Locuri și imagini din județul Vâlcea într-o lucrare franceză din anul 1844

Elogii aduse Vâlcii și ospitalității/ bucătăriei localnicilor, în «La Romanie, tomul III»/ 1844 ; profesorul francez J. A. Vaillant a fost activist politic, istoric, lingvist și traducător • naționalist și francmason romantic, a colaborat îndeaproape cu Ion Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu, Mitică Filipescu și M. Kogălniceanu • Nicolae Bălcescu i-a fost elev…

Printre călătorii şi publiciştii străini din secolul al XIX-lea care au scris lucrări importante despre istoria românilor ori despre ţinuturile lor, Jean Alexandre Vaillant (1804-1886) deţine un loc privilegiat. A fost socotit cel mai important dintre cărturarii francezi aflaţi în Principatele Române în epoca paşoptistă[1], singurul dintre aceştia care, prin activitatea scriitoricească, ar fi putut contribui la apropierea dintre Franţa şi ţările române[2]. Drumeţ pasionat prin Ţara Românească şi Moldova, ale căror locuri le-a descris în cel de al treilea volum al masivei lucrări apărute la Paris, în 1844, intitulată La Roumanie ou histoire, littérature, orographie, statistique des Romans, el a călătorit de asemenea şi prin judeţul Vâlcea, despre care ne-a lăsat interesante impresii în acelaşi volum al acestei cărţi. Cartea lui J. A. Vaillant nu a fost tradusă până acum în limba română. Nu ştim nici dacă s-a reeditat, noi folosind ediţia franceză din 1844, singura pe care o cunoaştem. Nu cunoaştem de asemenea nici existenţa vreunui studiu despre călătoria sa în judeţul Vâlcea, de care aminteşte doar într-o frază N. Iorga, în cel de al treilea volum din Istoria românilor prin călători. Prezentăm în continuare personalitatea lui J. A. Vaillant, realizând de asemenea, în legătură cu aceasta, o scurtă analiză a operei lui principale din 1844 şi o rezumare a călătoriei prin judeţul Vâlcea, iar apoi, în traducerea noastră, relatarea acestei călătorii.

            J. A. Vaillant a venit în Ţara Românească în 1829, ca preceptor sau profesor de franceză în casa lui George Filipescu, iar în 1830, deschide, cu aprobarea guvernatorului rus însărcinat cu aplicarea Regulamentului Organic în Principate, Paul Kiseleff, o şcoală de limba franceză. În 1832 era chemat de Eforia Şcolilor să conducă pensionatul deschis în cadrul Colegiului ,,Sf. Sava”, încercând să-l transforme într-o şcoală independentă de limbă franceză[3]. Prin atragerea elevilor la acest pension ar fi fost subminată însă activitatea Colegiului naţional şi a învăţământului public, ceea ce a făcut ca Vaillant să intre în conflict cu directorul Colegiului ,,Sf. Sava” , nimeni altul decât vâlceanul Petrache Poenaru, cu alţi dascăli ai colegiului, care erau cu toţii partizanii învăţământului public naţional[4]. În 1833, apreciind că activitatea lui Vaillant ca director al pensionatului aducea prejudicii învăţământului public, Eforia Şcolilor decidea închiderea acestui aşezământ. El a contribuit apoi la buna funcţionare a pensionatului de fete deschis la Bucureşti de soţia sa, pensionat care, spre deosebire de altele franceze cu plată, era singurul gratuit. Foarte ataşat de valorile şcolii, el se autointitula, mai târziu, cu orgoliu, ,,fondator al colegiului intern din Bucureşti şi profesor la şcoala gratuită de fete”[5]. Printre elevii săi deveniţi mai târziu celebri se numără Grigore Alexandrescu şi Ion Ghica.

            În 1840, a participat la mişcarea revoluţionară din Ţara Românească de răsturnare a domnitorului, condusă de Dumitru Filipescu, fiind de aceea alungat din ţară şi trecând în Moldova. În 1842, când se instalase ca domnitor Gheorghe Bibescu, el revenea fără aprobarea autorităţilor române la Bucureşti, fiind din aceste motive trecut cu forţa peste graniţă[6]. După alungarea şi de această dată, va mai încerca să revină, făcând apel la autorităţile franceze, în primul rând la ministrul de externe şi apoi la consulul francez de la Bucureşti, Bilecocq. Domnitorul Gheorghe Bibescu rămânea însă şi în 1845 ferm în refuzul lui, deşi consulul invoca lucrările de istorie ale lui Vaillant despre români.

            Murea la Paris, departe de ,,românii din Dacia Traiană, ardeleni şi moldoveni şi mai ales valahi” (R, I, p. V), alături de care trăise „doisprezece ani ca şi cu fraţii” (R, I, p. V).

            Prima sa lucrare a fost publicată în 1836 şi se intitulează Grammaire valaque à l’usage des Français, urmată de a doua ediţie, în 1840. Este o gramatică românească ce se adresează francezilor. În prefaţă el atrăgea atenţia asupra latinităţii particulare a limbii române la extremitatea orientală a Europei, asupra caracterului ei comun pentru toate provinciile locuite de români şi nutrea speranţa în ,,dezvoltarea pe plan politic, economic sau cultural a Principatelor Române” [7] în viitor.

            A doua lucrare, apărută în 1839 la Bucureşti, în două volume, se intitula Vocabular purtăreţ românesco-franţuzesc şi franţuzesco-românesc, urmat de un mic vocabular de omonime. În 1838, ,,Albina românească” a lui Asachi anunţa apariţia lucrării şi, în vederea tipăririi, solicita înscrierea prenumeranţilor, arăta semnificaţia ştiinţifică, civică şi politică a acesteia elogiindu-l pe autor[8].

            I s-a mai atribuit de asemenea broşura Episode de la question d’Orient, Russie, Valachie, Moldavie, apărută la Paris în 1842, după detronarea lui Alexandru Ghica, prin manevrele consulului rus, lucrare în care îl apăra pe acest domnitor[9]. Autorul făcea între altele aici un gest politic remarcabil, constând în apelul adresat Occidentului, Franţei în special, de a apăra independenţa şi integritatea Principatelor Române împotriva politicii expansioniste a Rusiei şi propunea ca domnitor pe Ion Câmpineanu la viitoarele alegeri din Ţara Românească[10]. Publicarea acestei lucrări a şi constituit de altfel motivul pentru care, în 1842, revenit ilegal în ţară , va fi trecut cu forţa peste graniţă.

            N. Iorga îi mai atribuie traducerea, în anul următor, 1843, a nuvelei Caru cu boi.

            În 1844, în timp ce era expulzat şi se afla în Franţa, îi apărea la Paris principala lui lucrare, masivă, în trei volume, intitulată La Roumanie ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des Romans, amintită de noi deja. Pe fila de titlu, denumirea cărţii apare substanţial amplificată, fapt care e de natură să ne ofere indicii serioase asupra intenţiilor autorului : La Roumanie ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des peuples de la langue d’Or, Ardialiens, Vallaques et Moldaves, résumés sous le nom de Romans. Ea începea printr-un mişcător Hommage aux peuples de la langue d’Or, Romans de la Dacie Trajane, în care arăta semnificaţia eforturilor sale reunite în această carte: ,,Vouă, deci, români ai limbii de aur, vouă, români ai Daciei Traiane, ardeleni şi moldoveni; mai ales vouă, valahi, cu care am trăit doisprezece ani ca şi cu fraţii, vouă v-o dedic spre a vă lega de Franţa, spre a vă obliga s-o binecuvântaţi şi spre a vă împiedica să fiţi ingraţi” (R, I, p. V-VI). El îşi încheia acest omagiu atrăgând atenţia tuturor categoriilor sociale din ţara în care locuise o vreme şi de care se legase sufleteşte asupra sensului viitoarelor lor străduinţe şi acţiuni : ,,Adio! Fiţi fericiţi! Şi veţi fi dacă, cu fiecare zi când soarele se ridică, veţi şti să-i prelungiţi cursul grăbindu-vă către Occident prin desfăşurări savante şi în bună rânduială (…). Reveniţi la demnitatea voastră, reluaţi-vă virtutea antică, lucraţi cu toţii pentru patrie, să aveţi sentimentul forţei, să aveţi forţa curajului vostru şi veţi deveni din nou o naţiune, mă veţi consola de exilul meu.

Încă o dată şi vouă tuturor, adio,

Fratele şi prietenul vostru, Vaillant” (R., I, p. VII).

Semnificativă prin ideile sale este prefaţa cărţii (Avant-propos). Istoricul afirmă aici din capul locului latinitatea românilor aflaţi ,,la extremitatea orientală a bătrânei Europe în această regiune numită Dacia” (R., I, p. 1) şi care ,,sunt romani: sunt descendenţii acestor cetăţeni şi ai legionarilor cu care Traian a populat Dacia” (R., I, p. 4). El crede că romanii aduşi aici de Traian ar fi masacrat sau expulzat pe daci, fapt cum se ştie, contestabil, iar apoi au rămas în aceste locuri urmaşii lor, înfruntând mai târziu valurile popoarelor migratoare.

Vaillant afirmă aici şi o concepţie privind misiunea istoricului şi ţinuta istoriei. Istoricul, atrage el atenţia, trebuie să se situeze în afara pasiunilor şi slăbiciunilor vieţii, să evite ura, să redea faptele într-un mod cât mai obiectiv cu putinţă.

El anunţă de aceea intenţiile avute în redactarea lucrării, semnificative pentru configuraţia ei: ,,Pe aceste principii şi mişcat de un sentiment amestecat de prietenie şi filantropie, după opt ani de şedere în Valahia, unde am fost pus în situaţia să văd de aproape oameni şi lucruri, am pornit să expun istoria populaţiilor din Dacia Traiană; să fac cunoscută limba lor şi să dovedesc prin ea consangvinitatea şi originea lor romană; să explic sensurile denumirilor lor geografice în general neînţelese şi să reamintesc astfel geografia pierdută a unui pământ semiclasic uitat, căci totul se leagă în istoria unui popor: limbă, geografie şi fapte; să arăt diferitele faze ale măririi şi decăderii lor; să schiţez veacurile lor de glorie şi pe cel al degradării şi să tratez despre prezentul lor cu rezervă şi despre trecutul lor cu sinceritate. Iar pentru aceasta, compilând autorii, rezumând cât mai succint posibil opiniile lor diverse, punând fiecare lucru la locul lui, le consider de la trecerea Dunării şi le urmez secol cu secol, domnie cu domnie şi, pe cât pot, an cu an. Deşi mi-am pus toate ceasurile mele din cei patru ani în scopul elaborării acestei lucrări, nu am pretenţia că am intrat în toate detaliile istoriei lor, detalii pentru mine de mic interes” (R., I, p. 3).

Ca istoric, nu ar vrea totuşi să lase nimic major de o parte şi de aceea lucrarea lui începe cu prezentarea Daciei şi a locuitorilor ei, continuând cu războaiele de cucerire ale lui Traian şi cu descrierea celor doi iluştri conducători despre care are idei originale: ,,Dar, înainte de a intra în materie şi pentru a nu neglija nimic de aici, voi arunca o privire asupra ţării cuceririi lor, Dacia; îi voi fixa hotarele, voi vorbi în câteva cuvinte despre lupta sângeroasă a romanilor şi a dacilor, despre şiretenia şi îndrăzneala lui Decebal, despre geniul şi mânia lui Traian, despre cruzimea barbarului şi răzbunarea romanului, răzbunare teribilă care a şters un întreg popor din această regiune a pământului” (R., I, p.15).

Există o mare insistenţă a lui Vaillant în a sublinia nobleţea originii românilor, vitejia acestora în Evul Mediu, rezistenţa lor dovedită mai ales ,,luptând uneori singuri împotriva tuturor forţelor Imperiului Otoman” (R., I, p. 6). El invocă de aceea mari momente şi eroi ai acestei lupte, în special pe Iancu de Hunedoara, pe Ştefan cel Mare, pe care îl caracterizează drept ,,Ludovic al XIV-lea al Moldovei” (R., I, p. 6), pe Vlad Ţepeş, pe Mihai Viteazul ,,căzând ca Alcibiade, vânzându-şi scump viaţa sateliţilor lui Basta” (R., I, p. 6). Datorită vitejiei lor, românii au rămas fideli credinţei ortodoxe. Istoricul nu ezită să arate chiar că ei au constituit, prin luptele din Evul Mediu împotriva turcilor, o avangardă a creştinătăţii, un scut contra pericolului musulman. El îi caracterizează astfel pe români, ca ,,popor de atât de înaltă origine care, în diferite faze ale vieţii sale, s-a arătat atât de viteaz, avangardă a creştinătăţii, fără de care Ungaria şi Polonia nu ar fi scăpat de decăderea din rangul de naţiune, ci s-ar fi văzut azi, dacă nu musulmane, cel puţin legate ca şi el de Poartă” (R., I, p. 12). Astfel de opinii, pe care le-au avut şi unii istorici români, au fost combătute şi ironizate în vremea din urmă, socotite mituri ale naţionalismului românesc. Le socotim şi noi exageratoare, dar, iată că, înainte de a fi puse în circulaţie de istoricii români, ele au fost susţinute de istorici străini precum Vaillant, el nefiind poate singurul dintre aceştia. Când liniştea le-a îngăduit, românii s-au dovedit şi un popor producător de cultură, de inteligenţă, îndreptat spre progres, care, la începutul secolului al XV-lea, avea deja şcoli de drept la Suceava şi Hotin, o academie la Cotnari, la mijlocul secolului al XVI-lea şi care, în 1673, întreţinea în toate oraşele de reşedinţă şcoli, vetre de ştiinţă de unde, în ciuda războaielor neîncetate, au ieşit câţiva bărbaţi distinşi” (R., I, p. 6). Dintre aceşti ,,bărbaţi distinşi” sunt amintiţi Simion Movilă, fondatorul la Kiev al primei academii ecleziastice din Rusia, Nicolae Carmel (Cârnul, n. n.), ambasador în China, şi, evident, Dimitrie Cantemir.          

            Mai târziu, prin căderea în suzeranitatea imperiilor vecine, românii şi-au pierdut toate drepturile politice, aflându-se dezarmaţi. În vremea în care se găsea în Valahia, potrivit lui Vaillant, românii s-ar fi aflat sub stăpânirea unui regim corupt, demoralizator, care sădeşte neîncredere şi dezbinare între membrii naţiunii. De aceea, în acel moment, ,,România îşi aşteaptă totul din afară, dezvoltarea politică precum şi aceea a comerţului” (R., I,). Calculele unora care cred că Anglia sau Franţa ar fi mâna caritabilă care i-ar salva pe români sunt greşite, crede istoricul francez, căci cele două ţări nu ar găsi niciun avantaj aici. Încrederea în una sau alta dintre aceste ţări ar trezi chiar diverse susceptibilităţi nedorite din partea altora. Mai mult decât atât, ,,Franţa i-ar abandona spre a obţine Rinul, pe care n-a ştiut să-l păstreze şi nu ştie să-l vrea, Anglia i-ar vinde nemilos pentru o stâncă din Mediterana” (R., I, p. 10). Urmaşii lui Traian aşteaptă un viitor mai bun, care e rezultatul unor împrejurări neprevăzute şi care, potrivit opiniei istoricului, nu e prea îndepărtat. Prin recâştigarea domnilor pământeni şi a limbii, prin elementele reprezentării naţionale în noile constituţii, acest popor s-a situat pe orbitele progresului, pe ale cărui drumuri merge înainte. El trebuie să se rupă însă de influenţele externe nefaste ,,care aruncă dezbinare între guvernul său şi cei mai buni cetăţeni ai săi” (R., I, p. 13), să se gândească serios la unirea provinciilor sale şi la intrarea într-o confederaţie a popoarelor Dunării unde şi-ar afla respectul ca naţiune, căci ,,atunci doar elementele care ar constitui în federaţie întreaga veche Dacie s-ar găsi apropiate prin înţelepciunea guvernanţilor” (R., I, p. 11).

            J. A. Vaillant este primul istoric care lansează numele de România spre a desemna toate provinciile locuite de români, pe care, cum s-a văzut, îi şi numeşte ,,români din Dacia Traiană” şi primul dintre cărturarii străini care se ocupă de toate provinciile româneşti, evidenţiind astfel caracterul unitar al naţiunii române. Acest fapt era remarcat în mod deosebit de N. Iorga: ,,Trebuie să reţinem aceste două fapte: primul scriitor străin care s-a ocupat de naţiunea noastră întreagă, recunoscându-i caracterul unitar şi perfect uniform, a fost acest profesor de franceză de la «Şcoala naţională Sf. Sava», care se intitula, de asemenea, cu orgoliu, «fondator al Colegiului intern din Bucuresci (sic) şi profesor la şcoala gratuită de fete»; în al doilea rând, el este cel care a riscat primul acest nume de România, care trebuia să aibă un viitor (…)”[11].

            Primele două volume constituie o istorie propriu-zisă a provinciilor româneşti. În primul se ocupă de perioada de la daci până la Mihai Viteazul, iar în al doilea tratează despre istoria lor de la Mihai Viteazul până la vremea scrierii cărţii. S-au văzut din prefaţa cărţii câteva dintre obiectivele autorului. N. Iorga sublinia fermitatea lui Vaillant în argumentarea continuităţii daco-romane în Dacia după retragerea administrativă a împăratului Aurelian în sudul Dunării şi chiar noutatea unora dintre argumente. Aşa cum din Canada şi Louisiana stăpânite de francezi s-au retras doar armata şi administraţia, nu însă şi colonii, tot aşa, din Dacia romană s-au retras doar armata şi administraţia, nu însă şi coloniştii romani care au continuat să trăiască pe pământurile cu care fuseseră împroprietăriţi. Le-ar fi fost de altfel destul de greu acestor coloni să fie smulşi de pe pământul şi proprietatea cu care se obişnuiseră, unde vedeau un Eldorado, spre a mai putea fi duşi înapoi în vechea lor patrie, unde fuseseră victimele marii proprietăţi. Ei n-ar fi putut accepta să devină deodată nomazi. Fenomene de istorie recentă din viaţa Principatelor Române merg de altfel în acelaşi sens al imposibilităţii părăsirii pământului de către oamenii obişnuiţi: în timpul războaielor din secolele 18 şi 19, între turci, pe de o parte, ruşi şi austrieci pe de altă parte, boierii, negustorii şi funcţionarii din Principate se retrăgeau în Transilvania, nu însă şi locuitorii obişnuiţi[12].

            Deşi a trăit în Valahia de care s-a legat mai mult sufleteşte, J. A. Vaillant, cum observă N. Iorga, ,,nu înţelegea să dea aici doar o descriere a principatului Valah, un rezumat al istoriei sale, note de etnografie şi folclor plus câteva anecdote curente, după reţeta, de mare succes, a tuturor turiştilor literari, ci de a informa bine publicul francez asupra vieţii acestei naţiuni române unitare din care Valahia este doar unul din teritoriile politice”[13] .

            În contextul ideilor unioniste, de care istoricul francez era atât de animat, el arată semnificaţia luptei pentru unire duse de Mihai Viteazul şi citează aprecierile istoricului sas Engel asupra faptelor domnitorului român: ,,Să punem laurii pe mormântul acestui mare bărbat, căci el a ajutat Europa să se apere de barbaria turcilor. Istoria să-i păstreze memoria! Să spună lumii ce a ştiut el să facă atât de măreţ cu atât de puţine mijloace… Să facă Europa să bănuiască la ce se poate ea aştepta de la poporul pe care el îl comanda altădată!”[14].

            Istoricul analizează destule faze de măreţie din istoria Moldovei, în special momentul Ştefan cel Mare, numit, cum am văzut, ,,Ludovic al XIV-lea al Moldovei”, apoi, relaţiile speciale ale lui Petru Rareş cu Transilvania, iar mai târziu însemnătatea reformei juridice a lui Vasile Lupu, a cărui Pravilă o comentează pe larg. Un merit esenţial al lucrării, subliniat de toţi comentatorii, este acela de a fi tratat cu înţelegere istoria românilor din Transilvania şi de a fi văzut în această regiune înstrăinată o parte esenţială a românităţii. Istoricul francez deplânge căderea în robie a românilor de aici şi citează, pentru încurajarea acestora, discursul lui George Bariţiu: ,,Fraţi români! Lumea, secolul vrea să ieşim din acest somn lung al ignoranţei, să ne trezim!” ( R., I, p. 13). El prezintă entuziast personalitatea lui Iancu de Hunedoara, roman, care, potrivit părerii sale, s-ar fi născut în Banatul Craiovei, precum şi însemnătatea luptelor lui nu numai pentru Ungaria, ci şi pentru Occident. Dintre figurile culturale româneşti din Transilvania, Vaillant apreciază mai întâi pe Nicolaus Olahus, figură centrală a Renaşterii din Ungaria, apoi pe Moise Nicoară, pentru rolul lui în dezvoltarea învăţământului românesc. El remarcă de asemenea contribuţia literaturii ardelene în crearea conştiinţei naţionale, pentru că ar fi mândră de originea latină a românilor de acolo.

            Pentru dorinţele bucovinenilor citează un fragment dintr-un discurs al lui Hasdeu: ,,O, naţiune română, naţiune vestită între toate, aminteşte-ţi că este în destinul tău să le depăşeşti în civilizaţie prin cultivarea ştiinţelor şi artelor, aşa cum le depăşeai altădată prin întinderea imperiului tău şi prin gloria armelor tale” (R., I, p. 13-14).

            Începând cu anul sosirii în Valahia (1829), faptele sunt prezentate din unghiul cunoaşterii nemijlocite. A cunoscut bine domniile din perioada Regulamentului Organic, faţă de unii domnitori (Bibescu, Ştirbei, Mihai Ghica) manifestând o completă dezaprobare. A surprins de asemenea atmosfera politică din vremea Regulamentului Organic, caracterizată prin starea revoluţionară. Deşi a atras atenţia asupra pericolului dependenţei de Rusia, având de suferit pentru aceasta, a lăudat pe guvernatorul Kiseleff pentru acţiunile de reformă. Vaillant este şi un cronicar al situaţiei sociale a maselor, îndeosebi a ţăranilor. Asemenea altor francezi care s-au aflat în Principatele Române (Colson, Desprez, Ubicini, Saint-Marc Girardin, Bellanger, Billecocq ş. a.), el este martor al ,,mişcării de renaştere naţională românească din perioada premergătoare şi din timpul revoluţiei de la 1848”[15]. Starea de spirit a acestei mişcări revoluţionare este aspiraţia spre unirea Principatelor. De altfel, sfaturile sale sunt în sensul unirii şi al eliminării influenţei ruseşti. N. Iorga reţinea în mod deosebit tocmai aceste observaţii ale istoricului: ,,Toţi românii Daciei tind spre unire; oamenii de cultură şi de inspiraţie nu au aici alt scop decât de a-şi reuni concetăţenii prin amintirea aceleiaşi origini şi a speranţei lor de a alipi cu ajutorul vremurilor diversele provincii care constituiau altădată Dacia Traiană. Există aici o înaltă gândire patriotică ce va merita fără îndoială aprobarea tuturor inimilor generoase”[16].

            Extrem de valoros sub raport documentar este cel de al treilea volum, întrucât cele descrise sunt rezultatul participării directe. N. Iorga observa în legătură cu acesta: ,,Al treilea volum e, sub formă de capitole într-o expunere descriptivă ori sub forma călătoriei în munţi, intitulată «orografie», o prezintare a pământului românesc, cu frumuseţile şi bogăţiile lui. Plin de digresiuni, de anecdote întinse pe larg, de încercări literare, de fantezii uneori fără gust, el constituie fără îndoială, una din cele mai importante materii despre noi în această epocă (…). Descrierea ţărilor e făcută de Vaillant şi în partea metodică şi în «orografie» cu mult simţ pitoresc”[17]. Relatările călătoriilor prin ţară sunt făcute cu un deosebit simţ al dorinţei de a cunoaşte, de a se apleca asupra unor varii detalii. O curiozitate deosebită îl face să fie atras de tot ce se înfăţişează privirii sale: peisaje, relief, ape, aşezări umane, scene din viaţa zilnică a oamenilor, monumente istorice precum mănăstirile şi bisericile, târguri, oraşe şi sate, obiceiuri, legende şi creaţii folclorice etc. Tehnica e în mare parte reportericească, istoricul călător consemnând cu carnetul în mână tot ceea ce vede şi căutând să însufleţească totul. Fireşte că sunt de mare interes descrierile locuitorilor şi aşezărilor umane. Există însă în aceste descrieri şi extazieri facile, situaţii neverosimile, precum şi naivităţi. De altfel, chiar Iorga aminteşte despre detaliile studiului lui Vaillant care ,,are foarte adesea o puternică savoare de naivitate”[18].

            O problemă delicată este aceea a unor denumiri, în special de munţi, la care face apel Vaillant, denumiri care nu sunt cunoscute astăzi. El vorbeşte astfel de ,,culmea Muscelului, unul dintre cele mai înalte piscuri din Bucegi”, ori de muntele Marcus (altă dată Mercus) de lângă Cozia, pisc şi munte necunoscute azi. Când se află la Horezu, el face referire la ,,muntele cu acelaşi nume”, munte în realitate inexistent. Ajuns la Tismana, călătorul relatează despre munţi precum Arcana şi Celeiu, necunoscuţi nici ei. Este posibil să fie vorba de denumiri locale ori cunoscute numai în acea epocă. Unele nume de munţi sunt deformate. Vizitând Mănăstirea Arnota, istoricul aminteşte de Muntele Boilor. Este vorba, desigur, de Muntele Buila. Trecând prin Baia de Fier din Gorj, vede Muntele ,,Parangon”, desigur, Parâng. Tot aşa, aflat spre Tismana, ne aminteşte de Muntele Vulcan, în realitate Vâlcan.

            Foarte folositoare pentru istoricii de azi sunt statisticile lui Vaillant pentru diverse domenii: număr de vite pe categorii, comerţ, venituri, armată, şcoli, populaţie (inclusiv străinii şi naţionalităţile), cler, jurisdicţie administrativă cu tribunalele existente, ape minerale din care nu lipsesc cele de la Călimăneşti etc.

            Un lung capitol consacrat limbii şi un altul tot extins dedicat literaturii completează acest volum.

            În ceea ce priveşte călătoria în judeţul Vâlcea, de care doar aminteşte într-o frază N. Iorga în cel de al treilea volum din Istoria românilor prin călători, ea ocupă un loc distinct în ansamblul cărţii, fiind redată pe 32 de pagini. Ea începea în ziua de 9 august 1840, când grupul de francezi din care făceau parte şi femei, după ce coborâse din Bucegi, intra în Câineni, pe atunci punct de vamă la frontieră, şi se termina în 21 august, când plecau cu toţii din Râmnicu-Vâlcea la Bucureşti. Se ştie că, în 1842, Grigore Alexandrescu făcea şi el o călătorie prin judeţul Vâlcea şi la mănăstirile din Oltenia, călătorie care a rodit liric. La Câineni, Vaillant şi ceilalţi călători erau întâmpinaţi de şeful vămii, de comisar, de zapcii, vătăşei şi alte autorităţi ale locului, care le fac o primire călduroasă, ceea ce îl determină pe autorul cărţii să aibă entuziaste aprecieri cu privire la ospitalitatea valahă: ,,O, valahi, (…) sunteţi stăpânii Europei în materie de ospitalitate. Această virtute care la noi a lăsat locul egoismului şi nu mai e exercitată decât în general şi cu ostentaţie de către naţiune, voi o aveţi încă întreagă, păstraţi-o!; ea e frumoasă, e nobilă, e creştină, ea onorează un popor” (R., III, p.337). După o noapte petrecută aici, călătorii se îndreaptă spre Cozia, unde beneficiază din nou de găzduire excelentă şi confort: ,,Suntem foarte bine – notează autorul cărţii – ferestrele dau spre Olt care mugeşte la treizeci de picioare mai jos (…). Păstrăvii care ni s-au servit sunt excelenţi (…). Noaptea e de asemenea frumoasă şi o prelungim până la ora opt, căci dormim bine la zgomotul surd al apei” (R., III, p. 341). Se fac plimbări cu luntrea pe Olt şi vizite în împrejurimi, interesul maxim fiind stârnit de ,,stânca al cărei nume este păstrat prin tradiţie prin acela de Pavilionul lui Traian. Pavilionul sau turnul nu mai există, dar stânca e solidă şi mereu dificil de urcat” (R., III, p. 342). O deosebită încântare îi procură călătorului francez contemplarea în detalii a peisajului alcătuit din ,,munţii înverziţi, văi adânci acoperite cu umbră” (R., III, p. 342), pe care îl califică drept ,,magic tablou” (R., III, p. 343).

            Nu ni se oferă însă în toate aceste relatări decât referiri vagi asupra felului de a fi al mănăstirii.

            De la Cozia, călătorii sosesc cu trăsurile în ziua de 11 august, la orele opt seara, în oraşul Râmnicu-Vâlcea, unde sunt întâmpinaţi de ,,guvernatorul de jurisdicţie” C. Niculescu, cel ce le oferă timp de trei zile găzduire. Despre intervalul petrecut aici, drumeţul consemnează că ,,în timpul acestor trei zile care ne-au fost puţin cam lungi zile de leneveală pe care le folosim bărbaţii spre a fuma, iar doamnele ca să-şi povestească actele de curaj, dl. Niculescu ne cere să fim de acord să-i acceptăm masa pe care ne-o oferă şi ne trimite în fiecare seară să mâncăm în voia noastră un plocon de păstrăvi” (R., III, p. 344). În oraş, pe care îl numeşte ,,antica Romula” (R., III, p. 344), remarcă ,,ruinele destul de bine păstrate ale unei biserici catolice care merită să fie restaurată” (R., III, p. 344). Împreună cu un alt tovarăş de drum au avut curiozitatea să vadă ,,ce se întâmplă sus pe enorma colină rotundă ce acoperă oraşul” (R., III, p. 344), întâmpinând însă mari surprize la coborârea pe o pantă abruptă şi au vizitat apoi ,,marea salină” (R., III, p. 345).

            În ziua de 15 august, la orele şase dimineaţa, călătorii plecau spre Mănăstirea Dintr-un Lemn, unde soseau la ora nouă. Fiind duminică şi ziua de Sfânta Maria, vede ,,o mare afluenţă de lume de la ţară” (R., III, p. 347). Istoricul are cuvinte de laudă pentru primirea cu îngheţată şi excelentă cafea de către maica stareţă, încă foarte frumoasă fizic, o catolică prin naştere, care, părăsită de iubit, şi-a părăsit la rându-i casa părintească şi credinţa strămoşilor, călugărindu-se aici. Vaillant redă pe larg cele două versiuni ale întemeierii mănăstirii, prima aparţinându-i, spune el, lui Mihail Kogălniceanu.

            În aceeaşi zi, 15 august, la orele şapte seara, drumeţii se aflau la Mănăstirea Bistriţa. Au un somn foarte agitat în cele două cămăruţe ce le sunt rezervate, datorită zgomotelor de tot felul venite de la mulţimea de pelerini sosiţi pentru ziua de Sfânta Maria şi înghesuiţi peste tot. Unul dintre călugări, care se oferă să-i însoţească, îi conduce a doua zi la peştera sihastrului, un fost pandur din timpul lui Tudor Vladimirescu, retras aici şi practicând dogăria, sihastru care nu le face deloc o părere bună. De aici, grupul merge la Arnota, care, în viziunea istoricului francez, este ,,o mică mănăstire părăginită şi care nu are nimic remarcabil decât dala de marmură albă încărcată cu inscripţii slavone cu care e acoperit complet mormântul lui Matei I Basarab” (R., III, p. 353). Seara, apreciază masa atât pentru calitatea felurilor de mâncare, cât şi pentru ,,umorul jovial al prezidentului nostru”   (R., III, p. 354) şi ,,replicile ironice ale unor călugări” (R., III, p. 354). De un mare interes este descrierea târgului de la Bistriţa la care merg după cină la apusul soarelui şi a horei ţăranilor în care se prinde întregul grup francez, inclusiv femeile. Despre starea de spirit de aici, autorul consemnează: ,,toată lumea râde, sare, dansează, toată lumea e fericită. Fericirea e aici pretutindeni!” (R., III, p. 355). Aici, continuă el, ,,două viori, două flaute, două mandoline, şase lăutari, adică muzicanţi ţigani, pun totul în mişcare” (R., III, p. 355). Vaillant redă chiar cântecele lăutarilor, însă în traducere franceză, cărora le este de aceea greu de găsit corespondentul real în versurile româneşti din epocă. Le-am transcris de aceea în româneşte în traducere literală, fără ritm, măsură şi rimă, negăsind corespondentul folcloric din acel timp. În ziua următoare, 17 august, la ora 11, se găseau cu toţii la Horezu, unde vizitează, fireşte, mănăstirea, pe care istoricul francez o socoteşte ,,cea mai frumoasă, cea mai bogată, cea mai splendidă din întreaga Valahie” (R., III, p. 360). El descrie detaliat fiecare loc al ansamblului mănăstiresc, inclusiv dormitorul stareţului. Despre biserică face între altele observaţia că ,,poarta e curioasă, din sculpturi fine şi delicate; interiorul nu are nimic remarcabil. Ne mulţumim să cercetăm bogatele broderii de Veneţia atribuite prinţesei Brâncoveanu” (R., III, p. 361). Foarte frumoase aprecieri are călătorul francez cu privire la eleganţa mesei oferite de stareţ, ,,masă bine servită cu faţă de masă albă şi şerveţele albe, veselă englezească şi serviciu de argint. Mănânc pâine aproape albă, beau vinul lui pelin de Drăgăşani, vinuri de Samos şi Cipru” (R., III, p. 362-363), ca şi despre confortul pentru dormit: ,,vom petrece noaptea aici şi o vom petrece bine. Dormim bine pe paturile moi de lână” (R., III, p. 363). El face de aceea constatarea că aici ,,totul e perfect” (R., III, p. 363), iar confortul şi toate cele aflate îl determină să spună: ,,mărturisesc în acelaşi timp că sunt aproape supărat să găsesc toate acestea acolo unde nu mă aşteptam să aflu decât simplitate, frugalitate, indiferenţă, ignoranţă chiar (…)”   (R., III, p. 361). Călătorul socoteşte, de aceea, această reşedinţă mănăstirească ,,o Fontainebleu valahă” (R., III, p. 363).

            De la Horezu, după ce trece prin Polovragi, Baia de Fier, Bengeşti şi Scoarţa, grupul ajunge la Târgu-Jiu, ,,un târg mare, aproape ca Râmnic, dar mai înghesuit” (R., III, p. 364), care nu suscită mare interes. De aceea, călătorii merg repede spre nord, la Tismana, ,,agăţată ca un cuib de vultur pe vârful unei stânci” (R., III, p. 365), întâmpinând mari dificultăţi la urcare. De la înălţimea unde e situată mănăstirea ,,tabloul este grandios, gigantic, plin de culori calde, în acelaşi timp grav şi surâzător, iar formele îi sunt când bruşte, când înmuiate, cu acea perfecţiune care nu aparţine decât naturii” (R., III, p. 367). Un element ce se detaşează în acest tablou e cascada care îi dă, prin zgomotul ei continuu, ,,mişcare şi viaţă” (R., III, p. 367). Amintind că mănăstirea a fost terminată în 1366, istoricul ţine să precizeze că ,,acesta este cel mai vechi monument ce a rămas din Evul Mediu” (R., III, p. 367). După ce cinează ,,mai puţin bine ca la Horezu” (R., III, p. 367) şi dorm ,,ca şi la Cozia” (R., III, p. 367), a doua zi are loc plecarea la Horezu, unde regăsesc buna primire dintâi, iar în 21 august, călătorii porneau din Râmnicu-Vâlcea spre Bucureşti.

            În afara lucrărilor pe care le-am amintit, J. A. Vaillant a mai publicat: Poésies de la langues d’Or, traduites par… Paris, 1851; Solution de la Question d’Orient pendente pour la Russie et l’Autriche dans la vallée du Danube, Paris, 1853; Mémoire et observations de son Altesse Sérenissime le Prince régnant de Moldavie G. A. Ghika X sur le prôtocole des Conférences de Constantinople et ensayés au Congrès de Paris, 28 février et 8 mars 1856, Paris 1856 ; Actes diplomatiques constatant l’autonomie politique de la Roumanie, Paris, 1857; Ma lanterne magique ou Passé, Présent, Avenir de la Roumanie. Poème d’économie sociale et politique, Bucureşti, 1868[19].

            În lista lucrărilor lui Vaillant, Lucian Predescu mai adaugă: Hymne à la gloire, Bucureşti, 1832; Kurzgefasste Walachische Sprachlehre zum Gebraucke und zum Selbstunterricht fur Deutsche bearbeitet von S. Petri, Hermanstadth, 1845; Turquie et Russie en réponse à la lettre dăun anonyme, 1854; Nationalité et patriotisme, 1855; Notices sur les princes Ghyka, hospodars de Moldo-Valachie, 1855; L’empire c’est la paix, 1856; Les Romes, Histoire vraie des vrais Bohemiens, 1857; Glasul poporului, glasul lui Dumnezeu, Iaşi, 1858; Lettre au général Garibaldi, Paris, 1861; Originea agriculturii şi dezvoltarea ei la Români, Bucureşti, 1862; Legenda lui Mardheu apropiată la trebuinţele Românilor, 1868[20].

            Aceste lucrări sunt indicate de altfel şi în Enciclopedia română a lui C. Diaconovici.

            Pentru contribuţiile lui ştiinţifice în domeniu, a fost ales membru al Societăţii Orientale din Franţa, iar pentru lucrările şi acţiunile sale în direcţia promovării intereselor noastre, Parlamentul românesc l-a desemnat în 1864 cetăţean de onoare al Principatelor Române Unite.

               Redăm în continuare, în traducerea noastră, relatarea călătoriei lui J. A. Vaillant prin judeţul Vâlcea.

*

*           *

A doua zi, 9 august, la orele 5 dimineaţa, ne luasem deja rămas bun de la părintele econom, iar caravana noastră îşi adăpa caii în Argeş, pe care îl treceam prin vad. Urcam valea pe o coastă aproape de neobservat şi totul merge bine până la Rudeni. Doamnele noastre sunt hotărâte pe caii lor de paradă şi niciun strigăt, niciun plâns. La Rudeni, urcarea devine mai repede, intrăm în pădure, drumul e destul de larg dar plin de hârtoape şi nu mai e posibil de mers în voie. Mergem în şir, doamnele în mijloc şi, uşor, uşor, ajungem la Sălătruc, sat blestemat, cum o spune şi numele (Saltus atrox = salt atroce), cu trecere groaznică. Totul fusese bine până aici, când deodată din partea doamnelor se ivesc ţipete, plânsete şi aproape lacrimi; le liniştim prin îmbărbătări de bravo, dar în curând neputând să ne mai ţinem râsul, le facem să plângă şi să râdă în acelaşi timp. Unele vor să pună picioarele pe pământ şi să facă aşa restul drumului, altele ar fi ispitite să revină, dar, gândindu-se la distanţa pe care o avem încă de parcurs, considerând repeziciunea drumului pe care tocmai îl avem de făcut, şi unele, şi altele înţeleg în fine, că ar fi o nebunie. Îşi fac deci curaj în disperare de cauză, căci obişnuinţa le dă aşa ceva şi sosim, fără probleme la Titeşti, pe culmea Muscelului, unul dintre cele mai înalte piscuri din Bucegi. Până acolo nu am văzut în jur decât trunchiuri groase de stejari şi brazi, dar, ajunşi pe platou unde acest biet sat pare să fi înlocuit bătrânul Deci-Dava, pământul se lărgeşte, cerul se descoperă, zărim ici şi acolo ruinele a căror origine ne e greu s-o recunoaştem, iar la stânga noastră crestele de granit ale muntelui Mercus sau Cozia. E ora două; ne oprim şi, în timp ce caii noştri pasc cu lăcomie iarba muntelui, ne aşezăm în cerc pe peluză şi devorăm în grabă, fără a vorbi, un curcan fript pe care milosul şi prevăzătorul econom ni-l vârâse în traista unuia dintre ghizii noştri. O oră după aceea ne reluăm mersul spre a coborî iarăşi tot atât pe cât urcasem, cu mai puţină greutate în acelaşi timp, pentru că drumul e din fericire făcut în trepte. Ajungem astfel la Boişoara (boul mic) pe care nu o privim mai mult decât Bouşanii la o oră apoi. Doamnele noastre sunt epuizate, oboseala le-a alungat veselia şi în zadar ca să le distreze unul dintre noi intonează în cornul lui arii de munte pe care Dl. Angelescu le cântă, nazalizând puţin aceste cuplete ale cântecului oltenesc: Primăvara se iveşte :

            Căluţul meu iarna-ntreagă

            N-a simţit nici frig, nici furtună

            Mâncând fân în grajd:

            L-am păzit ca pe un animal,

            Dar azi îşi păzeşte coastele,

            Merg să-l pregătesc.

          Căluţule! Pregăteşte-ţi spinarea,

            Întăreşte-ţi rărunchii şi spatele,

            Căci trebuie, să nu faci pe supăratul

            Prin stânci, prin munţi şi prin văi,

            Prin defileele munţilor

            Să mă porţi în toată expediţia.*

Nimic nu le emoţionează, sunt serioase şi păstrează tăcere. În acelaşi timp, iată-ne! Încă un pas, încă un salt, salt periculos (30 de picioare înălţime şi un povârniş de 30 de grade) şi suntem aici. Spre a evita încurcăturile, punem piciorul pe pământ, ajutăm doamnele să coboare, luăm dârlogii de la caii lor pe care ele ni-i abandonează de bună voie spre a se avânta înainte, le susţinem cu ariergarda noastră şi intrăm în Câineni la ora 8 seara în sunetul cornului care pune satul în agitaţie şi aduce în faţa noastră vătăşeii, zapciii, comisarul, şeful vămii, toate autorităţile locului şi o haită de o sută de câini care par a fi garda municipală. Foarte bine! Nu vom avea dificultăţi să ne găsim un culcuş. Ne apropiem,  ne recunoaştem,  râdem,  ne îmbrăţişăm,  râdem încă, ,,– Doamnele fac atâta zgomot”, spune unul; ,,– doamnele aleargă noaptea prin munţi”, spune altul; ,,– doamnele pe cal printre stânci!, zice de asemenea Dl. Stereopulo, dar asta înseamnă curaj, temeritate”, iar el ne atrage către el şi dă ordin vătăşeilor şi zapciilor să ne găsească găzduire. Ne-am aşezat. El a plesnit din palme, iar servitoarea e acolo. ,,– Dulceţuri, repede! Acestor doamne le e cald; aceşti domni beau tutun sau, spre a vorbi franţuzeşte, fumează?” Şi, la  afirmativa, oh! ,,– Gheorghe! patru pipe!”. Cinci minute după aceea tava circula în cerc şi un pahar mare cu apă de izvor de stâncă făcea să se topească lingura de dulceaţă şi într-o clipă camera era plină de larmă, de bucurie şi de fum. ,,O, valahi, îmi spun în mine, sunteţi stăpânii Europei în materie de ospitalitate. Această virtute care la noi a cedat locul egoismului şi nu mai e exercitată decât în general şi cu ostentaţie de către naţiune, voi o aveţi încă întreagă, păstraţi-o!; ea e frumoasă, e nobilă, e creştină, ea onorează un popor”. Cina nu se lasă aşteptată. Onorând-o, conversăm şi râdem. Seara se prelungeşte astfel până la ora unsprezece din noapte, când excelenta noastră gazdă, făcându-i-se milă de doamnele noastre, ne spune: ,,– Nu voi mai abuza de îngăduinţa dumneavoastră, aveţi nevoie de odihnă, vă conduc la locuinţele dumneavoastră, cu condiţia, totuşi, să binevoiţi să pierdeţi ziua de mâine cu mine în groapa mea de la Câineni. Noapte bună, pe mâine! La ce oră doriţi cafeaua?”. Şi, năuciţi de atâta politeţe, ne retragem fiecare la locurile noastre, zicându-i bună seara.

A doua zi, deschizând ochii, mă simt aiurând. Peste tot stânci la ţanc. Nu suntem într-o groapă, ci în fundul unui abis, în fundul unui infern, înţeleg Styxul care rulează la o sută de paşi, văd planând deasupra capului meu vulturi negri căutându-şi prăzile, am urechile străpunse de strigătul plângător al victimelor pe care ei le sfâşie în ghearele lor. Oh! Am ţipat. Dacă Traian ar fi vrut să scape de restul de răpitoare, n-ar fi putut face mai bine decât să le arunce acolo.

– Ce zici? Mă întreabă una dintre doamnele noastre.

– Zic, doamnă, că e vremea să mergem să luăm cafeaua, să mergem să vedem Oltul curgând, să ne asigurăm dacă Turnul Roşu, această masă de cărămizi romane pe care Traian a înălţat-o pe celălalt mal, e mereu la locul ei, căci în consecinţă, nu putem să ne pierdem aici toată ziua.

– Aveţi multă dreptate, reîncepe ea, există lume care află că e frumos totul aici, dar e groaznic, e moartea, să ne salvăm!

– Doamnă, se vede că nu e deloc artistic, dar, îi spun, datorăm mult acest sacrificiu ospitalităţii.

– Bah! Bah! Face ea, ospitalitate! Cu ospitalitatea se va aranja cum vom dori. Sau, mai bine spus, ascultaţi, plecăm cel puţin la prânz, nu ne vor lipsi scuzele de rigoare. Vom spune că bănuim Cozia doar la o distanţă de o oră sau mai bine că suntem aşteptaţi acolo, lăsaţi-mă pe mine s-o spun.

– Mă bizui pe Dumneavoastră, Doamnă. Şi orice s-ar spune de frumuseţile din Orient, cum nu e pe pământ ceva mai ingenios, mai delicat seducătoare decât o pariziană, urcăm la doisprezece fix în barca domnului Stereopulo care vrea mult să ne însoţească pe celălalt mal al Oltului. Acolo îi mulţumim în efuziuni pentru atenţia lui, pentru atitudinea lui de îngăduinţă, pentru galanteria orientală şi, luându-ne rămas bun, ne reluăm îndeletnicirile.

            Iată-ne mergând acum de-a lungul râului, pe un drum aflat la patru sau cinci picioare distanţă de la şerpuirile acestuia; aici el este înghiţit între munţi ca între zidurile ce se înalţă blocând vederea, acolo se întinde pe un prundiş larg şi se împarte în mai multe braţe; mai departe se sparge cu vuiet de stâncile care se ivesc sau primeşte apele unui torent care îl adânceşte căzând din înălţimea unei văgăuni adânci pe care el ne face să-l trecem prin vad. În acest moment pare oprit în cursul lui şi chiar că urcă din nou pe fir, iar cele douăzeci de cascade care se precipită aici formează un arc imens pe sub care trebuie să trecem. Suntem poate singurele fiinţe trăitoare în aceste locuri sălbatice ale căror ecouri, după ce a încetat să mai răsune goarna romană, nu s-au mai trezit decât mormăind în zgomotul stâncilor care se rostogolesc uneori din munţi. Trebuie să le spunem că trecem, trebuie să le trezim plăcut, trebuie să le facem să iasă din gropile lor şi să ne salute. Iată o sută dintre acestea care răspund deodată ariilor bucuroase ale cornului nostru de vântoare, singurul instrument capabil să spargă monotonia acestei plimbări aride unde totul e măreţ acum, maiestuos, solemn. În faţa noastră cerul ca o panglică largă de azur uneşte cele două ziduri de munţi, la picioarele noastre Oltul mugeşte ca o turmă de boi, la dreapta şi la stânga stânci de granit spânzură lângă capetele noastre şi ameninţă să ne sufoce apropiindu-se. Acestea creează teamă, fără îndoială, totul îţi strânge inima, dar îţi măreşte sufletul.

            Nu întâlnim timp de şase ore până la Cozia decât micul cătun Racoviţa şi încercăm o anumită plăcere văzând aici faţă omenească, acum deja departe în urma noastră. Aici, în dreapta noastră drumul se lărgeşte, zărim o capelă mică şi câmpuri cultivate; nu trebuie să fim departe. Nu e nicio îndoială. Iată un ţăran, apoi un călugăr, apoi doi. E minunat. E timpul să ne recunoaştem, nu e decât ora şase. După douăzeci de minute intram în prima curte, curtea deteriorată care nu e locuită decât de vreo câţiva ţigani, ne recunoaştem echipajele, iar Ivanci şi Ghiţă sunt acolo şi ne aşteaptă; intrăm în a doua curte şi punem piciorul pe pământ la treapta călătorilor. Doamnele aduc mulţumire lui Dumnezeu, Dl. Angelescu se închină de trei ori, tovarăşii noştri scot un vaiet răsunător şi îmi aprind pipa; ghizii noştri, Stanciu şi Vlad, cu căciula în mână îmi cer plata. Au meritat-o mult, iar ei mă copleşesc cu ,,multă sănătate”, ne doresc ,,petrecere frumoasă”, îşi pun din nou căciula şi pleacă. De partea mea îmi regăsesc tovarăşii deja instalaţi, întinşi deja pe divane şi care nu aşteaptă decât cina pentru a putea să mănânce şi să doarmă. Suntem foarte bine, paturile noastre sunt confortabile, ferestrele dau spre Olt care mugeşte la treizeci de picioare mai jos. Închidem ferestrele căci sunt ţânţari, noaptea vine, luna nu va apărea decât târziu pe vârful munţilor şi de altfel zgomotul torentului ne-ar împiedica să ne odihnim. Păstrăvii care ni s-au servit sunt excelenţi şi îmi amintesc de cei de la Intre Prahova. Noaptea e de asemenea frumoasă şi o prelungim până la ora opt, căci dormim bine la zgomotul surd al apei. La ora nouă eram cu toţii gata şi ne îndreptam spre Olt. Sunt aici în jur de 100 picioare lărgime. Îl urcăm vreo sută de paşi şi, intrând doi câte doi într-o pirogă, fără pânză ori rame, duşi doar de forţa curentului, ca la indieni, trecem pe celălat mal. Când luntrea a făcut de patru ori acest exerciţiu, ne punem în mers spre sihăstrie unde mâncăm pâine şi lapte. Continuând prin păduri dese, stânci aride, peluze verzi, sosim, în fine, după două ore de drum cu piciorul la stânca al cărei nume este păstrat prin tradiţie prin acela de Pavilionul lui Traian. Pavilionul sau turnul, care fără îndoială era aşezat deasupra, nu mai există dar stânca e solidă şi mereu dificilă de urcat. Spre a ajunge în vârf ne tragem, ne împingem şi formăm un lanţ. Două din doamnele noastre simt că îşi pierd puterile; ele măsuraseră prăpastia: în jur de optzeci de stânjeni adâncime şi Oltul mugind la picioarele lor. Doi dintre călugării ce ne însoţesc, mai făcuţi decât noi pentru această gimnastică, le susţin, le duc; ele simt că îşi revin, curajul renaşte şi suntem cu toţii sus pe un platou de 20 de picioare în diametru. Mirat de atâta întrepiditate, unul dintre călugări mă întreabă dacă aceste doamne sunt românce.

$1-          Nu, îi spun eu.

$1-          Mă îndoiam, adaugă el, căci de mult timp femeia română n-a pus piciorul pe aici.

Există totuşi, un frumos spectacol de văzut: la înălţimea noastră munţi înverziţi, văi adânci acoperite cu umbră; în spatele nostru, deasupra capetelor noastre muntele Marcu, care pare despicat în două şi lasă să se vadă straturile lui gri şi roşu-închis; în faţa noastră râul în valea ale cărei şiruri de munţi ne taie brusc contururile; apele sale gălbui care când apar în umbră ceea ce sunt şi când, lovite de soare îl reflectă şi strălucesc ca o oglindă de argint care orbeşte privirea; mănăstirea nu se lasă ghicită decât cu greutate sub frunzişul nucilor, plopilor şi frasinilor care cad pe acoperişurile ei. Ne aşezăm o clipă să contemplăm mai în voia noastră acest magic tablou în toate detaliile lui şi, în timp ce observăm nuanţele, varietăţile, contrastele, miile de efecte de lumină şi umbră unul din călugări dă câteva lovituri de sapă spre partea noastră pentru a încerca să dezgroape câteva resturi de cărămidă sau de ciment ale ridicăturii pe care tradiţia o situează în acest foişor. El extrage, într-adevăr, câteva bucăţi. Eu însă, trebuie s-o spun, nu am ştiut să recunosc aici cimentul roman. Orice ar fi, îi sunt recunoscător pentru această sporire a serviabilităţii şi îi mai cer încă ceva: să găsească un mijloc ca doamnele noastre să coboare fără ţipete, fără plânsete, fără pericol mai ales de pe piedestalul unde le cocoţasem.

      – Nu vă temeţi deloc, îmi spune el.

Ne ridicăm. Face semn celuilalt călugăr să-i dea mâna, iar doamnele coboară ca într-un fotoliu. La ora două eram în mănăstire unde luam masa. La ora patru trăsurile noastre aveau caii înhămaţi la ele, urcam aici şi în 11, la ora opt seara, intram în Râmnic, regretând că am neglijat din ignoranţă apele sulfuroase de la Călimăneşti şi prin uitare insula Sergioedava.

Ajungem la Râmnicu-Vâlcea al cărui guvernator de jurisdicţie îl cunoaştem, acesta fiind Dl. C. Niculescu, iar dacă acesta e singur putem fără indiscreţie coborî la el să-l salutăm şi să-i cerem ospitalitate. Când ajungem însă aici soseşte un grup de vreo opt persoane, iar casa lui e plină. Ne mulţumim să-l rugăm să ne găsească locuri de dormit şi nu aşteptăm. Într-adevăr, după o jumătate de oră suntem instalaţi; nu pentru mult timp, pentru că nu avem nimic de văzut în antica Romula unde sunt ruinele destul de bine păstrate ale unei vechi biserici catolice care merită să fie restaurată, dar în cele trei zile care ne-au fost puţin cam lungi zile de leneveală pe care le folosim bărbaţii spre a fuma, iar doamnele ca să-şi povestească actele de curaj, Dl. Niculescu ne cere să fim de acord să-i acceptăm masa ce ne-o oferă şi ne trimite în fiecare seară ca să mâncăm în voia noastră un plocon* de păstrăvi. A doua zi, doi dintre noi nu mai ţin la acesta şi vor cu tot dinadinsul să vadă ce se întâmplă sus pe enorma colină rotundă ce acoperă oraşul. Eu îi urmez şi urcăm timp de aproape o oră. Când am ajuns în vârf, fantezia ne face să depăşim colţul unei pante abrupte care cade pe un povârniş repede în fundul văii. Există, fireşte, o potecă, dar niciodată n-a străbătut-o picior de om, pe humă nevăzându-se decât urme de capre. Cineva dintre noi prinde colţul şi ţine morţiş să încerce pasul.

– Se poate trece? Îl întreb.

– Da.

Iar eu depăşesc colţul sprijinindu-mă la dreapta pe panta abruptă care ne domină şi ne serveşte ca rezemătoare. Ezit mai întâi, pe urmă merg cu uşurinţă, în fine, alerg până la capăt. Exploratorul mă urmează de aproape, dar tovarăşul meu (iată seriozitatea) n-a făcut douăzeci de paşi, că ochii i se tulbură, vocea îi tremură, genunchii i se îndoaie, cade sprijinindu-se din fericire la dreapta. Văzând totuşi că îşi pune toată încrederea într-o rădăcină plăpândă de care ţine morţiş, vreau să merg în ajutor, el îmi interzice, eu îl încurajez, el îmi impune tăcere. Ce-i de făcut? Îmi spun: să merg în adâncul văii spre a mă asigura că povârnişul coboară până departe la capăt şi să-i strig să se lase alunecând. Dar dacă o nenorocire trebuie să se întâmple, ea va fi avut loc înainte ca eu să fiu la jumătatea drumului, îmi trebuie o oră, iar dacă povârnişul e oprit de stânci el este pierdut. Să ne retragem o clipă, să-l lăsăsm să-şi revină. Dar zadarnic aşteptăm un sfert de oră, el nu apare. Inima mi se strânge. Mă duc pe potecă. El era acolo încă şi alerg să-l retrag în ciuda dorinţei sale. E răvăşit. Îl ridic, genunchii i se îndoaie, încerc prin temeritate să-i dovedesc că nu e niciun pericol, el se sprijină de mine cu o mână şi cu alta de panta abruptă. Mergem lin, foarte lin, când, în fine, iată-l salvat. Dumnezeu fie binecuvântat ! Genunchii îi tremură, iar inima mea rămâne strânsă zece minute. E destul pentru moment. Coborâm din nou în oraş iar seara, cu mai puţin pericol, mergem să vizităm marea salină care nu diferă de cele despre care am vorbit deja, decât puţin prin mai marea adâncime şi o situare mai sălbatică.

După a treia zi de odihnă completă, ne luăm poştalionul pentru Tismana şi, fără a ne lua rămas bun de la Dl. Niculescu, deoarece el ne determină să trecem din nou prin Râmnic, îl părăsim în 15 august la ora şase dimineaţa. La ora nouă eram la mănăstirea numită Dintr-un Lemn sau monoxilă, adică dintr-o singură bucată de lemn. N-aş putea spune pe drept cuvânt de ce, căci asupra acestui subiect sunt două versiuni diferite prin detalii, având însă aceeaşi bază: miracolul. Le voi da pe ambele şi se va alege. Prima, despre care vorbeşte istoricul Kogălniceanu, este că în locul unde e situată mănăstirea actuală s-a găsit demult chipul unei fecioare pe un arbore, iar locuitorii de acolo s-au rugat acelei imagini şi au dus-o cu alai într-o biserică vecină. Chipul a dispărut în timpul nopţii şi a fost regăsit a doua zi pe copac, luându-se atunci hotărârea de a se construi o biserică în locul arborelui, «din lemnul chiar al copacului, fără nicio îndoială», iar atunci chipul nu şi-a mai părăsit locul. Iată şi pe a doua pe care o povestesc redând-o întocmai. Trăia altădată un sfânt în pădurea ce încoronează înălţimea coastei la poalele căreia este azi mănăstirea. El scrijelise chipul Fecioarei în trunchiul unui stejar. Acolo era icoana lui de rugăciune către Domnul, altarul lui, de acolo el adresa cerului fierbinţile lui cuvântări; într-o zi, în timp ce se ruga, a venit o furtună violentă; el nu s-a pierdut cu firea şi a rămas în genunchi. În acelaşi timp tunetul mugeşte, fulgerele iluminează toată pădurea, trăsnetul izbucneşte şi cade. Stejarul e zdrobit, flăcările îl devoră, dar chipul sfânt e regăsit intact în mijlocul cenuşii. Minune ! Iar sfântul nostru se leagă prin jurământ să construiască Fecioarei un templu într-un stejar. El alege pentru aceasta pe cel mai înalt, pe cel mai viguros, cel mai drept, îl taie cu ferăstrăul, iar din scândurile lui ajunge cu timpul să construiască un paraclis care a fost efectiv dintr-un singur lemn al unui stejar. Acest paraclis a existat mult timp, dar pietatea credincioşilor văzându-l căzând în ruine a înălţat mănăstirea unde intrăm, o mare ridicare de cărămizi care o face ca o fortăreaţă. Găsim aici o mare afluenţă de lume de la ţară. E în acelaşi timp duminică şi Sfânta Maria. Suntem introduşi la maica stareţă, femeie în vârstă şi puternică, a cărei înfăţişare seacă şi rece aş fi luat-o drept mândrie sau dispreţ, dacă n-aş fi observat că avea febră. În ciuda frisonului care o îngheaţă, ea ne face onorurile cu îngheţată şi cafea care ne e oferită de cea mai drăguţă dintre toate surorile, mezina stareţei a cărei izbândă este ea, victima dragostei care i-a tulburat sufletul. Catolică altădată şi părăsită de iubitul ei, ea a părăsit în disperarea sa, la rându-i, şi acoperişul părintesc, şi credinţa părinţilor ei. Urăşte cu înverşunare tot ce are înfăţişare de bărbat şi, în consecinţă, în acest moment ea e pe spini, pe cărbuni încinşi, căci, pe măsură ce tava circulă cu ea, noi îi admirăm mâinile frumoase care o ţin, obrajii care nu sunt încă decoloraţi, gura care la vremea ei trebuia atât de bine să exprime dragoste şi de unde trebuie să se înalţe azi rugăciuni foarte arzătoare şi pure, ochii mai ales, ochii săi negri frumoşi şi mari pe care sprâncene de jais îi acoperă cu umbra pudorii şi modestiei.

– Dumnezeiască fiinţă !, ne spun doamnele: e tot ce am văzut mai frumos de la plecarea noastră, mai frumoasă decât stâncile voastre sublime de pe Mercus, mai frumoasă chiar decât Oltul şi decât scâncetele lui; iar noi, cu riscul de a le face geloase, le sprijineam şi le ziceam : celestă! Angelică! Deşi aceasta se exprimă în franceză, ea înţelege din ochii noştri căzuţi asupră-i, pune tava, vorbeşte grav, curat, iese şi dispare. Salutăm maica stareţă şi ne continuăm drumul. Seara, la orele şapte, eram la Bistriţa, mănăstire cu două sucursale : Păpuşa şi Arnota, situate toate trei în prim planul Muntelui Arnota şi Muntelui Buila*. O căutasem mult timp căci ea se ascunde în cotiturile unei văi adânci, dar suntem aici şi ne vom petrece aici ziua de mâine. În seara asta e atâta încurcătură că nu ajungem la cele două cămăruţe, singurele care ne pot fi date, decât trecând peste corpul pelerinilor culcaţi în vestibul. Nu dormim în voia noastră: ţipete de copii, sforăituri asemenea celor ale unui bou, un zgomot, o mişcare continuă în camerele vecine, oale care cad şi se sparg, găini care cotcodăcesc, câini care urlă compun o asemenea muzică încât ne răsucim în paturile noastre de o sută de ori pe minut, cerând de fiecare dată ca ziua să apară ca să ne salveze de acest sabat. Ea vine în sfârşit cu greutate că suntem deja afară să ne spălăm în apele răcoroase ale Bistriţei. Un călugăr (călugărul e aici matinal) se pune în slujba noastră şi se oferă să ne arate ce e curios de văzut, să ne însoţească peste tot, ,,– Vreţi să vedeţi peştera, ne spune el, iar cu sihastrul cine să nu vorbească? Urmaţi-mă!”. Îl urmăm pe o potecă îngustă, repede şi tăiată pe latura stâncii până la o platformă de o sută de picioare deasupra torentului. De acolo vedem câmpia ce se întinde până se pierde privirea şi douăzeci de coline care merg stingându-se până se unesc cu ea; fără a ne opri la acest spectacol uniform intrăm în peşteră; zgomotul paşilor noştri pe stâncă, sunetul vocii noastre repetate prin ecou au făcut să iasă pustnicul care, obişnuit cu astfel de vizite de curioşi, nu-şi dă osteneală să ne întrebe printr-un semn ce dorim de la el şi ne arată o lumânare de ceară galbenă, cu gestul de a-l urma. Asta îi aduce în situaţie penibilă pe tovarăşii noştri, obligaţi timp de zece minute să meargă cu capul pe genunchi; în ceea ce mă priveşte nu mă sinchisesc, gândindu-mă la ceea ce a fost şi în Bucegi. Deja putem însă apoi să ne destindem: coborâm, iată, în voie, sprijinindu-ne de balustradă şi, prin tertipuri din care nu înţeleg nimic, ajungem la o deschidere largă de formă rotundă la picioarele căreia mugeşte torentul, fără a se lăsa văzut. Este sala, camera de lucru a pustnicului care, după câte se vede, este dogar; căci în toate părţile sunt cercuri, butoaie, vedre, un trio de rime bahice* pe care sunt dezolat să le întâlnesc aici şi care distrug impresiile poetice pe care le simţeam ivindu-se şi pe care, poetic sau nu, le-aş fi exprimat dacă m-aş fi găsit singur precum Jocelyn cu o fiinţă despre care aş fi putut spune :

            Iar inima-mi amăgită nesocotind zilele

            Crede că iubindu-l ieri l-a iubit mereu.

Căci altădată aceasta era grota vulturilor, dar aici vulturii au cedat locul omului şi încă unui om din topor.

– Unde e el? am strigat. – Ursul? – Nu, pustnicul. Şi, printr-un culoar foarte strâmt, foarte întunecos, călugărul ne conduce sub o boltă destul de spaţioasă care, ca printr-un farmec, se schimbă în paraclis. Regăsim aici pustnicul făcându-şi rugăciunile, răsfoind două sau trei cărţi de rugăciune, fără a înţelege prea mult de aici. Comedia e bună, el ne aştepta. Iată-l deci, scurt şi îndesat, cu barbă grizonată, cu ochi negri ascunşi sub sprâncene dese. E mut oare? Pentru că nu vorbeşte. Nu, dar are dorinţa mutismului; îl observ, tovarăşii mei adaugă observaţiile lor la ale mele şi tragem concluzia despre acest personaj bizar că ori e înzestrat cu o mare virtute a resemnării ori că e profund ipocrit, iar el nu întârzie să facă el însuşi din ultima noastră presupunere o realitate. Îi cer numele lui: tăcere! Îl rog să mi-l scrie: tăcere; iar el mişcă în mod negativ capul spre a-mi spune că el nici nu vorbeşte, nici nu scrie! Minciună! căci iată-i semnătura lui: PEŞTEREANU[21]

Oare a recunoscut el în noi nişte străini, nişte papistaşi nelegiuiţi? Îmi spun eu. Nu, am ştiut-o mai târziu: pentru că nu ne-am înscris numele în catastiful lui şi nu am lăsat sus banii prin care să-i plătim rugăciunea pentru sufletele noastre. Nemulţumiţi de el şi de meseria lui, ne retragem spunând: fără îndoială e un fost pandur pe care superstiţia l-a dus acolo în speranţa să-şi obţină iertarea… Nu termin, căci presupunerea ar putea fi vinovată. Deplâng doar bietul popor care se lasă păcălit de aceste maimuţăreli! Aici nu este stareţul nostru din Bucegi, nu-i aşa domnule Angelescu? Lui îi trebuie slugi care să-i aducă apa, slugi pentru ca să-i taie lemnul, slugi pentru tot ce face: cinci în total. El nu are în grijă decât să nu-şi dea osteneala să vorbească şi să nu coboare în mănăstire decât o dată pe săptămână, duminica. Să mergem, să mergem, îmi răspunde tovarăşul meu, să-l lăsăm pe acest om, nu ţine de noi să-l judecăm. Numai cugetul lui ştie dacă e sincer sau ipocrit, iar Dumnezeu va cântări câtă smerenie este în resemnarea lui.

Coborâm stânca peşterii şi mergem să ne reluăm urcarea torentului; iată însă că traversându-l pe scândura ce serveşte drept pod, scândura fiind prea încărcată spre a spune astfel, învechită şi putrezită – pârâie, sare în bucăţi, se rupe chiar în mijloc şi, printr-un noroc nemaipomenit, care ne face să strigăm că e miracolul, suntem cu toţii de cealaltă parte fără accident. Aici muntele se taie în două şi prezintă la douăzeci de paşi de o parte şi de alta doi pereţi groşi de granit care se apropie la vârf şi formează ca un portal sub care Bistriţa curge maiestuos limpede şi transparentă pe un pat de rocă. În acest loc ea e Oltul în mic. Nu vedem cascada încă făcând totuşi mare zgomot în urechile noastre; pentru a o vedea trebuie să urcăm cursul apei, iar pentru asta trebuie să strângi cureaua, să sari din stâncă în stâncă ajungând dincolo de acest fel de lucarnă de-a lungul căreia ziua e ca o rază de aur. Niciunul din tovarăşii mei nu se poate hotărî. Eu însă, care am venit să văd şi care vreau să văd totul dacă e posibil, intru fără să ezit. Ea e îngheţată; îmi e indiferent, înaintez dar, în curând, ascuns de către stâncile şi sinuozităţile torentului, în afara unghiului de vedere al tovarăşilor mei, spaima mă apucă, un frison îmi curge în toate vinele, singurătatea mă îngrozeşte; în zadar îi chem căci nu mă aud, muntele de s-ar prăbuşi că ei abia ar auzi, atât e de furios mugetul cascadei de care sunt asurzit, vocea mi se pierde precum zgomotul aripilor unui fluture în spaţiu, precum o picătură de ploaie în Ocean în momentul furtunii; înaintez în acelaşi timp, am trecut deja de zidul lung, ating deja lucarna, zăresc deja de cealaltă parte poalele stâncilor care se înalţă în faţa mea ca pentru a-mi spune: ,,Să nu mergi mai departe”. Sunt aici, în fine, iar eforturile mele de o jumătate de oră îmi sunt larg răsplătite. Văd Bistriţa ca un cilindru de o jumătate de metru diametru căzând de la 60 de picioare înălţime, fierbând şi albă de spumă într-un vas de rocă de unde scapă printr-un canal strâmt spre a coborî din cădere în cădere pe prundişul unde mă aşteaptă tovarăşii mei; privesc în jurul meu, ridic capul şi mă găsesc în tubul unei imense pâlnii a cărei margine nu o pot vedea. Vreau să mă opresc aici o clipă, să mă aşez, dar groaza m-a cuprins complet. Ce am văzut deci? Un şacal, un urs, un diavol? Nu, măreţia lui Dumnezeu care mă copleşeşte şi mă retrag sărutând capul şi murmurând foarte scăzut: ,,Cât de mic e omul!”. La reîntoarcere, tovarăşii mei mă întreabă, căci nu le pot ascunde emoţia care e încă pe faţa mea.

– În ansamblu, deci, ce ai văzut?

– Ce am văzut? L-am văzut pe Dumnezeu, dar nu ca altădată Moise în mijlocul fulgerelor şi trăsnetelor sau ca Abraham în tufişul aprins, ci l-am văzut într-o coloană de apă care mergea de la pământ la cer şi, mai puţin tare ca ei, i-am sărutat capul şi am fugit.

De acolo, mergem să căutăm o cărare care să ne ducă la Arnota. Îmi revine cumpătul pe drum. După o oră de mers, ajungem pe platou, unde se înalţă o mică mănăstire părăginită şi care nu are nimic remarcabil decât dala de marmură albă încărcată cu inscripţii slavone cu care e acoperit complet mormântul lui Matei I Basarab; urcăm în continuare pe o platformă unde s-a construit un foişor şi de unde se mai vede în mare tabloul monoton ce se desfăşurase în faţa noastră la intrarea în peşteră. E tot ceea ce e mai bun în toată această filială a Bistriţei. Cel puţin ne putem aşeza şi odihni. Locul e acoperit cu numele călătorilor care ca şi noi au venit să-şi tragă răsuflarea şi citesc nu fără surpriză pe cele ale lui M. C. şi doamnei S. legate de două inimi înflăcărate printr-un lanţ cu inele strânse; cum totul are o înfăţişare grea, nu-mi e dificil să imit Timpul, să şterg mai întâi flacăra, apoi lanţul; restabilesc astfel faptele aşa cum sunt ele; poezia dispare, iar istoria şi-a reluat locul. Terminând această lucrare, arunc ochii la dreapta şi văd Arnota plecând repede de la picioarele noastre şi înălţându-se într-un dom de verdeaţă la o înălţime pentru care picioarele mele poate că n-ar fi în stare. Îl vom urca? Nu. E destul. Doamnele noastre au venit pe jos într-o oră acolo unde nu ajungi nicicând pe cal, au urcat cu greu pe poteci unde numai păstorii de capre îndrăznesc să se hazardeze. Să avem milă de ele şi de noi toţi. Să revenim mai degrabă la mănăstire, se apropie ora cinei. Sosim aici la timp, masa e servită, clopotul a bătut, iar Sfinţia sa stareţul invită deja oaspeţii să se aşeze. Luăm loc în capul mesei şi nu-mi voi pierde vremea să iau notă de umorul jovial al prezidentului nostru, de replicile ironice ale unor călugări, de fandoselile deplasate ale unor tinere cu aceşti bărbaţi ai abstinenţei, căci masa e bună sau, mai bine spus, am eu poftă. Masa odată terminată luăm cafeaua, fumăm, ne facem cheful şi dormim, iar seara, când soarele se ascunde după munţi, mergem pe pajişte să vedem sărbătoarea. Mergem aici zburdând şi am ajuns. Fără îndoială acesta nu e nici târgul de la Beaucaire, nici cel de la Leipzig, nici cel de la Saint-Cloud, mai puţin chiar cel de la Loges, nu!; e târgul de la Bistriţa, unde nu se vând nici postavuri de Elbeuf, nici catifea de Lyon, nici porţelan de Sèvres, nici turtă dulce de Reims, nici tobe, nici chipiuri de cavalerişti, ci opinci şi căciuli româneşti, cizme tătăreşti, tuzluci arăbeşti, spanioli, albanezi, bluze de barchet alb, cojoace de oaie, căciuliţe ţărăneşti de in, bete de lână, ii sau şorţuri sârbeşti, străchini şi linguri de lemn, vaci cu 30 de franci, boi şi cai cu 60 de franci, fluiere câmpeneşti, brice cu 2 bani, amnare şi iască, tutun de Focşani, pâine neagră şi lipii, lubeniţă, în fine, vin, vin pelin mai ales, puţin acru şi care, totuşi, nu e mai puţin aducător de veselie, căci toată lumea râde, toată lumea cântă, toată lumea aleargă, sare, dansează, toată lumea e fericită. Fericirea e aici ca pretutindeni! Vreau să fim fericiţi ca toată lumea şi iată-ne cântând şi de asemenea dansând. Doamnele noastre se amestecă printre ţărani, ne amestecăm şi noi printre ţărani şi trebuie să ne ţinem de centuri; nu avem şi facem centuri din batiste, formând astfel un cerc de 150 de paşi. Două viori, două flaute, două mandoline, şase lăutari, adică muzicanţi ţigani, pun totul în mişcare; muzica lor tare ne zgârie urechile; la fel, la dreapta! la stânga! înainte! înapoi! capul sus! ridicat! loviţi din picior! învârtiţi! reveniţi! bravo, ne achităm de minune. Iată-ne pe punctul de a pleca. Cine ar putea să ne oprească? Când mai ales cele două viori, după ce ne-am muşcat buzele, se pun să însoţească vocea cântând: ,,Frunză verde, peliniţă! Frunză verde, de pelin”. ,,Frunză verde” este textul din aproape orice cântec românesc, adăugându-se la el planta sau copacul preferat. Vedem aici peliniţa pentru că au găsit bun vinul pelin şi continuă să cânte :

                  Peste deal, peste colnic

                  Puica m-aşteaptă rătăcind,

                  Cu doi bani în batistă,

                  Doi în buzunar, iar pentru această seară

                  Doisprezece lăutari. Să alergăm s-o vedem,

            iar bărbaţii râd şi muzicanţii reiau :

                        Frunză verde, peliniţă

                        Da, îl simt sub fierul cizmei mele

                        Ceea ce am nu-i nici piatră, nici bulgăre

                        E o femeie, demonul

                        Trebuie să-l zdrobim îndată

                        Pentru că-l am sub călcâi.

Oh, atunci nu mai e de ţinut la aceasta; dansatorii noştri tropăie, lovesc pământul să-l despice în două, se apleacă pe genunchi, se ridică, sar: un adevărat ditiramb.

În acelaşi timp, spre a se împăca cu femeile, muzicanţii reiau pe alt ton, ton languros, ton de dragoste care îi linişteşte îndată pe dansatorii noştri şi face dansatoarele să-şi ridice fruntea:

            Cui îmi va spune: Neica* vine!

            Îmi scot rochia şi i-o dau;

            Cui îmi va spune: Neica a venit!

            Îi dau ce am convenit!

Dar asta nu e decât o prefăcătorie, o picătură cruntă de oţet dată unui supus la supliciu, spre a-l face să-şi suporte mai mult timp martiriul; şi iată-i pe un ton dojenitor şi de mânie, aruncând din nou disperarea în sufletul acestor biete femei, mai ales fete. Ascultaţi:

            Fată de birnic (de supus)

            Şi de ţăran fără credinţă,

            La pârâu ce vrei să faci?

            Să te rogi la Dumnezeu

Să mă-nsor cu tine? Eu!

            M-oi însura cu tine când

            Te voi vedea cu un copil

            În braţe la ţâţă

            Şi plânsete în pupilă

            Când ursul animalelor cu lână

            Le va da cercei;

            Când, spre a le fermeca urechile

            Lupul va cânta la vioară.

            E prea mult! Femeile şi fetele sunt supărate, cercul se sparge; dar, cum nu trebuie decât un pahar de vin spre a-l reînnoda, iar noi avem treburile noastre, ne punem batistele în buzunar şi îi lăsăm să-şi continue zbenguiala. Ţigan blestemat!, spune o tânără apropiindu-se de unul din viorişti şi punându-i o batistă pe faţă. Bătu-te-ar Dumnezeu! Aceasta era totuşi Florica, fata unui negustor de vin, cea mai frumoasă şi cea mai cochetă din tot târgul; da, însă pentru a o chinui, nenea Gheorghe, iubitul ei, face curte altora. Nu l-a văzut ea îmbrăţişând-o pe Zinca, luând-o pe Safta de mijloc, învârtind-o pe Mariola, pe Mariola care nu are sub cămaşă decât o ie sârbească, ea care nu are ciorapi în pantofi şi nici bani în batistă. Oh, e groaznic, iar eu mă bucur s-o văd geloasă.

            În acest moment, ca mirată de neglijarea ei de către nenea, aruncă asupră-i o privire de îngăduinţă, având aerul că îi zice: dar uită-te la mine, ticălosule! Nu vezi cum sunt făcută? Într-adevăr, Florica e mare, subţire, are umeri frumoşi şi un gât frumos care lasă să se vadă uneori toată cămaşa ei despicată în manieră turcească; părul îi cade pe spate în cosiţe negre strălucitoare şi din care a aranjat cârlionţi ce îi împodobesc tâmplele. Ea mai are ciorapi albi în pantofi, rochie peste jupon, bete chiar, iar la gât îi atârnă un colier de rubine; s-ar zice că e o doamnă de la oraş. O las în supărarea ei, e noapte, ne întoarcem la mănăstire, iar acolo ţin tovarăşilor mei de călătorie discursul următor: ,,Nu există trandafiri fără spini! Domnilor şi doamnelor, nu există plăcere fără oboseală, iar pentru că aţi înţeles bine acest vechi proverb pe motivul căruia găsesc de cuviinţă să-mi fac discursul, ştiţi că aţi îmblânzit Muscelul, aţi trecut Oltul şi aţi luat cu asalt Turnul lui Traian. Acum nu ne mai rămâne decât Tismana pentru a termina cucerirea Vestului. Vă simţiţi în stare să vă prelungiţi călătoria până acolo? Nu sunt decât optzeci şi patru de leghe până acolo”. Voci la stânga: ,,– optzeci şi patru de leghe!” În mijloc:,, – e foarte departe”. La dreapta: ,,– ca să vedem o mănăstire când am văzut deja atâtea!” ,,Nu atât o mănăstire mergem să vedem, cât poziţia ei, siturile ce o înconjoară, pitorescul în mijlocul căreia se află, natura măreaţă, sublimă şi mereu variată. Dacă sunt printre voi dintre cei ce sunt obosiţi de mănăstiri, de păduri şi munţi, de torente şi stânci, de ariditate şi de verdeaţă; dacă există, cum spun, din cei ce sunt obosiţi să urce şi să coboare mereu, să se oprească aici şi să cucerească poienile! Nu cred însă că, în ciuda vocilor dezaprobatoare, sunt sigur că aţi vrea să ziceţi ca mine: am văzut România”.

            Semne de asentiment:

,,– Dar frumuseţea României, a Valahiei mai cu seamă, e în nord, în munţi şi se mărgineşte într-o linie ce s-ar putea trasa de la Cerna la Focşani; las de o parte Valahia Mică unde suntem, în general ondulată de coline înalte şi unde, la fel ca în Moldova, după Bârlad mai ales, întâlneşti la fiecare moment noi privelişti. Deci, Domnilor şi credeţi-mă Doamnelor, dacă aţi coborî în câmpie, nu veţi mai putea zice: am văzut România, la fel ca un naufragiat care, eşuând pe coastele aride din Provence, pe bărăganele din Gayenne sau pe dunele din Dunkerque, n-ar putea să pretindă că a văzut Franţa”. Aplauze în toată sala! A doua zi, în 17, fără a fi avut nevoie de peroraţie, eram pe drumul Tismanei. De această dată am părăsit drumurile abrupte, urcările penibile şi coborârile periculoase. Mergem în lungul unui drum frumos în mare galop la poalele muntelui; urmăm toate şerpuirile, când înfruntându-ne pe fundul văii unde vedem soluţia pe unde trebuie să ieşim, când coborând ca pentru a merge pe câmpie şi printr-un uşor ocoliş – aflându-ne încă între două rânduri de dealuri înalte. La ora 11 eram la Horezu*, care se sprijină la dreapta noastră pe muntele cu acelaşi nume şi care, ca şi ciobăniţa lui Vergiliu, se ascunde, după ce s-a lăsat văzut, în spatele câtorva boschete de copaci mari. E foarte bizar să găseşti să situezi acolo acel cupit ante videri, dar vom fi imediat convinşi că această comparaţie nu e forţată, nu are nimic clasic. La prânz suntem la mănăstire, iar doamnele noastre strigă: ,,Încă una!”. Da, dar cea mai frumoasă, cea mai bogată, cea mai splendidă din întreaga Valahie. Ajungem aici printr-o frumoasă alee de brazi a cărei melancolie contrastează atât de mult cu eleganţa, luxul, confortul itinerariului încât nu pot, intrând, să mă împiedic să strig că e iluzie. Deasupra pridvorului de intrare este un chioşc cu obloanele verzi, fapt nemaiauzit într-o mănăstire; acolo vine egumenul să-şi facă pauza de odihnă. Prima curte, pe care o traversăm în goana mare e mai spaţioasă decât a oricărei alte mănăstiri; excepţie face aceea de la Căldăruşani. Ea e pătrată şi înconjurată de clădiri: aici grajduri de vite, de cai, adăposturi; acolo o distilerie, o dogărie, iar deasupra pe toată întinderea, hambare mari pentru grâu şi porumb. Cea de a doua nu e mai puţin mare, este un paralelogram, iar biserica, ce se înalţă în mijloc, nu-i micşorează nicicum din amploare. Acolo este mănăstirea prevăzută ca aproape toate celelalte cu un coridor susţinut de coloane şi care face înconjurul primului etaj; piatra este însă aici mai din abundenţă şi mai ales mai bine lucrată decât în oricare alt loc din Valahia; ea se vede aproape peste tot: bolta porţilor, scările, balustrul, coloanele coridoarelor, totul e în piatră, totul e pavat cu lespezi; iar la cele două peroane care duc la chioşcul de vară sunt coloane în torsadă de cincisprezece picioare înălţime şi dintr-un singur bloc. Ne grăbim să vedem totul înainte de cina ce se pregăteşte şi începem cu apartamentele Sfinţiei Sale, absent. Trebuie să-i fie bine, chiar foarte bine aici: dormitor frumos cu pat bun, cameră de lucru elegantă şi o mică bibliotecă destul de bine aleasă, parchet în galben, covoare aproape peste tot, divan larg şi lung pentru a se aşeza în tihnă, şi, pentru a termina, două case de bani între care cea mai mică, dacă e plină, cum nu e vreo îndoială, e de ajuns spre a-i asigura peste tot o existenţă onestă.

            – Într-adevăr! Spune ieşind unul dintre tovarăşii noştri, m-aş face hotărât călugăr la acest preţ.

Coborâm în biserică peste care doi copaci mari care se înalţă în faţa portalului se înclină cu respect. Poarta e curioasă, din sculpturi fine şi delicate; interiorul nu are nimic remarcabil. Ne mulţumim să cercetăm bogatele broderii pe catifea de Veneţia, atribuite prinţesei Brâncoveanu ; Mâna Sfintei Margareta şi un mic tablou de zece degete pătrate reprezentând Paradisul: este un prezent al Ecaterinei a II-a şi întâlnirea, în foarte frumoase miniaturi a tuturor preafericiţilor de prim rang care până în această zi se bucură de beatitudinea celestă. Trecem de acolo în grădină căci trebuie văzut totul; din grădină în livadă unde câteva căprioare se zbenguie până ce Sfinţia Sa le trimite de acolo. Merită să fie văzut totul, iar o mănăstire care conţine atâta confort nu te ispiteşte ea s-o priveşti? Mărturisesc în acelaşi timp că sunt aproape supărat să găsesc toate astea acolo unde nu mă aşteptam să aflu decât simplitate, frugalitate, indiferenţă, ignoranţă chiar, cel puţin uitare a tuturor vanităţilor cu care lumea compune cele trei sferturi ale bunăstării sale, acolo unde aleea de brazi în spatele cărora se ascundea îmi spusese conducându-mă aici: ,,Uitare a lucrurilor acestei lumi, orice gând către Dumnezeu, orice bucurie în mormânt”. Am fost indus în eroare şi înţeleg de ce: pentru că defunctul Brâncoveanu, care a zidit această mănăstire nu a vărsat excedentul sumelor sale în casieria arhiepiscopală. Or, i se dau cincisprezece mii de ducaţi din venit, egumenul are cincizeci de călugări de hrănit cu terci, peşte, fasole sau varză acră; ne închipuim deci că Sfinţia Sa poate fi prea fericit. Ce spun nu e pentru a blama. Aş avea dreptul? Mănânc la masa sa, masă bine servită cu faţă de masă albă şi şerveţele albe, veselă englezească şi serviciu de argint; mănânc pâine aproape albă, beau vinul pelin de Drăgăşani, vinuri de Samos şi Cipru; dimpotrivă, dacă aş spune ceva care ar răni, nu numai că retractez, dar găsesc atât de just, atât de rezonabil în maniera lui de a proceda, încât în locul său, mărturisesc că n-aş face altfel. Totul e perfect. Suntem la oraş; masa corespunde reşedinţei, iar reşedinţa e cea mai frumoasă din toată ţara. Este o Fontainebleu valahă, din care ar fi mai puţin dificil să facem un palat decât din Fontainebleu o mănăstire. De asemenea pentru a profita complet, Tismana fiind la patru poşte, patru poşte lungi care nu ne vor îngădui să ajungem acolo decât foarte târziu, vom petrece noaptea aici şi o vom petrece bine. Dormim bine pe paturile moi de lână fină. Reînnoim aici noaptea de la Cozia, ne sculăm târziu dimineaţa şi promitem mult, când plecăm de aici că vom reveni. Mergem foarte repede când e frumos, mergem în goana mare. Schimbăm caii deja la Polovragi şi după o oră suntem la Baia de Fier, la înălţimea Parângului* care ne vede trecând prin faţă-i cu regret, el care nu pare să-şi ridice capul maiestuos deasupra culmilor trufaşe ce-l înconjoară decât spre a ne invita să venim să-i vizităm domeniul. Dar e zadarnic cum el ne urmăreşte cu ochii şi ca un şarpe vrea să ne seducă; el trebuie să se mulţumească cu salutul nostru, căci neapărat trebuie să ajungem în seara asta la Tismana; alergăm şi, pentru a-i evita farmecele, ne ascundem câtva timp în spatele dealurilor înalte de la Bengeşti şi Purceleni. Acolo terenul începe să devină inegal şi vedem că această zonă administrativă e cea mai muntoasă din toată Valahia; mergem mai mult decât lent. La prânz suntem la Scoarţa* şi după două ore intrăm în Târgu-Jiu după ce de douăzeci de ori ne-am oprit şi de douăzeci de ori i-am traversat torenţii. Târgu-Jiu nu are nimic care să ne facă să ne oprim, este un târg mare, aproape ca Râmnic, dar mai înghesuit, mai strâns între munţi, mai verde, mai umbros. Este, cum o spune numele (Târgu) o piaţă pe malul stâng al Jiului; este o îngrămădire de căsuţe cu pereţi groşi albi în mijlocul cărora se ridică deodată câteva case de boiernaşi; acolo este şi reşedinţa jurisdicţiei cu acelaşi nume. Aceste calităţi nu sunt însă valabile pentru noi. Traversăm fără a ne opri aici mai mult decât timpul necesar a schimba caii, a unge roţile şi a lua o mică gustare.

            După zece minute de la barieră trecem Jiul şi mai trecem prin vad douăzeci dintre afluenţii lui până ajungem la Corneşti. Aici încep noi greutăţi: părăsim drumul mare, ne întoarcem la nord către Brădiceni (locuitori ai brazilor), sat mare între muntele Arcana şi Vâlcan; îl lăsăm la dreapta şi, pe pante abrupte periculoase de urcat şi mai periculoase de coborât, când alergând pe înălţimi de-a lungul pădurilor de castani, când pierzându-ne prin şerpuirile încercate ale vâlcelelor, ajungem, în fine, prin Macruia în aceea în fundul căreia zărim Tismana agăţată ca un cuib de vultur pe vârful unei stânci. E adevărat că de aici se zăreşte doar ca un punct alb şi că distanţa şi muntele Celeiu care domină totul ne face să apară această stâncă joasă, fără măreţie şi formă; pe măsură ce înaintăm însă şi Celeiu se şterge, totul se măreşte, totul se conturează, se pregnează de lumină şi umbră. De acolo de unde suntem îl vedem în toată înălţimea sa, aproximativ o sută cincizeci de stânjeni. Este o piramidă mare despicată în două sau mai degrabă sunt doi munţi aplecaţi unul asupra altuia şi opriţi în căderea lor în momentul atingerii. Între ei se află o îngrămădire de stânci enorme care te fac să crezi că au lucrat acolo Uriaşii. Ele se înalţă unele peste altele şi par că vor să escaladeze cele două ziduri ce le strâng închizându-se asupra lor; cincizeci de picioare încă şi ar fi atins culmea. Uriaşii au fost însă trăsniţi şi, datorită căderii lor, se poate vedea învineţindu-se cerul de-a lungul acestei strâmte deschideri pe care lucrarea lor neterminată a lăsat-o pe culme. În acest moment asfinţitul soarelui se încadrează aici ca şi cum s-ar lăsa apropiat, s-ar lăsa văzut şi compune, prin amestecul razelor sale cu apele torentului care din înălţimea muntelui cad în jerbe de rubine, de safire şi smaralde, unul dintre cele mai frumoase, mai magice şi mai solemne spectacole ale creaţiei. Deasupra a toate acestea e suspendată mănăstirea ca un pod peste o prăpastie. Pe unde şi cum vom urca acolo? Muntele ne prezintă peste tot un povârniş inaccesibil. În acest timp suntem pe drumul ce duce acolo; caii noştri nu vor putea însă niciodată… Fără îndoială. Cu boii? Poate. E într-adevăr cel mai sigur mijloc, dar e mai prudent să ne lăsăm jos echipajele şi să urcăm pe picioare. Mai răsuflăm şi urcăm mai întâi drepţi, apoi aplecaţi, pe urmă legănându-ne pe şolduri, în fine sprijinindu-ne mâinile pe genunchi şi, nemaiputând, căzând spre a ne odihni. După ce vom fi repetat de trei ori această penibilă gimnastică, în timpul căreia fiecare îşi spune în sine, căci nu are puterea să vorbească: ,,cum de a putut cineva să aibă curajul să meargă acolo sus să aşeze o mănăstire? Cine deci a îndrăznit să aibă această idee? Este absurd, este anti-creştin; avem acolo o biserică la care nu veţi mai veni”. Ajungem la poarta mănăstirii cu şalele rupte, cu genunchii jupuiţi, extenuaţi şi repetând sus, deşi cu respiraţia pierdută, ceea ce urcând ne spusesem jos. Aceste probleme se puteau desluşi, într-adevăr. Justeţea celei dintâi o înţelegem prin dificultatea ce o avem în a urca, iar a celei de a doua prin neştiinţa despre adevăratul întemeietor al edificiului despre care tot ceea ce se ştie pozitiv e că Radu l-a terminat în 1366 şi că, prin urmare, acesta este cel mai vechi monument ce a rămas din Evul Mediu. Nu mai vorbesc despre acesta, căci nu are nimic curios în afară de poziţia sa; îmi arunc însă ochii în jurul meu spre a vedea la nord crestele Parângului, Celeiului şi platoul Vâlcanului; la apus sunt piscurile a douăzeci de munţi care merg coborând către Dunăre; la sud câmpia ale cărei puternice ondulări sunt şterse şi cei o sută de afluenţi ai Jiului şi Motrului care o parcurg în toate sensurile. Tabloul este grandios, gigantic, plin de culori calde, în acelaşi timp grav şi surâzător, iar formele îi sunt când bruşte, când înmuiate, cu acea perfecţiune care nu aparţine decât naturii. În acelaşi timp, după părerea mea el ar fi rece, mut, neînsufleţit dacă o cascadă al cărei zgomot neîncetat ne umple urechile nu i-ar da mişcare şi viaţă. Acest zgomot ne însoţeşte peste tot, la masă unde cinăm mai puţin bine ca la Horezu, în pat unde dormim ca şi la Cozia; îl regăsim şi în somn, iar el sfârşeşte prin a deveni monoton, obosindu-ne. De altfel suntem prea înghesuiţi pe strâmtul platou al mănăstirii; să spunem deci adio Tismanei. Este ceea ce facem fără mari formalităţi: coborâm de la piramidă şi urcăm din nou în trăsură. Seara eram la Horezu, unde regăseam amabilităţile pe care le lăsasem. În sfârşit, în 21 ne luăm la Râmnic caii pentru Bucureşti.

EDIŢII UTILIZATE. SIGLE

Citatele şi traducerea din J. A. Vaillant s-au dat după ediţia La Roumanie ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des peuples de la langue d’Or, Ardialiens, Vallaques et Moldaves, résumés sous le nom de Romans par J. A. Vaillant, fondateur du Collège interne de Bucuresci et de l’École gratuite des filles; ex-professeur de langue française de Saint-Sava, membre de la Société Orientale de France, Tome I-II-III, Paris, Arthus Bertrand Editeur, Libraire de la Société de Géographie, 1844. Am redat în paranteze, prin R, abrevierea titlului volumului, urmat de numărul volumului şi al paginii.

Sursa: Dumitru Vlăduț/ Locuri și imagini din județul Vâlcea într-o lucrare franceză din anul 1844, în Revista Studii vâlcene, Serie nouă, nr. II (IX), 2006. 

 Imaginile din colaj una câte una, cu descrieri și linkuri către informații conexe, la această legătură.

 _____