La Olt

Pentru locuitorii de azi ai Rîmnicului, care văd în rîul încorsetat în atele de beton mai mult o sursă de kilowaţi-oră decît un loc de odihnă şi recreere, e greu de imaginat ce importanţă a avut Oltul în istoria sentimentală a urbei. S-ar putea ca imaginea trecutului, strecurată prin filtrul atîtor ani, să apară celor vîrstinici idealizată. Am fost martorul dispariţiei unei lumi care, înlocuită cu alta mult mai rea, opresivă şi concentraţionară, ni se relevă, în comparaţie cu aceasta din urmă, în mod inerent înfrumuseţată. Fie însă că ne aflăm sau nu sub impactul acestei mistificări a amintirilor, continuăm să credem că Oltul a fost unul dintre cele mai pitoreşti locuri ale Rîmnicului de altădată.

Dacă bătrînii locuitori ai oraşului îşi mai amintesc de pescarii amatori ce se puteau vedea pe malurile Oltului, aşteptînd cu undiţa în mînă o clipă de noroc, puţini sînt aceia care ştiu că înaintaşii lor s-au îndeletnicit în vremuri îndepărtate cu exploatarea nisipului aurifer. Din documente aflăm că sub ocupaţia austriacă se înfiinţase la Rîmnic societatea "Goldwascher gesellschaft" ce se ocupa cu ex­ploatarea nisipului aurifer. Societatea nu făcea decît să reia o mai veche preocupare a rîmnicenilor, datînd de mai bine de un secol. "J’ai vu des bagues et des vases, faits de l’or, qu’on truve parmi le sable de l’Olta", va scrie generalul Bawr referindu-se la bogăţiile, azi legendare, ale Oltului. Afacerea, probabil, nu a fost rentabilă. În 1868 luăm cunoştinţă de iniţiativa de trans­formare a Oltului în rîu navigabil. Prefectura judeţului îl va însărcina pe inginerul Carol Novak din Brezoi să construiască vasele necesare pentru dragaj şi canalizarea rîului. Nu după mult timp, în noiembrie, rîmnicenii vor fi văzut alunecînd pe Olt trei dube mari şi una mică, ce acostează "vizavi de schela de la Goranu". Din dube se descarcă materialul trebuitor con­strucţiei vaselor. Lucrările continuă două luni, dar sînt sistate la 31 martie 1869 din considerente ce ne-au rămas necunoscute. Navigaţia pe Olt a rămas astfel pînă astăzi o neîmplinită năzuinţă.

Pînă aproape de războiul de Independenţă, trecerea peste Olt se făcea cu bacul cam prin acelaşi punct pe unde se află astăzi podul ce continuă bulevardul Tudor Vladimirescu. Pentru aceasta se percepea o taxă. Anul 1874 a însemnat o dată importantă în istoria urbei: încep lucrările de construire a podului "cel nou", ale cărui picioare fuseseră edificate încă din 1859. Întreprinderea e dificilă şi orăşenii vor aştepta doi ani pînă cînd noul pod va înlesni comunicarea cu Piteştii şi, mai ales, cu capitala ţării. Construcţia, realizată cu piatră de la Albeşti-Muscel, va fi socotită mult timp o performanţă tehnică excepţională, iar călătorii care vor veni în Rîmnic vor consemna cu toţii eleganţa şi supleţea construcţiei.

E greu de explicat astăzi în ce consta atracţia pe care a exercitat-o pe vremuri podul pentru locuitorii urbei. Îi ispitea, poate, întortocheata dantelărie de metal şi murmurul abia simţit al valurilor, sau frumuseţea priveliştii ce se deschidea spre zăvoaiele înverzite din aval, unde se desfăşurau în zilele de sărbătoare chermeze cîmpeneşti. Vederea de pe pod era magnifică. Spre miazănoapte se putea zări ciocul de vultur pleşuv al Coziei şi dealurile de la Malul Alb ce te conduc spre mănăstirea Fedeleşoiu. Păsări de baltă treceau în zbor neliniştit şi se pierdeau în lunca ce se deschidea sub podul Oltului. Aluviunile formaseră cu vremea o insulă acoperită cu verdeaţă si arbuşti, de formă curioasă, ce amintea conturul Americii de Sud. La începutul primăverii, cînd Oltul venea mare, întreaga luncă se acoperea de apă. Pe firul rîului al­unecau buşteni, coteţe de găini, hambare, ba chiar bordeie într-un alai grotesc şi descumpănitor. De Olt era legată întreaga fiinţă a urbei. În vremea toamnei, cînd ploua şi norii se mişcau bolovănoşi înspre Goranu, apele rîului atinse de umezeala ceţii căpătau un aer de tandreţe şi melancolie aproape omenesc. În iernile geroase, Oltul îngheţa şi pe asfaltul improvizat locuitorii treceau cu săniile nu fără riscurile oricărei întreprinderi temerare.

Oltul trebuie să fi fost cunoscut ca loc de linişte şi dor încă din prima jumătate a veacului trecut, de vreme ce Anton Pann îl pomeneşte într-una din poeziile scrise în primul lui sejur la Rîmnic: "Alţii ies la Olt se plimbă/ vîntu-i bate, doru-şi schimbă." În epoca aceea Oltul va fi fost şi mai frumos decît l-au cunoscut părinţii noştri. Mai sălbatic, fără nici o îndoială că era. Cu timpul, deşi oraşul a înaintat spre Olt, tinzînd să-l înglobeze în aria sa devastatoare, atracţia halucinantă a rîului a scăzut. Imaginea de azi a Oltului la Rîmnic e întristătoare. Nimic din frumuseţea falnică a bătrînului Alutus nu s-a mai păstrat. Pentru locuitorii oraşului, spectacolul cenuşiu al digurilor de beton, al apei ce bălteşte încremenită în statornicia vremii, vrăjită parcă de o fiinţă malefică, nu mai comunică nici un fior de bucurie. O expertiză ecologică ar putea evalua dezastrul provocat de aberanta politică de "industrializare socialistă" a zonei. Astăzi, Oltul îşi expune jalnic apele lenevite, otrăvite de deversările industriale, fără să mai trezească nostalgia pe care cei mai vîrstnici, poate, o mai au în clipele de rară reverie.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 145-148.