

Şi ne arată popa Gheorghe cel ce trăieşte acuma furânduli se pitacul.Şi văzând şi urmările ce se va urma pă aceea vreme nefiind nici nămol cel ce făcuse pricina de faţă s au temut dă vreo pedeapsă să nu li se întâmple. Şi au făcut pace prin adeverinţa ce au dat care anume aceea adeverinţă viind o fămee anume Maria din Cucoi le au dat o lor şi zicea că au spart o ne mai arătară o adeverinţă ce dă popa Nicolae din Cucoi şi Şerban şi Ion ce o dă la mâna popii Tudosie şi popii lui Gheorghe precum să ştie că le au dat locu de patru zile însă două zile popii lui Tudosie şi popii lui Gheorghe să le are când va fi oprit dă dijmă dar nu vânzare stă oriunde la Scăuielu ne arată popa Gheorghe cu această adeverinţă ce au dat o şi popii Nicolae au scris o Diaconu Duminică şi numai între dânşii s au făcut această învoială, numai cu iscăliturile lor ne mai arată o adeverinţă a lui Martin Pârjol din Cucoi ce să dă la mâna sătenilor din Titeşti la vreme de slăbiciune ca să nu se împace cu păcatul le am spus cu sufletul drept să îşi caute moşia după cum au stăpânit şi mai dinainte moşii din strămoşi. Ne mai arată unchiaşul Enache Bolovan din Titeşti şi unchiaşul Niţu Mutu tot de acolo că din şapte oameni ce au făcut jurământ la Titeşti aceşti doi oameni trăiesc cum şi din oamenii din Cucoi ce au fost atunci cu dânşii la Titeşti trăiesc doi anume Şerban Lungu din Cucoi şi Martin Pârjol de acolo. Şi înfăţişând pă aceşti mai sus numiţi oameni nu tăgăduiră că n au fost la Titeşti. Şi ei când au făcut oamenii din Titeşti jurământ cerurăm la moştenii din Cucoi sâneturi. Şi ne arătară o însemnare veche ce zic ei că le ar fi ocolniţă că arzându le o casă unde le au făcut scrisorile ce le au avut. Şi viind la soborul bisericii la Titeşti le au făcut această adeverinţă cu însemnare de hotarul lor şi de alte locuri.

Mergând la faţa locului cu amândouă părţile ca să ne arate semnele pe unde le au fost stăpânirea de la capul hotarului de apus ce să loveşte în cap cu hotarul Bratovoieşti deasupra Râpei Albe unde fiind şi vecini răzoraşi Bratoveştilor ne arătară că de acolo dă deasupra Râpei Albe să loveşte în cap cu hotarul lor, hotarul Titeştilor şi hotarul Cucoilor arătându ne şi stăpanirea ce le iaşte într aceste două hotare dă deasupra Râpii Albe pă muchie în sus până în drumul morii celei vechi al Cucoiului. Şi arătară moştenii Cucoi un drum mai dă de vale, zicând că acela iaşte drumul cel vechi al morii. Iară moştenii Titeşti pricinuiră, mergând tot pă muchie în sus pană împotriva satului Cucoi. Şi ne adusără Titeştii şi patru mărturii anume: unchiaşu Radu Floroiu din Brativoieşti şi Antonie Gheorghe de acolo şi Oprea Băbescu de acolo şi Gheorghe fiul lui Ilie de acolo. Şi ne arătară aceste mărturii că drumul morii celei vechi aşa cum ştiu din vechime că iaşte drumul vechi din potriva satului Cucoi şi din muchie în sus, fiind livezi de coasă. Ne arătară amândouă părţile că din vechime le cosăscu Titeştii şi ne arătară Cucoii de acolo în curmeziş, alături cu capul la Glod şi merge alături cu drumu mare drept cu faţa dăsupra Urduroaşii printre hotarul Titeştilor şi al Cucoilor alături lotul leatului şi la Cărbunit o livadie de fân dă doi oameni cositură în pieziş cu un cap în Valea Barbului se să împreună cu calea morii care vine din Cucoi la capul hotarălor Titeşti şi Cucoi care hotar se arată din Vârful Gruiului Plăcintei şi să pogoară pă Frăsinet însă împreună cu calea morii şi să împreună cu calea morii în Valea Barbului la capul hotarălor la Urduroasa din capul Urduroasei către Titeşti, din şipot cu faţa asupra Gruiului Plăcintei tot printre hotarăle Cucoiu şi Titeşti şi merge prin erin până în Calea Spinului care vine din Titeşti şi merge pă cale până în drumul mare şi merge pă drumu mare până în lacu cu sălcile mari. Şi lasă drumul mare şi merge cu faţa la capul Urduroasii pe la morminte între hotarul Spinului alături cu locul lui Gheorghe din Spin şi cu un cap pă la hotarul Titeştilor la Brăduleţ alături cu locul unchiaşului Măloiu din Titeşti loc de şase zile de arătură dă meiu şi latul locului alături cu noi şi alături cu locul lui Unchiaş Săndichii. Şi din Cucoi aici să împreună cu hotarele mai sus arătate:un loc alături cu sălcile către Carpin dă o zi. Şi aceste locuri să au arătat cu ştirea cinstitului sobor al sătenilor din Titeşti. Şi văzând noi că dintr aceste semne nu să înţelege mai nimic chiar dă le arată în jos şi le întoarce în sus fără cât ne arătară alături cu Gruiu Plăcintei un loc dă două zile de arătură şi la Cărbunet o livadie de doi oameni cositură şi la Brăduleţ alături cu locul lui Măloiu din Titeşti loc de şasă zile arătură şi un loc alături către Carpen de o zi. Şi cu aceste patru locuri cele arătate mai sus cu numirile văzurăm că în hotarul Titeştilor însă trei locuri arătură de nouă zile şi o livadie cositură de doi oameni şi cu aceste locuri moştenii din Cucoi caută să cuprinză din hotarul Titeştilor din Gruiul Plăcintei în sus până în capul hotarului dă la răsărit.Întrebarăm mărturiile din Bratovoieşti ne arătară drumul cel vechi al morii în sus pă unde le au fost stăpânirea şi toată muchea până în drumul Titeştilor şi dă acolo în sus pă drumul vechi până la hotarul Spin. Ne aduseră sătenii din Titeşti patru mărturii din satul Spin anume pe popa Toader de acolo şi unchiaşul Pătru Popescu de acolo şi Ghincea Spinaru de acolo şi Mihalcea Bălan de acolo.Deteră mărturie că şi ei ştiu din vechime că hotarul Titeştilor le au fost stăpânirea pă muchie până în drumul vechi în hotarul Spinului că să hotărăşte cu ei şi ştiu că au stăpânit pă aceste semne până în domnia lui Mavrogheni iar dă atunci încoace văd că să au întins la un codru de loc dă îl stăpânesc sătenii din Cucoi. Dă mărunta cercetare ce făcurăm şi noi la faţa locului şi văzurăm că nu au scrisori nici o parte nici alta dă a se descoperi semnele hotarălor pă unde le au fost. Părerea noastră întracestaşi chip că moşnenii Titeşti să îşi găsească oameni mărturii nu din moşteni sau rudenie cu ei ci din străini răzoraşi. Asemene şi moştenilor din ocoi să îşi găsească oameni mărturii. Şi prin carte de blestem la care mărturii se va găsii cu cuvinţă ca să le ia ca să arate semnele acestor hotară cum şi vechea stăpânire după cum le au fost şi atunci va lipsi pricinuirile dintre dânşii iar hotărârea cea desăvârşită să va face după aceasta.”

(S.S.indescifrabil)

Prezenta copie este conformă cu originalul.

R.S.România. Ministerul de Interne. Filiala Arhivelor Statului – Jud. Vâlcea. N0.380/16-06-1986.

Pentru că scrierea din actul prezentat n-are semnele de punctuaţie, înţelegerea lui este destul de greoaie. Din această cauză prezentăm următoarea desluşire:

La Bucureşti, la Divan, cele două cete prezente la judecată au mers pe jos, împreună, şi au înnoptat la acelaşi han. Peste noapte, moşnenii cucoieni, din lipsa actelor doveditoare asupra „codrului” de pământ pe care se judecau şi mai ales văzând mulţimea actelor deţinute de cetaşii titeşteni, au sustras actele acestora.

A doua zi, la judecată, titeştenii n-au mai avut cu ce să adeverească în faţa Divanului, reclamând că furtul a fost săvârşit numai de moşnenii cocoieni. Aceştia, puşi să jure, şi-au recunoscut fapta, motivând că au recurs la aceasta pentru că ei n-au acte, deoarece casa obştii lor din punctul „Gruineagră” a ars cu acte cu tot.

S-a propus pacea celor două părţi.

După o perioadă de 57 ani, timp în care între aceşti moşneni au mai existat şi alte judecăţi, se reuşeşte să se ajungă la o înţelegere, în urma căreia se încheie un act de pace, la data de 12 iunie 1866, denumit „Învoire”, pe care-l prezentăm la capitolul „Obşti”.

Atestarea documentară a satului este prezentată într-un hrisov domnesc, datat 7134 (1626). Acest hrisov a fost întrebuinţat de moşnenii din Titeşti cu ocazia dezbaterii procesului cu boierii fanarioţi – Bucşăneşti, datat greşit 6134, în loc de 7134, intitulat ,,Hrisovul Măriei Sale Matei Vodă datu lui Bolovan pentru partea lui Ioanu din Cocoiu în a patra parte” (d, pag.76).

Satul Cucoiu şi-a derulat întreaga viaţă alături de satele frăţeşti: Titeşti şi Bratoveşti, cu care a format aceeaşi unitate administrativă.