Jocurile de copii în Epoca modernă

Ogoiul – joc de aruncare la ţintă, numit în alte zone perghel ¹⁰,este un joc de echipă, prin care mingea se arunca, pe rând, într-un jucător; acesta, prin diverse mişcări de eschivare (fandări la stânga sau la dreapta, aplecări bruşte, sărituri în sus cu desfacerea picioarelor etc.) se ferea de lovitură, cel care greşea ţinta, trecând în locul lui; dacă era nimerit, ridica mingea şi încerca, la rândul lui, să-l lovească pe norocos.

Purceaua (în alte zone, poarca) consta în eforturile unor jucători din echipă, înarmaţi cu bâte, de a-şi apăra fiecare gropiţa sa numită gaşcă; aceste găuri erau înşirate (săpate) sub forma unui cerc numit rohatcă. Un porcar încerca să profite de neatenţia sau slăbiciunea vreunui jucător, spre a-i ocupa gaura respectivă, introducând în ea purceaua – o piatră, o minge sau un alt obiect dur, scoase dintr-o gaură mai mare (coteţul) aflată în centrul cercului. Dacă reuşea acest lucru, îi lua locul jucătorului ghinionist, acela devenind, la rândul lui, porcar. Când cei doi loveau în acelaşi timp “purceaua”cu bâta, acţiona regula: “Amândoi odată, porcarul nu iese!”.

Ţurca era un joc constând în aruncarea unui băţ scurt, care trebuia să fie lovit cu un un altul mai lung (eventual, o bâtă din cele folosite la păzitul vitelor), apoi prins şi aruncat cu mâna înapoi spre gaşcă. Se evidenţiau astfel, forţa loviturilor şi precizia aruncărilor. O variantă a ţurcii era ciocănelul, în care lovirea băţului aruncat spre jucător, se făcea de jos în sus şi cu mai puţină forţă, celelalte mişcări rămânând asemănătoare.

Pietrele (Datul în pietre) – joc de atenţie şi de precizie, consta în introducerea unor pietricele în diferire rosturi – făcute din câte două sau mai multe degete, sprijinite cu vârfurile pe pământ – şi purtând denumiri precum: furca, poarta, grebla etc. Introducerea pietricelelor (prin împingere/tragere cu degetul mijlociu) se făcea în timp ce o piatră mai măricică, numită tep, era aruncată în sus şi trebuia prinsă repede, imediat după manevrarea vreunei pietricele din celelalte.

Unele jocuri de copii sunt adevărate sporturi: trasul la ţintă, cu arcuri improvizate dintr-o nuia îndoită, ale cărei capete sunt unite cu o sfoară; aruncatul la distanţă al unei “suliţe” de lemn, săriturile de pe loc sau cu avânt etc.Alte jocuri practicate de copiii şi adolescenţii vâlceni, sunt cele întâlnite, din vechime, în toate zonele ţării: Capra, De-a v-aţi ascunselea (Pituluşul), De-a baba oarba etc.¹¹.

Configuraţia geo-morfologică diferită, a unor zone din judeţ, a influenţat nu numai ocupaţiile locuitorilor, ci şi apariţia unor jocuri specifice: “În satele de munte, cei mici învăţau (. . .) arta călăriei; în regiunile cu râuri exersau, prin jocuri şi întreceri, vâslitul şi înotul; în zonele deluroase – călăritul, alergările de pe un deal pe altul; la şes – jocurile şi întrecerile cu mingea, acrobatice, atletice etc.^{” 12}.

Note bibliografice

10. N. Postolache, M. Postolache, Tradiţiile sportive ale românilor, Bucureşti, Editura Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, 1969, pag. 137.

11. V. şi Op. cit., pag. 134-150.

12. Ibidem, pag. 131.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag.679-680). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”