Marian Pătraşcu – Viaţa ca o provocare sau exerciţiu de viaţă (I)

 

 

Cu ceva timp în urmă, m-am simţit onorat de a mi se fi încredinţat să scriu cuvântul de început la monografia Câinenilor, una dintre cele mai izbutite şi mai complete lucrări de gen care s-au scris în ultima vreme, prilej cu care am făcut cunoştinţă cu locuitorii acestui ţinut, cu istoria, psihologia, sufletul şi aspiraţiile lor, cu tradiţii şi datini, cu împlinirile sau neîmplinirile, cu bucuriile şi necazurile vieţii din această împărăţie a pietrei şi a miresmelor de fân şi de cetină.

Iată-mă acum, întors la izvoarele fermecate ale unui tărâm de ancestrale frumuseţi, să prefaţez o nouă carte. Cel ce mi-a încredinţat iarăşi onoarea de a coborî în tainele vieţii  loviştenilor spre a-i deschide drumul către cititori, este Marian Pătraşcu, unul dintre fiii acestor locuri şi coautor al menţionatei monografiei care şi-a ocupat locul aşteptat şi binemeritat printre lucrările de specialitate ale Vâlcii şi ale ţării. De data aceasta, reîntâlnirea cu Loviştea, cu oamenii de a căror amiciţie m-am bucurat, şi cărora le port o deosebită consideraţie, s-a făcut într-un mod cu totul altfel.

Lectura cărţii pe care Marian Pătraşcu s-a încumetat să o ofere publicului şi concetăţenilor săi – Viaţa ca o provocare, se putea intitula la fel de bine –  Exerciţiu de viaţă. Pătrunzând adânc în psihologia şi felul de a fi al loviştenilor, lecturarea cărţii oferă  realitatea unei confruntări acerbe cu viaţa câtorva generaţii, acel ,,modus vivendi” al unui tărâm în care puternica pecete ţărănească încearcă să fie diluată de tumultul confruntării cu şocul viitorului. Aici, unde apele bătrânului Olt păşesc pe treptele împlinirii marii istorii a ţări, unde casele stau înşirate pe malurile pe care nici apele şi nici stânca n-au pus stăpânire, viaţa se desfăşoară cu totul altfel, chiar dacă bucuriile şi tristeţile oamenilor sunt la fel cu ale celorlalţi. Risipite într-o dezordine ce reprezintă „strigătul de triumf al vieţii”, unde domnia muntelui şi-a păstrat încă o sălbatică frumuseţe, casele şi oamenii se adăpostesc sub un cer ale cărui margini  se sprijină pe  majestuoşii şi orgolioşii stâlpi de granit sau de calcar, oferindu-le locuitorilor deplina libertate, în care au trăit, gîndit şi muncit încă de la facerea lumii. Aici, ziua solară este mai scurtă decât cea astronomică, determinând alt curs al vieţii. Oamenii sunt mai energici, mai hotărâţi în faptă, pentru a sfârşi treburile existenţiale într-un timp solar mai scurt. Poate şi de aceea vorbele sunt mai repezi, scurtate, uneori aruncate biciuit, dar nu cu asprime, ci cu cumpătare, pentru că timpul e scurt şi vorba nu-şi găseşte prilej de largheţe decât în clipele de linişte şi răgaz oferite de marile momente ale vieţii şi tradiţionalele sărbători, păstrate cu sfinţenie. De aici a plecat copilul Marinică (Marian), eroul principal al cărţii, pornit pe cărările vieţii într-un context social pe care nu-l înţelege, străduindu-se să se afle într-un permanent echilibru cu normalitatea. Trecând peste marile obstacole ale unui sistem social impropriu, el constată nu numai fragilitatea acelui echilibru căutat, dar şi faptul că balanţa înclină mai cu seamă în favoarea potentaţilor vremii, indiferent de sistemul politic şi social căruia îi aparţin. Personajele din mijlocul cărora se ridică Marian, înconjurat de cartofi, animale, cărţi şi incertitudini, sunt  rupte din realitatea trecută şi prezentă. Alături de Mărian Frântu, Chircuţ, Hobza, Oara lu’ Hobza, devenită a lu’ Mărian al lu’ Chircuţ, Hobzoaica, Găzăroaia – moaşa şi doftoroaia satului, Trocărel, tovarăşu’ Udeci şi alţi câţiva activişti, ajunşi „domnii” de mai târziu, Ion Şorega şi Colţul Călimării, Boia şi Coţii, Clopăţăii, Răbăgeii, Treboilea şi Gruiul Pleşciorii, sunt personaje şi locuri desprinse din realitatea lovişteană, pe care tânărul Marian le va purta în suflet toată viaţa. Din copilăria petrecută în mijlocul sătenilor şi prietenilor, s-au reţinut numele dascălilor, domnul… sau doamna…, întipărindu-se  ca în mintea fiecărui copil, iar cravata de pionier n-a fost simbolul unei ere de tristă amintire, ci recunoaşterea meritelor celui care se străduia să înveţe bine. O copilărie presărată cu destule privaţiuni şi o deficienţă locomotorie congenitală care-şi va pune pecetea, ca un stigmat, pe adolescenţa  şi maturitatea personajului, îl determină să se ia de piept cu viaţa, cu asprimile şi obstacolele puse de chiar de semenii noştri – oamenii. Marian caută să înţeleagă, să dezlege complicatele mistere ale vieţii, întorcându-se uneori în fascinantul univers al tradiţiilor, alteori căutând soluţii şi negăsind răspunsurile potrivite, are îndoieli chiar şi asupra Divinităţii, sperând totuşi în acea normalitate a civilizaţiei secolului al XX-lea. Întâlnirea personajului cu mileniul al III-lea, făcută cu un deceniu mai devreme, adică şocul viitorului, avea să se constituie într-o profundă dezamăgire. Confruntarea cu ideologii de paradă, cu atitudini, concepţii şi caractere demagogice, demne de opera lui Caragiale,  sunt departe de societatea pe care şi-a dorit-o copilul, adolescentul şi maturul intelectual. O societate eliberată de tarele totalitarismului, dar cufundată într-un abis şi mai periculos, cel al marginalizării omului, nu l-a descurajat pe eroul cărţii, ba poate l-a îndârjit şi mai mult. A fost cînd învingător, când învins, iar dorita normalitate şi echilibrul s-au dovedit a fi o fata morgana. Cu toate acestea, Marian a rămas un răzvrătit, un luptător pentru ceea ce se cheamă demnitatea umană. Iar atunci când toate armele au fost considerate epuizate, a ales-o pe cea a scrisului. Dar n-a făcut-o oricum, ci cu vervă, cu un  ton acuzator asupra tarelor sociale care au pus stăpânire pe societatea românească la cumpăna dintre milenii. Marian, copilul crescut în mijlocul unor oameni obişnuiţi, dar cerându-şi, nu cerşind, dreptul de a trăi, rămâne un optimist.

Avem, aşadar, în faţă o carte ca o provocare, dar şi un exerciţiu de viaţă. O carte – rezultat al unui îndelung şi anevoios proces de  alchimie, trecută prin retortele sufletului. Ctitorită, drămuită şi prefăcută prin complicatul travaliu al polimerizări şi structurării ideilor, în urma cărora a rezultat o lucrare de substanţă ce, cu siguranţă, îi va aduce autorului critici severe şi laude zgârcite, poate abia şoptite. Face parte şi asta din confruntările cu viaţa.

Cu inerentele stângăcii ale unui altfel de debut literar editorial de amploare (să nu uităm că autorul nu este începător în ale scrisului), autorul surprinde şi redă, cu o admirabilă sinceritate, am putea spune chiar impudică, starea de spirit a patru generaţii de lovişteni şi nu numai, din care el s-a desprins, căutând asiduu starea de normalitate şi de echilibru, nu numai pentru sine, ci şi pentru semeni.

Fie ca toate acestea să se catalizeze în bine, iar cartea de faţă să fie nu numai o provocatoare lecţie de viaţă, ci şi o condamnare  la împlinire.

                                   

Doru CĂPĂTARU

 

                  Nota autorului la ediţia a II-a

 

Mi-ar fi plăcut să spun că prima ediţie a acestei cărţi intitulate Condamnat la viaţă (titlu pe care în această ediţie l-am schimbat în Viaţa ca o provocare, deoarece am constatat că primul titlu era prea şocant), s-a epuizat rapid şi, iată, sunt nevoit ca „la cererea publicului” să scot o a doua ediţie. Din păcate, lucrurile nu stau deloc aşa. Prima ediţie a fost una plină de greşeli şi inadverdenţe – au apărut acolo până şi „comentariile” persoanei care, iniţial, mi-a cules textul – faptul acesta fiind, desigur, imputabil mie în exclusivitate. În naivitatea mea, uneori inexplicabilă chiar şi pentru mine, contrar a ceea ce pretind a fi, am dat crezare asigurărilor repetate că „totul este în regulă” şi rău am făcut! De aceea, eu şi numai eu sunt vinovat de felul – mai potrivit este „halul” (scuze pentru limbaj!) – cum a arătat prima ediţie. Aceasta cu atât mai mult, cu cât faptul de a-mi fi înşelată încrederea, sau cum obişnuiesc să spun – de „a fi luat de fraier” – este singurul pe care nu-l pot înţelege şi nu-l pot ierta, mai precis – nu mi-l pot ierta mie în primul rând.     

Vreau să vă mai mărturisesc încă o greşeală de-a mea, pe care am s-o regret toată viaţa: nu am început să lucrez pe calculator în mod serios, decât după această nefericită experienţă. Până în mai 2009, eu nici nu am avut calculator în casă; chiar şi atunci, mi-a fost instalat unul mai mult cu forţa, de către fiul meu! Aveam eu prejudecata că nu sunt în stare să mânuiesc instrumentul  cu pricina, întotdeauna m-am ferit să mă apuc de lucruri la care nu mă pricep (fizic şi/sau intelectual). De fapt, uitasem că pentru orice există un început, iar începutul începutului este credinţa că poţi! Şi mai uitasem că omul este dator să înveţe toată viaţa a face ceva practic, indiferent de „dotările” naturale de care dispune, cu alte cuvinte – să încerce a-şi depăşi condiţia. De aceea, pentru mine, viaţa a fost o continuă provocare, întotdeauna am privit-o ca pe un adversar gata în permanenţă să mă strivească dacă las, fie numai şi pentru o clipă, garda jos. În cazul de faţă, pot spune: tot răul spre bine!, căci această ediţie este una revizuită şi cu numeroase adăugiri şi completări faţă de prima. M-am convins demult că în viaţă nimic nu e întâmplător şi cât de bine potriveşte Dumnezeu lucrurile, dând omului lecţii de viaţă pentru a vedea dacă le pricepe. De fiecare dată când fac această constatare, îmi amintesc  versetul psaltic: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Psalmul 103, 25).  

Un gând pios pentru eroii căzuţi în revoluţia din decembrie 1989 şi să nu uităm că încă nu ne-am achitat de o datorie sfântă faţă de ei – aceea de a fi făcut astfel, încât ei să nu fi murit degeaba… Dumnezeu să-i odihnească, iar pe noi să ne ierte pentru că, până acum, deşi a trecut atâta amar de ani, 20 la număr, am făcut prea puţin pentru a-i merita.

Celor care m-au încurajat după dezamăgirea provocată de felul în care a arătat prima ediţie şi cititorilor acestui volum, le doresc din inimă ca Naşterea Domnului să fie cu bucurii şi împliniri. La mulţi ani!

 

 

                                                Marian PĂTRAŞCU,

                                  Râmnicu Vâlcea, 22 decembrie 2009

 

           

 

P. S., 15 iulie 2010*

Mă simt dator să adresez pe această cale mulţumiri domnilor Doru Căpătaru şi Ion Soare pentru sugestiile lor valoroase şi pentru unele intervenţii absolut necesare în text (reformularea unor fraze mult prea lungi şi de aceea greu de „digerat”, eliminarea unor redundanţe supărătoare, asigurarea consecvenţei în redare ş. a.).   De asemenea, ţin să mulţumesc din toată inima fostului meu coleg de facultate şi de specializare la Iaşi („Chimia fizică a macromoleculelor”), Viorel David din Celarii Doljului, astăzi acţionar majoritar şi director general (probabil cel mai vechi director general din România) la S. C. ARTEGO S. A. Târgu-Jiu, pentru generozitatea cu care a susţinut financiar publicarea acestui volum prin Fundaţia ARTEGO UMANITAR pe care o patronează.

În speranţa sinceră că dumneavoastră, cititorii, veţi aprecia cum se cuvine acest modest (şi târziu) debut literar editorial, vă urez lectură plăcută şi toate cele bune!     

 ––––––––-

*Data acestui post-scriptum a fost modificată de vreo trei ori până acum, din motive independente de voinţa mea şi a sponsorului care şi-a respectat cu onestitate promisiunea făcută. Aşadar, mai bine mai târziu decât niciodată.

   

                           În loc de prefaţă*

           O POSIBILĂ PROFESIUNE DE CREDINŢĂ

 

                                               ,,Cred, Doamne, ajută

necredinţei mele!”(Matei 17.19)

 

Cred că fiecare dintre noi a fost întrebat măcar o dată în viaţă: ,,Crezi în Dumnezeu?”, iar răspunsul, probabil, n-a fost altul decât: ,,Da!”. Ei bine, eu m-am temut întotdeauna să dau un astfel de răspuns, pentru că de fiecare dată mi se părea că aş fi minţit. Şi astfel, răspunsul meu era întotdeauna acesta: ,,Nu atât cât ar trebui!”. Ceva mai târziu, am realizat că acest răspuns se asemăna surprinzător cu cel dat lui Iisus de tatăl copilului stăpânit de ,,un duh mut”: ,,Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”, şi m-am bucurat de această ,,descoperire”. Dar de unde provine acest răspuns? De la observaţia dură a lui Iisus: ,,Dacă aţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui aceluia «Mută-te de aci» şi el s-ar muta”, şi de la mărturisirea psaltică  ,,Certând, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!”.

Pe de altă parte, privind retrospectiv, constat acum că am avut parte de reuşite mai mari sau mai mici (pentru mine, ,,reuşită” înseamnă a trece cu fruntea sus peste obstacolele vieţii, mari sau mici), numai atunci când am nădăjduit în Dumnezeu şi am crezut în ceea ce fac. Cred în adevărul revelat, în adevărul moral şi în adevărul raţional-pragmatic, cred în dreptate, cinste şi corectitudine. Cred în cuvântul dat şi respectat. Detest nedreptatea, minciuna, impostura, ipocrizia, prostia arogantă sau – într-o exprimare neacademică, dar mai plastică – fudulă. Cred cu tărie că ,,neştiinţa nu-i o dovadă, ignoranţa nu-i un argument” (Spinoza). De asemenea, detest incompetenţa, superficialitatea, nepăsarea, lucrul făcut de mântuială după principiul unor conaţionali: ,,Merge şi aşa!”. Susţin cu tărie că nu munca făcută oricum îl înnobilează pe om, ci, eventual, rezultatele ei, căci de prea multe ori ,,aflatul în treabă este metodă de lucru la români” (Petre Ţuţea). Detest lipsa de consecvenţă, ambiguitatea, trădarea, căci uneori constat şi eu cu durere, ca şi Marin Preda, că ,,poporul acesta ar putea fi un popor mare, dacă ar scăpa de lichele şi lichelism” sau, ca Horia Bernea, că ,,în România nu sunt posibile decât două ipostaze ale existenţei umane: lichea ori câine bătut!”.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele, trebuie să încercăm, cât mai mulţi, să schimbăm ceva, fiecare după puterile noastre, în această stare de lucruri, căci, să nu uităm, doar ,,imbecilii nu se încumetă să schimbe lumea, le e mai uşor să o răstoarne” (Vasile Ghica). Dacă ar fi să parafrazez rugăciunea abatelui Őttinger (,,Dă-mi Doamne, putere, calm şi înţelepciune; putere pentru a schimba ceea ce poate fi schimbat, calm pentru a suporta ceea ce nu poate fi schimbat  şi înţelepciune pentru a face diferenţa între ele!”), aş spune că dacă omul şi-ar folosi puterea numai pentru a face binele, răbdarea – numai pentru a suporta răul care nu poate fi schimbat/îndreptat şi inteligenţa – numai  pentru a face diferenţa între bine şi rău, atunci lumea ar fi aproape perfectă sau, în orice caz, mai aproape de Dumnezeu. Ar trebui să ne dea de gândit faptul că ,,mai presus de cei neştiutori, sunt cei care ştiu să citească;  mai presus de cei care ştiu să citească, sunt cei care citesc mult; mai presus de acei care citesc mult,  sunt cei care reţin; mai presus de cei care reţin sunt cei care înţeleg, iar mai presus de cei care înţeleg, sunt cei activi, care creează şi adaugă” (din filosofia indiană).

În fond, ceea ce rămâne în urma noastră, în afara copiilor, sunt descoperirea şi creaţia (ştiinţifico-tehnică, umanistă şi artistică), adică tocmai ceea ce formează cultura. Dar atenţie: ,,toate devin nesigure, de îndată ce ne îndepărtăm de drept şi de morală” (Cicero); cu alte cuvinte, prognozând, putem spune că toate devin deşertăciuni dacă ne îndepărtăm de Dumnezeu şi de ceea ce se cuvine a face, inclusiv dacă ne îndepărtăm de semenii noştri (,,Adevăr grăiesc vouă: dacă aţi făcut toate acestea unuia dintre aceştia mai mici ai mei, mie mi-aţi făcut!” – grăit-a Domnul).

Hristos a înviat!

 

Textul de mai sus a fost inclus  în documentarul întocmit cu prilejul celei de-a patra reuniuni-atelier a Clubului Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă, din cadrul Forumului Cultural al Râmnicului, coordonat de domnul Gheorghe Deaconu, care a avut loc în ziua de 27 aprilie 2006 la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul”, sub genericul „Personalităţi culturale vâlcene” şi al cărei protagonist am avut onoarea să fiu. Tot acolo, la secţiunea „Proiecte”, era prevăzută, între altele, publicarea lucrării Monografia comunei Câineni – judeţul Vâlcea şi a unui volum de beletristică intitulat (atunci) Cursă rapidă. La începutul anului 2008, după trei ani de muncă (nu elaborarea lucrării în sine a fost grea, ci zbaterea solicitantă pentru publicarea ei), la Editura „Fortuna” a apărut, în sfârşit, Monografia comunei Câineni – judeţul Vâlcea. Iată, acum, îmi onorez, sper, cealaltă promisiune – cartea de beletristică.

Intenţia de a publica o astfel de carte a apărut prin 1986, cu mult înainte ca eu să devin membru al Societăţii Culturale ‚,Anton Pann” şi, ulterior, al Forumului Cultural al Râmnicului. Iniţial, mă gândisem la o nuvelă sau chiar la un roman (?!) şi, atunci, în plin dezastru comunist, am început să aştern pe hârtie primele rânduri, reluând scrisul iarăşi şi iarăşi, nemulţumit de fiecare dată de ceea ce scrisesem anterior. După 1989, am renunţat la gândul de a mai scrie literatură, deşi manuscrisul Cursă rapidă devenise destul de consistent, iar până atunci scrisesem şi câteva poezii, imposibil de publicat, deoarece în ele criticam regimul comunist. Prima poezie se cheamă Limba noastră şi am scris-o în 1983, la moartea lui Nichita Stănescu (singura publicabilă atunci). Au urmat El vrea (1987), El se teme (1987), Adunare festivă (1988) şi Stare neînchipuită (1989). Toate au fost citite în cadrul cenaclului Societăţii Culturale „Anton Pann” în anul 2006 şi, ulterior, publicate în revistele „Monitorul cultural” şi „Povestea vorbei”. De asemenea, în revista „Povestea vorbei”, mi-au apărut câteva texte literare încadrabile în genul „proză scurtă”: Chircuţ, Teşcuţoaia, Mărian Frântu, Seminar de filosofie.

În anul 2005, când am început documentarea pentru monografia comunei natale, am dat întâmplător peste foile îngălbenite, cu mai  multe variante de început pentru Cursă rapidă. Am introdus-o ca proiect în documentarul din 2006, cu toate că atunci eram aproape convins că nu voi publica niciodată proză literară de sine stătătoare. Vă mărturisesc faptul că puţine lucruri mă obsedează, printre ele – orice promisiune făcută şi neonorată (încă).

Acest volum de proză nu ar fi apărut niciodată, dacă nişte prieteni apropiaţi nu ar fi remarcat în urma activităţii mele publicistice un oarecare talent scriitoricesc. Printre ei, ţin să îi menţionez în mod deosebit pe Mihai Sporiş, Costea Marinoiu, Petre Cichirdan, Gheorghe Deaconu, Ion Soare şi, desigur, George Achim, care a binevoit a considera acest volum ca fiind un roman autentic şi care s-a oferit să-mi fie redactor de carte.

Ceea ce veţi citi în volumul de faţă, este departe de ambiţiosul proiect pentru Cursă rapidă, din care nu am făcut decât nişte preluări parţiale şi pe care le-am inclus în povestirea Vise. Totul a fost scris în ultimele şase luni (când scriu aceste rânduri, suntem în iunie 2009), impulsul final fiindu-mi dat de Petre Cichirdan, care intenţionează să publice o antologie a cenaclului literar al Societăţii Culturale „Anton Pann”. Prima povestire, finalizată într-o primă variantă, a fost Cravata roşie, de pionier. Au urmat celelalte, cu excepţia povestirii Vise. Am reluat apoi Cravata roşie…, care, în cele din urmă, a ieşit de trei ori mai mare decât varianta iniţială. In fine, ultima a fost Vise, adică tocmai cea care conţine pasaje aşternute pe hârtie încă înainte de 1989.

Sunt conştient că, înainte de a fi apreciată din punct de vedere literar, cartea va stârni controverse. Pentru convenienţă, voi spune aici şi acum, că orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare, dar dumneavoastră vă veţi da, desigur, seama, că ‚,viaţa bate filmul’’ (pssst! rămâne doar între noi)!

De asemenea, doresc să precizez faptul că detest unanimitatea, ca şi lipsa de originalitate reală, creativă, şi nu cu orice preţ, inconsistentă, derizorie şi, de cele mai multe ori, vulgară. Întotdeauna, părerile unanime  mă pun pe gânduri, căci întotdeauna ele sunt un indiciu clar că cel puţin o parte dintre cei care le au, este făţarnică, ipocrită sau, pur şi simplu, mincinoasă! Pe de altă parte, dacă părerile unanime sunt sincere (nu neapărat şi logic-reale), aceasta indică lipsa de originalitate, de gândire  cu propriul cap şi, de ce nu, incultura sau chiar gradul de îndobitocire al unei comunităţi. Aşa că eu nu cer nimănui să fie de acord cu părerile mele personale, care, recunosc,  transpar din conţinutul volumului de faţă. Dimpotrivă! Înainte de a mă judeca pe mine (desigur, negativ), reţineţi că, „cine vrea să dobândească în viaţă recunoştinţa contemporanilor, acela trebuie să meargă în pas cu ei; dar prin aceasta nu se realizează niciodată ceva mare!”(Schöpenhauer). In ceea ce mă priveşte, „mă tem mai puţin de planurile duşmanilor mei, decât de propriile-mi greşeli”(Tucidide). De asemenea, cred, că „este mai important cum gândeşti decât ce gândeşti”(Clausius).

Din aceste motive, veţi înţelege de ce n-am rugat pe nimeni să-mi prefaţeze acest volum de povestiri: pentru că, automat, indiferent oricine ar fi fost, s-ar fi simţit obligat „să mintă frumos”.[…]

 De asemenea, nu vă grăbiţi să mă înjuraţi, vă asigur că nu sunt aşa cum veţi fi tentaţi să mă etichetaţi la primul impuls. Dimpotrivă, am scris aceste povestiri din dragoste sinceră faţă de locurile natale şi faţă de cele în care m-au purtat valurile vieţii, ca şi faţă de mulţi semeni de-ai mei, deşi, trebuie să recunosc, înainte de a mă considera român, prefer să fiu loviştean.

Mulţumesc tuturor acelora care au contribuit într-un fel sau altul la publicarea acestui volum.

     

                                 Marian PĂTRAŞCU, iunie 2009

 

^{––––––––––-}

^*La ediţia I (2009).

 

                   I. Oameni, animale şi cartofi

 Niciodată locuitorii satului aceluia, situat în nordul Ţării Loviştei, aproape de fosta graniţă dintre Vechiul Regat şi Imperiul Austro-Ungar, nu făcuseră atât de mulţi cartofi ca în anul în care Marinică, încheindu-şi copilăria, îl părăsea ducându-se la liceu; era anul  în care trupele Tratatului de la Varşovia, mai puţin cele ale României, invadau Cehoslovacia… Recolta aceea bogată venise ca o mană cerească, fiindcă pentru mulţi lovişteni, cartofii se constituiau în singura lor sursă de „bani gheaţă”. Puţini aveau servicii la stat. Cei mai mulţi dintre aceştia, erau ceferişti. Făceau naveta la Sibiu, programul de „12 cu 24” le convenea, iar mersul trenurilor era adaptat acestuia. Şi mai puţini puteau scoate un ban din creşterea animalelor, deşi în fiecare gospodărie existau câteva oi şi capre, chiar şi câte o vacă, dar acestea, puţine fiind, nu produceau ca să prisosească, ci doar atât cât să ajungă familiei. Un ban în plus, în afară de vânzarea cartofilor, mai scoteau cei care aveau boi şi mergeau ,,în chirie” la alţii care-i tocmeau pentru arat şi pentru căratul cartofilor, fânului, lemnelor. Până în urmă cu cincisprezece-douăzeci de ani, mulţi lucrau „la plutire”, adică la coborâtul buştenilor şi „metrilor” pe Boia până la Olt. Această îndeletnicire a dispărut odată cu  amenajarea drumului forestier pe Valea Boii în sus, mai întâi pe Boia Mare până în Dăescu şi apoi pe Boia Mică până în Coţi. Acum, buştenii şi ,,metrii” erau transportaţi la gară cu camioanele şi trailerele; era un du-te – vino infernal prin sat. Aşezarea – cel mai mare sat al comunei – abia scăpase de colectivizare şi asta numai datorită încăpăţânării oamenilor şi lui Mărian Frântu, care s-a dus în audienţă la Gheorghiu-Dej. Mărian Frântu  stătuse cu Gheorghiu-Dej în aceeaşi celulă în lagărul de la Târgu-Jiu, de unde au evadat înainte de 23 august 1944, ajutaţi de ţărănişti şi de preotul Ioan Marina, viitorul patriarh, pe atunci – paroh al bisericii „Sf. Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea. Prin sat, se spunea că rămăseseră prieteni, fapt greu de crezut atunci, dar care, peste ani s-a dovedit a fi adevărat. La neîncrederea aceasta în spusele lui Mărian Frântu, contribuise, e drept, şi faptul că el nu insista absolut deloc să fie crezut şi, de altfel, el însuşi amintea destul de rar despre acest lucru; nu era omul care să se bată cu pumnul în piept că, vezi Doamne, el era „pretin” cu preşedintele Consiliului de Stat al R.P.R., ce mai, cu ditamai şeful statului! Pe de altă parte, Mărian Frântu fusese „încadrat” de consătenii de vază, ale căror păreri contau pentru tot restul satului, în categoria „prăpădiţilor”, deoarece, una la mână – era ilegalist şi, doi la mână – se purta ca un zbir cu familia care, în cele din urmă, îl şi renegase, iar el ajunsese să ducă o viaţă solitară şi chiar promiscuă. Acestea erau, de fapt, motivele principale pentru care lumea spunea că „bate câmpii, auz’colo, Mărian Frântu şî pretin cu Gheorghiu-Dej, s-o spuie el lu’ mutu!”.    

– Bă, Ghiţă, tu la mine-n sat nu faci colectiv!, i-ar fi spus atunci Mărian Frântu, lui Gheorghiu-Dej.

Şi nu s-a făcut! Rămăsese, însă, povara cotelor. În fiecare an, de pe la sfârşitul lui ianuarie şi până în martie, satul era bântuit de comisiile de recensământ ale animalelor, aşa cum mai înainte fusese bântuit de comisiile de colectivizare. Câţiva ani la rând, cele două comisii s-au călcat în picioare una pe alta, scoţându-i din minţi pe oameni. În perioada în care se făcea recensământul animalelor, copiii aveau un rol foarte important: trebuiau să ducă cea mai mare parte a animalelor – vite, oi, capre, porci chiar şi găini – cât mai departe de casă şi să le păzească cu rândul, până trecea recensământul. Fiecare gospodar avea, pe câte un petec de pământ situat departe de sat, pe dealuri, un grajd din bârne, iar alături – o colibă sau chiar o „căsoaie” din lemn sau zid cu toate cele necesare traiului zilnic, şi acolo ascundeau animalele. Izvorul Măgurii, Faţa Căprioarei, Râncurele, Şesuri, Capul Dealului, Bircei, Colnic, Plaiul Mare, Dealul Sasului, Chicera, Boboţea, Măgura, Piscul Porcului, Pleşcioara, Bâldihăul, Teişul – erau pline de asemenea sălaşuri unde erau duse animalele pentru a nu fi găsite de comisia de recensământ. De fiecare dată când comisia se apropia de casa lui, Mărian Chircuţ dădea iute pe gât câteva „ciocane” de ţuică de la Trocărel sau de la Băloasa, lua în mână o toporişcă bine ascuţită şi se aşeza crăcănat în faţa porţii:

– Dacă-m’ intraţ’ în curte, vă crăp capu’! Or scriţ’ ce vă spui eu, or, v-a loat mama draculi, s-a-nţăles?

Te puteai pune cu nebunul? Toată lumea ştia, deşi nu fusese dovedit, că-ntr-o noapte, el, împreună cu Nelu Bohanţu şi Ion Brulincu bătuseră „măr” comisia de colectivizare în frunte cu unul Udeci, de la raion. Când apărea acesta în sat, lumea îi striga „Huo de-ciii!”. În fiecare seară, mai ales sâmbăta, Trocărel îşi transforma casa în cârciumă clandestină, vânzând ţuică la negru. Preşedintele Sfatului Popular, secretarul de partid pe comună şi şeful de post ştiau foarte bine cu ce se ocupa Trocărel, dar închideau ochii, fiindcă de câte ori treceau ca din întâmplare pe la el, nu plecau cu mâna goală, ci cu ţuică – pe gratis, evident. Într-o asemenea sâmbătă, să fi fost cu vreo şapte-opt ani înaintea acelui an bogat în cartofi, tot aşa, pe toamnă, în „hodaia a bună” a lui Trocărel se adunase o mulţime de bărbaţi, aşezaţi care pe paturi, care pe scaune. Comandase el destule la Feteluş sau Lăudică, aşa i se mai spunea tâmplarului, fiindcă promitea mult şi nu se ţinea de cuvânt. Printre ei, nu se putea altfel, era şi Mărian Chircuţ. Ca de obicei, nevastă-sa Oara l-a timis pe Marinică să-l cheme la masă:

– Du-te la Trocărel după tat-to, spune-i c-am pus de mămăligă, să facă bine să vie măi iute-acas’!

Copilul alerga de fiecare dată bucuros la Trocărel, fiindcă-i plăceau două lucruri: să asculte ce se discută acolo şi faptul că, din când în când, tatăl lui îi dădea să guste din „ciocanul” lui de ţuică. Atunci, când cu bătaia, în casă la Trocărel era o hărmălaie de nedescris, toţi îl înjurau pe Udeci, trimisul de la raion în fruntea comisiei de colectivizare. Marinică asculta fascinat, tocmai „supsese” un gât de ţuică din „ciocanul” lui taică-său, fără ca acesta să bage de seamă, când în cameră a intrat val-vârtej Genica lui Tilişcan. Venise şi ea să-şi cheme bărbatul acasă, dar, uitându-se de-a lungul uliţei, prin dreptul casei lui Răcan l-a zărit pe Udeci şi pe alţi trei bărbaţi străini de sat, membri în comisia de colectivizare. Genica ştia că vin la Trocărel:

– Săriţ’, oameni buni, că vine Udeci cu ai lui!,  a strigat ea din tindă.

Când a auzit asta, Mărian i-a şoptit copilului la ureche:

– Vâr’-te su’pat şî stăi acolo pân’ te-oi scoate eu! Or’ce-ar fi, să nu scoţ un sunet, ai înţăles?

În timp ce Marinică se târa de-a buşilea sub pat, Mărian a suflat cu putere în „lambă” şi a stins-o. A strigat apoi să se facă linişte şi s-a făcut. După câteva momente, uşa s-a dat de perete şi în cameră au intrat pe bâjbâite Udeci şi însoţitorii lui. Din fundul sub-patului, unde tăcea chitic, Marinică a auzit, la început, nişte buşituri înfundate, apoi trosnituri de scaune rupte deasupra capului, în mai multe rânduri – zgâlţâieli de pat, de credea că acum i se sfărâmă în cap, şi la urmă, un zgomot ascuţit de geamuri sparte. După aceea, s-a aşternut o linişte mormântală… Au urmat minute bune de aşteptare, care lui Marinică i s-au părut o veşnicie, când, în sfârşit, marginea „ţoalei” care acoperea patul s-a ridicat uşor şi copilul a desluşit prin beznă capul lui taică-său:

– Pssst! Marinică, măi eşti aci, mă?,  a întrebat el şoptit.

Fără să răspundă, copilul s-a târît de-a buşilea afară de sub pat.

– Hai să mergem, s-a gătat scandalu’,  i-a mai zis tatăl lui tot în şoaptă.

Nu au ieşit pe uşă, ci pe fereastra dinspre grădină, făcută ţăndări acum, pe acolo venise şi Mărian, pusese scara de la podul grajdului şi se urcase pe ea. Şi-a luat copilul de subsuori, era slăbuţ amărâtul de el. Au coborât uşurel scara, apoi au  luat-o  prin grădini, nu pe uliţă. Au stat o vreme în porumbii din grădina lui Lisaveta unde, într-un colţ, îşi avea căsuţa Ioana Ţiganca, el stătea încă în Priloage – ei îi spuneau cătunului aceluia „Pârloage” – , a venit mai târziu în sat şi şi-a făcut casă acolo. Ce bine că Lisaveta nu tăiase încă porumbii! Pe drum, se tot fâţâiau nişte umbre în sus şi în jos. Când n-a mai fost nimeni, au travesat spre casa lor, care era cufundată în beznă. După uşă, îi aştepta Oara, tremurând ca varga:

– Ce-ai făcut mă, prăpăditule, am auzât că te-ai bătut cu Udeci?

– Taci, fă, din gură că n-am făcut nimic, tu-le mama lor de comunişti!

– Măriene, Măriene, de n-îi înfunda tu puşcăria, să-mi zâci mie ce-i vrea!

– Taci, fă, şî hai să ne culcăm. N-aprinde lumina!

– Mă crez’ primită la cap? Te-am aşteptat cu ea stinsă, ca s-o aprinz acuma? Şî cu copilu’ ăsta ce-ai făcut? Îţ’ baţ’ joc de el?!

– Lasă, fă, că n-are nimica, nu-i aşa mă?

– Mda, n-am nimica, da’ mi-e foame!…

Oara i-a dat copilului să mănânce, aşa, pe întuneric, un cârnat de la oală, caş şi mămăligă; ei nu mai aveau nicio poftă de mâncat. Lui Marinică, nicicând nu i s-a părut mâncarea mai bună ca atunci. Băuse şi ţuică, plus spaima care-o trăsese acolo în fundul sub-patului, în casă la Trocărel, ce mai, toate astea îi făcuseră o foame de lup!…

S-au culcat toţi trei; Mărian n-a mai avut chef să asculte „Europa Liberă”, cum făcea de obicei. Aveau un aparat de radio nemţesc, „Olympia” –  de la „Telefunken”, pare-mi-se –, funcţiona cu acumulator cu plumb şi acid sulfuric şi cu baterie anodică. Erau a doua familie din sat care-şi cumpăraseră aparat de radio, după cea a lui Bicosu, mare comunist şi ăsta – era preşedintele Cooperaţiei de Consum pe comună. Când au luat radioul, a trebuit să-i pună antenă exterioară: între două prăjini înalte – una pusă pe acoperişul grajdului, cealaltă la poartă –, au întins o sârmă de cupru izolată la capete cu două „nuci” ceramice, iar de la o distanţă anume de capătul de la poartă, pleca o altă sârmă, care intra în aparat. Mergea bine aparatul; lui Marinică îi plăcea mult emisiunea „Roza vânturilor” şi muzica uşoară, Oarei îi plăcea muzica populară, iar Mărian asculta „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”, uneori şi „Radio Moscova”, dar atunci îi înjura de mama focului pe ruşi. După vreo zece ani de când instalaseră aparatul, nu se mai găseau acumulatori şi baterii anodice. Hai, că astea din urmă se puteau face din baterii „pătrate”, dar acumulatorii, după un număr de încărcări, trebuiau schimbaţi. Atunci şi-au luat un aparat de radio românesc „Dunărea” şi acum Mărian îi înjura şi pe români, că nu erau în stare să facă aparate de radio ca nemţii! Într-adevăr, recepţia era destul de proastă, posturile de radio „imperialiste” erau bruiate masiv. Radioul nemţesc „Olympia” a fost repus în funcţiune peste mulţi ani, de Marinică, ajuns student la Facultatea de Chimie din Iaşi. El a realizat alimentarea radioului prin intermediul unui transformator şi al unui stabilizator de tensiune, tocmai se introdusese curentul electric şi la ei în sat. Încă din liceu, devenise pasionat de muzica rock, blues şi progresivă, iar în vacanţe îl asculta cu înfrigurare, la „Europa Liberă”, pe Cornel Chiriac, cu celebra lui emisiune „Metronom”. Fireşte, copil fiind, îi plăcea să stea lângă taică-său când acesta asculta „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”. Nu înţelegea de ce „Radio Moscova” îl înjura pe Conrad Adenauer, iar în „Scânteia”, „România Liberă” şi chiar în „Lupta CFR”, apăreau articole şi caricaturi împotriva lui, în timp ce posturile de radio „imperialiste” îl ridicau în slăvi. Apoi, fusese impresionat de destinele fraţilor Kennedy – John F. şi Robert. La fel, îi rămăseseră în minte toate controversele legate de „cazul Ben Barka”, războiul din Biafra, apartheid, conflictul din Orientul Apropiat… Îi admira pe evrei fiindcă intraseră peste egipteni cu foarte puţin timp înainte ca aceştia din urmă să pornească ei împotriva lor. Nu uitase războiul din Vietnam, invazia din Cehoslovacia şi alte evenimente majore din lumea acelor ani.

De nenumărate ori, văzându-i pe amândoi, tată şi fiu, stând „zmirnă”, cu urechile ciulite lângă aparat pentru a asculta Radio „Europa liberă”, Oara îi spunea lui Mărian:

            – Într-o bună zî ai s-o păţăşti tu! O auzî careva şî te-o pârî, ştii tu c-ai măi păţât-o atunci cân’ ai cântat „Deşteaptă-te române” în puţ. Şî frati-to, Laie Şâtoianu n-a făcut iel puşcărie du pă urma cântatuli? Chiar, mă şî mir că n-ai făcut şî tu puşcărie atunci da’, ie drept, tu ai cântat în puţ, frati-to – în gura mare la Cebuc în cârciumă. A…, da’ tu ai avut noroc cu Toader şî cu Vetuţa Bărî, c-al’fel o-ncurcai, ce măi!

– Fă muiere, mă măi hănţăni mult la cap, c-acuş plec la Trocărel şî beau până mâine dimineaţă, ’tu-ţ care-a făcut neam muieresc pă lumea asta! – se burzuluia Mărian la nevastă care, de teamă să nu-şi pună în practică ameninţarea, închidea deîndată „pliscul”; toate ca toate, dar nu-l suporta deloc atunci când se-mbăta.

Cât priveşte remarcile făcute, aşa era, ambele erau adevărate. În armată era să devină ofiţer. Prin 1947, la scurt timp după concentrare, cum nu era deloc prost, a fost trimis la o şcoală de gradaţi din Oradea. După câteva luni însă, mai marii acelei şcoli au fost înştiinţaţi – o turnătorie, desigur – că fratele lui cel mare, Laie Chircuţ, zis şi Şitoianu, fost sergent în Corpul de Gardă Regală, fusese legionar şi şef de cuib. Ca urmare, şi-a continuat armata la… „diribau”.

            După liberare, Mărian s-a apucat să sape un puţ peste drum de casa lor, la colţul casei soră-si, Găzăroaia, îl ajuta Ion Jerpelea, săpau cu rândul. În ziua în care trecuse de 20 de metri, pământul începuse să mustească iar el, bucuros că dăduse de apă, s-a apucat să cânte în gura mare „Deşteaptă-te române!”; ştia că era interzis să cânţi acel cântec, dar şi-a spus în sinea lui: „Măi dă-i draculi, doar nu m-or auzî!”. L-a auzit însă Toma, frizerul, un comunist înfocat, tocmai trecea pe acolo:

            – Cine cântă, fă Vetuţo aşa cu foc în puţ, Mărian Chircuţ or’ Ion Jerpelea? – a întrebat-o el pe Vetuţa lui Majuru care scotea pământul din puţ ajutată de Toader, ungurul pripăşit, nu se ştia cum, la ei în sat după război.

Era ceva ciudat la mijloc cu pripăşirea lui Toader în satul lor căci nu era ungur din România, ci ungur din Ungaria, încă vorbea stricat româneşte. Stătea într-o „hodaie” la Florica Onii, nu plătea nimic, o mai ajuta prin gospodărie pe bătrâna Onoaia, iar el trăia din spartul lemnelor pe la oameni, era mătăhălos ca un urs dar tare blând şi harnic.

            – Ia, nici unu’, nici altu’, nea Gheorghe, ie unu’ din Tarapana, tomnit de Mărian, ie adâncime mare, i-a fost frică şî lui şî lu’ Ion Jerpelea să să măi bage în puţ – i-a răspuns Vetuţa. Neîncrezător, Toma s-a apropiat de ghizdul din lemn al puţului şi, aplecându-se peste el, a strigat:

            – Băî, Măriene!

            – Ce, bă, care ieşti acolo, ce vrei? – i-a răspuns Mărian.

            – Vez’ fă, Vetuţo, că ie Mărian Chircuţ, ie reacţâonar, de ce-l acoperi, he? – a şi luat-o la „îndurete” Toma pe Vetuţa.

             – Tale să faci bine să-ţ’ vez’ de treabă, ai auzât? – s-a burzuluit Vetuţa la Toma. Toader a sărit şi el în apărarea lui Mărian:

            – No, mă, Gheorghe, da’ ce dacă asta Marean chintă, mă, că-i frumos, no, de ce spui tu, mă, că omu’ asta-i reacţâonare, ce ţ-o făcut ţâe asta Marean, că dore numa’ omu’ bun chintă, no, aşa să ştii tu, mă, Gheorghe, no!…

            Vetuţa ştia ea ce ştia: era fata lui Cebuc, om bogat, chiabur, de!, avea moară şi cârciumă. Se măritase cu Mihai Băra, zis Majuru, fiindcă fusese sergent-major în armată de unde a fost dat afară după venirea la putere a comuniştilor pe motiv că se căsătorise cu fiica unui chiabur, prin urmare şi el era… chiabur şi deci nu avea ce căuta în noua armată, a poporului cică. Toma a dat însă iute fuga la Miliţie şi l-a pârât pe Mărian Chircuţ. Peste câteva zile acesta a fost chemat să dea explicaţii. Mărian l-a luat pe „nu” şi „nu” în braţe, el n-a cântat „Deşteaptă-te române” în puţ, Toma era un mincinos, voia să se răzbune  fiindcă spusese în sat că el nu se tunde la Toma pentru că nu ştie să tundă, mai bine merge la Bobâltiu, de-aia îl reclamase. Au fost chemaţi la Miliţie şi Toader, ungurul, şi Vetuţa lui Majuru.

            – No, domnu’ şăf, apăi asta om, Marean, n-o chintat în puţ ce zâci dumneta, ci altaceva, un chintec popular dăspre o Mărie ş-o Mărioară, aşe să ştii dumneta, no! – a minţit Toader. Asta frizăr, Gheorghe, de-i mai zâce şî Toma de bajocură, no, mare greşală o făcut de-o spus aşe ceva dăspre Marean care îi tare de treabă om, no!

– Tovarăşu’ şăf de post, să ştiţ’ că nea Gheorghe minte cu neruşînare, Mărian Chircuţ a cântat în puţ „Foaie verde sălcioară”, s-o fi plictisât şî iel acolo, în fundu’ pământuli, săracu’, de! – a susţinut şi Vetuţa lui Majuru.

Se-nţelege, atât Toader cât şi Vetuţa fuseseră instruiţi de Mărian Chircuţ ce să declare. Cum motivul pentru care Toma îl turnase era plauzibil iar Caraveţeanu, şeful de post, avea treburi mai importante de făcut, dosarul a fost închis cu rezoluţia „Neconfirmat”.

Dar mai era ceva care-l ajutase pe Mărian să scape: Caraveţeanu, machedon de origine, fusese înainte comandantul unei legiuni de jandarmi, prin Dobrogea. După război, a fost trimis în Lovişte în fruntea unei unităţi de jandarmi, cu misiunea de a captura partizani şi a strânge armele dosite de oameni în cele mai ciudate locuri. Îşi stabilise comandamentul în satul lui Marinică, unde şeful postului de jandarmi şi subalternul lui era tot un venetic, Ion Ion îl chema. Aceasta era, în fond, o retrogradare pentru el, dar mulţumea lui Dumnezeu că nu înfundase puşcăria, ca alţii aflaţi în aceeaşi situaţie; el fusese norocos – era un om cinstit şi de treabă, destul de citit şi avusese referinţe foarte bune de la oamenii care-l cunoscuseră în postul din Dobrogea. Partizani n-a prea prins el, dar arme a strâns o mulţime şi, interesant, fără să-i pedepsească pe cei la care le găsise. După reforma administrativă din 1950, când, după model sovietic, s-a trecut la organizarea teritoriului României pe regiuni şi raioane, iar Jandarmeria a devenit Miliţie şi Primăria – Sfat Popular, Caraveţeanu a fost din nou retrogradat, ajungând şef de post. Ei bine, acest Caraveţeanu nu-i suporta deloc pe turnători şi pe proşti,  doar avea şef un ţigan analfabet pus de partid preşedinte de Sfat Popular, Zărzărică îi era porecla, puţină lume ştia cum dracu-l chema cu adevărat, partidul îi tot schimba, „ca episcopii bastoanele” – vorba lui Mărian Chircuţ. Deşi fostul jandarm făcuse şi el un compromis cu noua putere, nu putea să nu constate că în P.M.R se înscriseseră tot felul de oameni de nimic, „prăpădiţi” sau oportunişti. Bineînţeles că şeful lui, Zărzărică, n-a aflat niciodată de povestea aceea cu cântatul în puţ, al cărei protagonist fusese Mărian Chircuţ; asta – pentru că era bătut în cap, dar şi pentru că Toma fusese muştruluit bine de Caraveţeanu, care i-a cerut în final să nu-i spună o vorbă lui Zărzărică, altfel va avea de-a face cu el. Fricos şi laş cum era, Toma şi-a ţinut gura, mai ales că Mărian începuse să-l înjure apăsat printre dinţi oriunde-l întâlnea şi, cum el era cel care „făcea legea” în rândul băieţilor de însurat din sat, se putea aştepta la orice…  

 

                                        *    *    *

        Ehei, schimbarea regimului – bucuria nebunilor! Sau, mai degrabă în cazul de faţă, a „prăpădiţilor”! Câtă diferenţă era între legionari şi comunişti…! În primul rând, pentru că în Mişcarea Legionară nu putea intra oricine. În schimb, singura condiţie pentru a deveni comunist, era să ai „origine sănătoasă”, adică să fii… „prăpădit”. Apoi, nu deveneai legionar cu acte-n regulă decât după o perioadă de ucenicie în care prestai muncă în folosul obştii şi-ţi dovedeai caracterul, calităţile morale, hărnicia şi pregătirea. Credinţă şi loialitate, cinste şi dreptate, ordine şi disciplină – erau cuvintele de ordine în Mişcarea Legionară, făcând abstracţie totuşi de exagerările ulterioare ale unora dintre membrii ei, care au şi compromis-o în cele din urmă. Numai făcând, chiar şi fugitiv, o comparaţie între cei mai cunoscuţi legionari şi comunişti – ca oameni, ca entităţi individuale –, îţi dădeai repede seama de uriaşa diferenţă calitativă dintre unii şi ceilalţi: oameni instruiţi, personalităţi marcante ale culturii şi ştiinţei, savanţi – în primul caz, oameni mediocri, oameni care, cu rare excepţii, gen Lucreţiu Pătrăşcanu, nu făcuseră mare brânză-n viaţă – în cel de-al doilea.

Un mic episod petrecut în perioada de mare vogă a Mişcării Legionare, ar putea evidenţia diferenţa de „calitate” între legionari şi comunişti, diferenţă care exista chiar şi la nivelul simplilor membri. Prin 1938, legionarul Niculaie Fetelea consatase că pâinea făcută în brutăria morarului Dumitru Fetelea, vărul lui, avea în loc de 1 kilogram, 900 de grame! S-a dus la fratele lui mai mic, Dinu, zis şi Rancotă, care nu era legionar şi, revoltat, i-a spus că vrea să se facă dreptate. Cântărind, chiar acolo în faţa lui, o pâine pe care o adusese special cu el, l-a convins şi pe frate-său că vărul lor „fura la cântar” de cine ştie când. Au hotârât amândoi că e cazul să meargă la postul de jandarmi şi la Biroul Legionar cu „dovada” înşelătoriei la care se dedase ruda lor. Numai că, pe drum, Rancotă, gândindu-se mai bine, ajunse la concluzia că era imposibil ca „văru’ Mitică” să se fi pretat la aşa ceva şi acum căuta cu înfrigurare o soluţie de ieşire din situaţia aceea. Ştia cât de hotărât era frate-său Niculaie, legionarul, şi, la rându-i, a hotărât că se impunea o acţiune rapidă. Aşa că prin faţa cârciumii lui Cebuc, i-a zis acestuia:

– Bă, Niculaie, hai să bem câte-un monopol! Fac eu cinste.

Au intrat şi au comandat. La un moment dat, stând ei aşa la masă, Rancotă a zis:

– Bă, Niculaie, ia măi dă-m’, bă,  pâinea aia, să mă măi uit o ţâră la ea; eşti bun, bă, frati-mio, cum de ţ’-ai dat sama?    

Fără să-i mai răspundă, Niculaie a scos pâinea şi a pus-o pe masă. Atunci, nici una, nici alta, Rancotă a scos iute „brişca” de la chimir şi a tăiat la fel de iute o bucată din pâine, pe care a început s-o înfulece cu poftă. Niculaie a sărit imediat în picioare şi i-a pus mâna în gât lui frate-său:

– Ce-ai făcut, bă, Dine, dar-ar benga-n tine? Mi-ai distrus proba! De ce ai făcut asta mă, de ce, hai?

Rancotă a reuşit cu greu să scape din strânsoarea mâinii lui frate-său; şi mai greu l-a potolit, dar, în cele din urmă, s-au aşezat calmi să discute „ca oamenii cu judecată la cap”, cum îi tot ceruse el gâjâit legionarului de frate-său, în timp ce acesta îl zgâlţâia zdravăn. Şi au discutat! …  

– Păi, bine, bă, frati-mio! De unde ştii tu, bă, că văru’ Mitică i-a pus pă brutari să facă pâinea măi mică, hai? Ia, gândeşte-te şî tu o ţâră, logic: dacă ideea asta le-a ven’t ălora de lucră efectiv la facerea pâinii? De ce să nu lămurim noi măi întâi treaba asta, în loc să ne ducem aşa, tam-nesam, să-l reclamăm pă văru’ Mitică? Ce draculi, doar suntem rude, sângele apă nu să face, nu? Nu-ţ’ dai tu sama că nici noi nu picăm bine?

– De, bă, frati-mio, paică ai avea şî tu dreptatea ta, eu ştiu ce să măi zâc?

După câteva momente de gândire, Niculaie luă o hotărâre:

– Gata, bă, Dine, aşa facem: lămurim întâi cum stau lucrurile, di la cine provine escrocheria şî dup-aia acţionăm!

Rancotă avusese dreptate. „Ideea” de a face pâinea mai mică, le venise lucrătorilor de la brutărie: la zece pâini făcute, una era a lor! Dumitru Fetelea nu ştia nimic de hoţia pusă la cale chiar sub nasul lui, avea încredere în ei, dar de atunci, s-a lecuit. Interesant, după ce lucrătorii au recunoscut că ei au pus totul la cale, Rancotă şi Mitică l-au convins pe legionar să nu le facă nimic. El s-a lăsat înduplecat, dar a pus o  condiţie: să-i vadă în fiecare duminică sau sărbătoare, că plătesc pomelnice la biserică şi se spovedesc! Bineînţeles că lucrătorii au acceptat bucuroşi această „pedeapsă”, ştiau cât de intransigenţi sunt legionarii când venea vorba de cinste şi corectitudine.     

 

*    *    *

 Dar să vedem de ce pomenise Oara de Laie Şitoianu şi făcutul lui puşcărie „du pă urma cântatuli”? Laie Şitoianu era, de fapt, Laie Chircuţ legionarul, fratele mai mare al lui Mărian. Oara îi zicea aşa fiindcă, după capul ei, nu fusese făcut cu Chircuţ, bunicul lui Marinică, ci cu unul Şitoianu, că, de!, prea semănau amândoi, mai ales la fire, aşa cum tot ea, ,,psiholoaga lu’ peşte”, pe acelaşi „criteriu”, hotărâse că bărbatu-său fusese făcut cu… Mărian Frântu. După alegerile din 1946, măsluite de comunişti, au început arestările de legionari şi „reacţionari” care, cică, se împotriveau noului regim. Arestările astea s-au intensificat după alungarea regelui din ţară. Între cei arestaţi imediat după proclamarea republicii, se număra şi Laie Chircuţ care nimerise în lot cu învăţătorul Ionică Enache din Titeşti şi cu preotul Nicuşor Popescu din Câineni de Argeş, toţi trei – foşti legionari de frunte, ba Ionică Enache avusese chiar şi o funcţie la nivel judeţean. Au fost judecaţi la Piteşti, după mai bine de trei luni de la arestare. Printre cei care au asistat la proces, s-au numărat socrul preotului Nicuşor Popescu, Dumitru Fetelea – morar din Grebleşti, acelaşi despre care a fost vorba mai sus, precum şi socrul lui Ionică Enache, Gheorghe Muguţ din acelaşi sat – Frântu după numele de famile, erau o groază cu numele acesta în în satul lor, ca de altfel şi cu cel de Fetelea. Amândoi, oameni înstăriţi, urmau să fie declaraţi chiaburi peste câţiva ani. Dintre cei doi, însă, numai Dumitru Fetelea a făcut puşcărie; l-au arestat prin martie 1952 împreună cu Niţă Şandru şi cu Costandin Ion Frântu, zis Cebuc, tatăl Vetuţei lui Majuru. Muguţ a scăpat fiindcă era naşul lui Ghiţă Coman, mare comunist, până în 1950 fusese primar, apoi, mulţi ani, gestionar la „coperativă” (magazin mixt) împreună cu nevastă-sa, Măruţa, pe care lumea o poreclise Fâca, pentru că mergea iute-iute pe drum.

Ghiţă Coman fusese îndemnat să se facă comunist, de către frate-său, Lăică. Până la începutul războiului, acesta lucrase ca băiat de prăvălie la Buftea, lângă Bucureşti; chiar aşa şi fusese poreclit – Buftea! De la sfârşitul anului 1940, a fost instruit şi şcolarizat timp de câteva luni în Germania, în cadrul unei unităţi SS, împreună cu Vasile Băra, consătean cu el, iar în timpul războiului a făcut parte din Poliţia Militară. Imediat după 23 august 1944, s-a dat iute cu comuniştii. După război, a devenit propagandist. Săptămânal, gazeta de perete de la fosta primărie avea câte un material semnat N. Coman, în care acesta „înfiera cu mânie proletară” pe chiaburii din satul acela. Partidul i-a răsplătit abnegaţia, punând-o pe nevastă-sa gestionară la o alimentară din Brezoi. În comparaţie cu Mărian Frântu, care avea totuşi demnitatea lui, fiind comunist din ilegalitate, cum ar veni – din convingere, cei doi fraţi Coman erau nişte oportunişti. Alţi comunişti profitori erau tot doi fraţi, Lisandru şi Ilă Dascălu. Lisandru, poreclit şi Ciolovric, era chiar secretar de partid pe comună, iar pe frate-său Ilă, partidul îl răsplătise cu funcţia de agent agricol.

După ce au început arestările de legionari, s-a auzit în sat că oamenii înstăriţi ar urma să fie declaraţi chiaburi, deci „duşmani ai poporului”. Atunci, cei patru  comunişti au început să le dea de înţeles viitorilor chiaburi că ei i-ar putea salva de urmări, în schimbul a diverse bunuri şi servicii – cel mai des boii „în chirie”, dar… pe gratis – şi chiar în schimbul unor sume de bani. Cei care le dădeau boii „pe daiboj” ajunseseră să-i deteste pe şantajişti numai pentru că animalele le erau înapoiate sleite de puteri şi moarte de foame şi de sete; „procleţî” aceia nu aveau nicidecum grijă de ele, ce, erau ale lor? Primii „chiaburi” arestaţi – Dumitru Fetelea, Niţă Şandru şi Cebuc – au fost şi cei care-i trimiteau la plimbare cu înjurăturile aferente, de fiecare dată când aceştia „băteau şaua să priceapă iapa” în legătură cu influenţa lor în partid. Interesant este faptul că cei patru comunişti au extorcat şi gospodari care până la urmă n-au fost declaraţi chiaburi, dar asta s-a întâmplat nu pentru că, vezi Doamne, ei ar fi pus o vorbă bună să nu fie declaraţi chiaburi, ci pentru că pur şi simplu aşa s-a nimerit.   

Cum am arătat, procesul lui Ionică Enache şi Laie Chircuţ s-a judecat la Piteşti, după aproape patru luni de la arestarea lor. Cine credeţi că era în completul de judecată? Taman fostul şef al Siguranţei pe judeţul Argeş, devenit aşa, din senin, mare comunist. De la bun început, acesta l-a întrebat pe Ionică Enache, îl cunoştea bine:

– Domnule Enache – nu se trecuse încă la apelativul „tovarăşe” – spune-ne şi nouă, de ce ai fost arestat?    

Când a văzut cine-l interoga, lui Ionică Enache i s-a urcat instantaneu sângele la cap. A răspuns prompt, fără să mai utilizeze apelativul „onorată instanţă”:

– Am fost arestat pentru că am vrut şî eu să deviu şăf de Siguranţă, cum aţ’ fost dumneavoastră şî dup-aia să fim colegi în sala asta de judecată! Cum dracu’ să face, dom’le, că eu sunt aici, iar dumneavoastră acolo?!

I-au dat şapte ani bătuţi pe muchie! A urmat Laie Chircuţ. La aceeaşi întrebare, pusă de acelaşi fost şef al Siguranţei din judeţul Argeş, acum judecător al regimului popular, el a răspuns:

– Onorată instanţă, eu am fost arestat pentru că am cântat.

– Haide, haide, că ştim noi c-ai fost legionar, mărturiseşte toate crimele pe care le-ai comis împotriva poporului!, i-a replicat fostul şef de Siguranţă.

Preşedintele completului de judecată, fiind curios să afle răspunsul, i-a făcut însă acestuia semn să tacă şi l-a întrebat pe Laie Chircuţ:

– Cum aşa, ce ai cântat?

– Am cântat un cântec patriotic foarte frumos, eream în cârciuma lu’ Cebuc di la mine din sat şî a doua zî am fost arestat, de un’ să ştiu eu că poate să egziste cântece interzâse, cântecu’ pă care l-am cântat eu să cheamă simplu – „România”, dacă vreţ’, chiar acuş v-îl cânt şî dumneavoastră!…

Cei din completul de judecată au sărit ca arşi:

– Nu, nu e nevoie!

Imperturbabil, Laie Chircuţ le-a spus atunci:     

– Dar, domnilor judecători, daţî-m’ voie, dacă tot mă condamnaţ’, vreau să v-îl cânt acuş şî aci, ca să afle şî lumea din sală de ce mă vârâţ’ dumneavoastră la „mititica”; şi, nemaiaşteptând răspunsul judecătorilor, a început să cânte cu glas tunător:

 

„– Haideţ’, fraţ’, tot înainte,

Pentru Ţară să luptăm,

Noi suntem ostaş’ de frunte,

La duşmani noi s-arătăm”.

 

– Ş-acu’ refrenu’!, a spus el repezit, fiindcă cei din completul de judecată începuseră să se foiască nervoşi, iar în sală se stârnise rumoare; şi tot aşa, repede, a continuat:

 „– Iară cei ce vor rămâne

Le vom spune, fraţâlor,

Că noi apărat-am bine

Ţară, tron şî tricolor!”.

 N-a mai apucat să continue, că patru gardieni l-au luat pe sus şi l-au scos afară din sala de judecată. Cei din sală au auzit ultimile două versuri ale refrenului – „ţară, tron şî tricolor” – de pe coridor, răsunând ca un urlet de durere. I-au dat trei ani, în lipsă, fiindcă era deja la beci… S-a întors acasă cu câteva luni înainte de povestea lui Mărian cu cântatul în puţ. La puţin timp de la condamnarea lui, Mărian, frate-său, care era militar, a fost dat afară din şcoala de ofiţeri din Oradea şi trimis să dea la târnăcop şi la lopată prin Banat. De acolo, de la „diribau”,  s-a şi liberat, l-au ţinut în armată mai mult cu o jumătate de an. După aproape zece ani de atunci, comisia de colectivizare condusă de Udeci, avea să mănânce bătaia aceea în casa lui Trocărel…

 

*    *    *

 De data asta, însă, era groasă. Udeci ar fi fost în stare să-şi vâre în puşcărie proprii părinţi, dacă el constata că aceştia s-au abătut de la „linia partidului”. Bietul Trocărel, după ce că s-a ales cu casa devastată, a fost chemat şi el a treia zi la Miliţie. S-a dus  să dea declaraţie, nu însă înainte de a fi fost „instruit” de Mărian Chircuţ şi de Nelu Bohanţu, aşa cum, cu ani înainte, cel dintâi îi „instruise” pe Toader, ungurul, şi pe Vetuţa lui Majuru. Horelu, şeful de post de atunci, voia să ştie două lucruri: cine era în seara cu pricina acasă la Trocărel şi cine a dat? Trocărel, însă, o ţinea una şi bună:

– Domn’ şăf, să mă trăznească Dumnezău dacă ştiu cine-a dat, zău că nu ştiu nici cine anume erea la mine în cas’! Zău dacă minţ’, ereau mulţ’ oameni, casa plină; mă dusesem în pimniţă să scoţ ţuică, am auzât scandal şî mi-a fost frică să măi ies, am stat acolo-şa până n-am măi auzât nimica. Cân’ am ven’t sus – întunerec beznă, noroc că aveam o lumânare la mine, cu ea umblu pân pimniţă – ce să vez?!: soba dăr’mată, scaun’le rupte, geamur’le sparte, fereştrile ţăndări; doar masa şî patur’le mi-au rămas întregi, ce mă fac eu acuma?

Până la urmă, l-au lăsat în pace, nici nu l-au bătut. E drept, nici nu prea aveai pe cine, era pipernicit, bolnăvicios şi şchiop de-un picior; dintr-o palmă zdravănă, ar fi murit. Horelu, şeful de post, cam bănuia el cine fusese capul răutăţilor, dar, neavând nicio declaraţie incriminatoare, a lăsat-o baltă. Ba, mai mult, i-a convins pe cei care-o încasaseră, să nu depună plângeri, pentru că, în primul rând nu-i puteau identifica pe agresori şi – în al doilea rând, nu era deloc bine să-ntinzi coarda prea tare cu loviştenii, ăştia erau în stare de orice.

Udeci şi ai lui mai trecuseră prin momente grele cu acei lovişteni încăpăţânaţi. Pe lângă faptul că toţi fugeau prin grădini când de gospodăriile lor se apropia comisia de colectivizare, au existat şi ameninţări directe la adresa acelei comisii. Odată, o mulţime de femei şi bărbaţi au oprit GAZ-ul în care se afla Udeci la Colţul Călimării şi era cât pe ce să-l arunce în prăpastie. Altădată, femeile au aşteptat comisia de colectivizare în Câmpuri, la Ion Şorega, cu găleţi pline cu apă fierbinte, gata s-o arunce asupra ei. Raionul a trimis la un moment dat un camion cu soldaţi şi alte două camioane goale, plus Udeci şi ceilalţi în GAZ, ca să-i aresteze. N-au putut, erau prea mulţi; în faţă s-au aşezat femeile cu copiii de mână sau în braţe, unii dintre ei „de ţâţă”, iar în spatele lor –  bărbaţii cu topoare, furci şi ciomege de corn în mâini.

–Vreţ’ să ne arestaţ’ bărbaţî?! Arestaţî-ne întâi pă noi!, au strigat femeile ameninţătoare, în ţipetele copiilor.

– Huo, huooo! H’re-aţ’ ai draculi să fiţ’ voi de nenorociţ’!, au strigat şi bărbaţii, agitând prin aer topoarele, furcile şi ciomegele.

Aşa că Udeci le luase frica loviştenilor acelora. După pomenita revoltă, Udeci cu ai lui au început să umble mai cu grijă prin sat, ca să înscrie lumea în colectiv. Când, de voie – de nevoie, însoţea comisia, Nelu Avram din Câineni, secretarul Sfatului Popular, se aşeza în spatele celorlalţi activişti şi intervenea şi el în… „munca de convingere” a câte unui loviştean încăpăţânat:

– Hai, înscrie-te, ai să vez’ ce bine ar’ să fie în colectiv, partidu’ o să-ţ’ dea de toate…,  dar, în timp ce vorbea, îi făcea omului semn că „Nu”, cu degetul arătător pe care şi-l mişca discret într-o parte şi alta, prin faţa nasului…    

Într-o toamnă frumoasă, să tot fi fost prin ’60-’61, comisia de colectivizare s-a înfiinţat, a câta oară, Doamne, în faţa casei lui Dinu Radu, Cojocaru după numele de familie. Şi din ăştia, de-alde Cojocaru, erau o mulţime în sat, Radu îi era porecla, omul avea o „dambla”: toată ziua fredona mormăit cântecul „Radu mamii, Radule”, mai cu seamă atunci când muncea, zicea că aşa are mai mult spor. A strigat el, Nelu Avram, cât a strigat la poartă, dar n-a răspuns nimeni. În curte, întinse la soare pe nişte ţoale mari ca să se usuce, erau două grămezi de ştiuleţi de porumbi şi o grămadă de nuci. La un moment dat, Udeci le-a zis celorlalţi, încercând poarta care era deschisă – pe vremea aceea, nimeni nu încuia nici casa, darămite poarta!:

 – Haideţ’ să intrăm, nu e acasă, mâncăm şi noi nişte nuci până apare…

S-au aşezat ei, care pe nişte scăunele găsite în curtea omului, care pe butuci, şi au început să mănânce nuci, spărgându-le cu muchea toporului luat de la lemne şi cu pietre culese din şanţul din faţa casei. Tot mâncând ei aşa, de „su’ şop” apare Dinu Radu şi Marioara, nevastă-sa; fuseseră în grădina din spatele casei, înspre Ceir, ca să taie cocenii, aveau mult pământ acolo, nu-l cultivaseră numai cu legume, ci şi cu porumb. Când a dat de activişti în mijlocul curţii, bărbatului i s-a urcat tot sângele-n cap şi i-a zis cu glas tunător nevesti-sii:

– Fă, Marioară, du-te iute şî adu-m’ o găleată de apă fiartă să le-o torn în cap la hoţî ăştia! Păi, bine bă, ’tu-vă grijania cui v-a făcut, pă cine aţ’ întrebat voi, mă, când    mi-aţ’ intrat în curte, hai? şi nici una nici alta a început să arunce cu lemne în ei, de au ieşit activiştii val-vârtej din curtea lui…                       

La nici două săptămâni de la bătaia din casa lui Trocărel, când tocmai se răspândise în sat vestea că Marian Frântu fusese în audienţă la Gheorghiu-Dej, a venit „de sus” ordinul ca acolo să nu se facă colectiv. Scandalul a fost muşamalizat şi astfel, în toată Ţara Loviştei, nu s-au făcut decât un colectiv, la Boişoara, şi o întovărăşire, în Câineni de Vâlcea sau Câinenii Mari –  noua denumire a satului dată după reorganizarea administrativă a teritoriului României, care a dus la apariţia judeţelor.

În acei ani, cotele se stabileau în funcţie de numărul de animale din gospodărie şi ţi se băgau sub nas contracte de ouă, carne de porc, lapte şi lână, ba chiar şi de vite pentru abator, pe care erai obligat să le semnezi. Aşa se face că obiectivul principal al fiecărui gospodar, era ca la recensământ să se înregistreze cu cât mai puţine animale şi păsări.  În  cazul  oilor, înregistrarea  unui număr mai mic de capete îşi avea şi  reversul ei cu totul  neplăcut, mai ales pentru cei care aveau multe oi, iar în sat existau câţiva oieri de meserie: Clopăţăii, Răbăgeii, Niţă Şandru de pe Mal cu băieţii lui – Achim şi Mitică zis Ciocan, Dumitrică al Costii cu fratele lui Gheorghe, zis Hobza – socrul lui Mărian Chircuţ, Mihai Jerpelea, Ion Bulearcă, Brulincu, Leandră, Mesia, Neagoe, Sase, Zgândărici. Ce se întâmpla? Când se urcau oile la munte, cei de la Sfatul Popular repartizau munţii de păşunat în funcţie de numărul de capete înregistrate la recensământ, număr, evident, mult mai mic decât cel din realitate. Urmarea? Suprafeţele de păşunat din munţi, strict repartizate pe fiecare stână, se dovedeau a fi total insuficiente pentru numărul prea mare de oi. De aici porneau numeroase conflicte, nu atât între oieri şi autorităţi, cât între oierii grupaţi pe diverse stâni. Cei de la Sfatul Popular se spălau pe mâini şi-i lăsau să se certe între ei:

– Ăştia-s munţî care vă revin, descurcaţî-vă! Să vă învăţaţ’ minte să mai declaraţ’ la recensământ măi puţîne oi decât aveţ’. Las’ că venim noi în controale inopinate pî la stâni, o să v-amendăm de-o să vă meargă fulgii!

Amendau pe dracu’! Mâncau bine: mămăligă dreasă, cocoloş copt în spuză, balmeş, jintiţă, urdă, caş dulce, pastramă de oaie friptă pe jar, jumări şi cârnaţi de porc de la oală; beau bine: ţuică şi vin de afine, apoi plecau cum au venit, nici vorbă de vreo amendă, însă fiecare – cu câte-o băşică de brânză de burduf în traistă…

 

*    *    *

 

Aşadar, pentru lovişteni, chiar şi pentru cei cu slujbe, cartofii sau „crumpen’le”, aşa cum le spuneau ei, reprezentau o bună sursă de venit.  Oamenii deveniseră un fel de profesionişti în această cultură. Se cultivau în special două soiuri: americani şi Gül-Babà. Cartofii americani erau mari, sferici sau elipsoidali, cu coaja gălbuie, subţire. Erau buni pentru piure, căci fierbeau uşor şi se sfărâmau tot aşa. Cartofii Gül-Babà erau alungiţi, tari şi cu coaja roşie; se mai numeau chiar aşa: „cartofi roşii” sau, mai exact, „crumpene roşii”. Nu se sfărâmau la fiert şi erau cei mai gustoşi. Se mai cultiva şi un soi autohton – e mult spus „soi” – o corcitură cu coaja groasă, zgrunţuroasă la suprafaţă şi verzuie dedesubt, dar numai în locurile unde „nu se făceau” cartofii americani sau Gül-Babà.

Pe vremea aceea, gândacul de Colorado nu era atât de răspândit. Acest dăunător a început să devină un flagel pe la începutul anilor ^‚70 ai secolului trecut. Până atunci, combaterea lui se făcea manual, arareori chimic, şi atunci – cu celebrul DDT amestecat cu cenuşă. Pentru a încuraja distrugerea lui, autorităţile locale ofereau premii în bani celor care se prezentau la Sfatul Popular cu gândacii de Colorado adunaţi, de obicei, în oale de pământ. Cartofii recoltaţi erau aleşi acolo, la faţa locului, sau acasă, pe trei categorii: de vândut, de sămânţă şi pentru porci. Din cei din ultima categorie, unii gospodari dădeau şi la oi, capre şi vite. Îi spălau de pământ, îi tăiau felii şi-i presărau cu sare şi mălai. În schimb, pe porci îi obişnuiseră să-i mănânce fierţi, zdrobiţi şi cu mălai. Din cartofii de vândut, consuma, fireşte, şi familia. Cartofii erau păstraţi în „pimniţă”, la întuneric, în paturi speciale – nişte ţarcuri de lemn căptuşite din belşug cu coceni şi ogrinji, chiar şi cu preşuri ţesute din „trenţe”, adică – zdrenţe, ca să-i ferească iarna de îngheţ. Cel mai apropiat loc unde se puteau vinde, era piaţa din Râmnicu-Vâlcea.  Aici, însă, venea lumea cu cantităţi mici, câte patru-cinci saci, aduşi cu personalul – evident, mituindu-l pe şeful de tren –  pentru că preţul de vânzare era mic în comparaţie cu pieţele „consacrate”: Craiova, Caracal, Corabia, Arad, chiar şi Huşi, Râmnicu-Sărat, Bârlad, Vaslui, Brăila, Galaţi. Pentru a ajunge în pieţele acestor oraşe, se uneau trei-patru producători şi închiriau un vagon, pe care-l umpleau ochi cu saci de cartofi, fiecare sac având legat de el câte un carton pe care scria numele proprietarului şi gara de destinaţie. La trei-patru zile de la plecarea vagonului cu cartofi, plecau şi proprietarii după ei. Uneori, pentru a preveni furturile de prin staţii izolate unde marfarele staţionau cu orele, în vagonul cu cartofi se urca şi unul dintre proprietarii lor, având grijă să se îmbrace cu haine groase şi să ia cu el cojoace ciobăneşti sau pături, altfel risca să îngheţe de frig…

Preţul de vânzare varia. Dacă la Râmnicu-Vâlcea preţul era de 1-1,5 lei kilogramul, în celelalte centre, acesta ajungea la 2,50-3 lei kilogramul. Şi statul cumpăra cartofi, chiar din sat, pentru puşcării, unităţi militare, internate şi cantine studenţeşti, plătind însă cel mult 60 de bani pe kilogram. În fiecare toamnă, sala Căminului Cultural se transforma în depozit pentru cartofi. Cel care vindea, era obligat să-i aducă şi să-i verse acolo după ce erau cântăriţi pe un „duciumal” uriaş. Când sala se umplea de cartofi, achizitorul chema copii din sat; pentru câţiva lei daţi la grămadă, aceştia cărau cartofii în camioane, folosind nişte coşuri mari de nuiele, cu mânere laterale. Coşurile erau umplute cu cartofi cu ajutorul unor furci cu mulţi dinţi, având capetele sferice, special făcute astfel, pentru a nu înţepa cartofii. Deşi preţul obţinut era mic, avantajul vânzării la stat era acela că se elimina transportul lor pe calea ferată şi se economiseau timpul şi efortul de vânzare cu amănuntul în pieţe.

În anul acela, bogat în cartofi, Mărian Chircuţ împreună cu nevastă-sa Oara, cu soacră-sa Hobzoaica şi cu Marinică – dar cu el numai până la 15 septembrie, înainte de a pleca la liceu –, au strâns din Treboilea, Valea Viei, Gruiul Pleşciorii, Faţă, Capul Dealului şi Grădini, aproape 12 tone de cartofi, adică vreo 150  de saci plini!  Au muncit toţi patru de s-au spetit la scos, adus acasă şi ales. De câţiva ani, nu mai ţineau boi şi car, aşa că au cheltuit destul de mulţi bani pe „chirie”, ca să-i transporte din locurile în care se făcuseră până în curtea casei. Treabă deloc uşoară!

De obicei, Mărian Chircuţ închiria boii lui Răcan, Caracalea sau Moru, pe care îi cunoştea şi le ştia „sama”, iar stăpânii lor nu-i mai însoţeau, îşi vedeau de altele pe lângă casă sau prin locurile pe care le aveau. Din Treboilea şi Valea Viei, i-au adus cu carul. Locul din Treboilea era chiar la drumul mare, iar cel din Valea Viei era între Măgură şi Gruiul Pleşciorii, pe valea pârâului cu acelaşi nume, care izvora din Piscul Porcului (ei pronunţau – Piscu’ Porculi, ca şi Valea Viii, Gruiu’ Pleşciorii, Capu’ Deal’lui), acolo unde Măgura se întâlneşte cu Pleşcioara. De la Grădini, un teren situat destul de departe de sat, pe malul Oltului în jos, la limita de sud a comunei, i-au adus tot cu carul, însă cu mult mai greu decât din primele două locuri, fiindcă drumul era dificil, îngustat pe multe  porţiuni şi cu câteva urcuşuri şi coborâşuri, cu panta destul de mare. Când urcau, trebuiau să împingă carul, fiecare la câte o roată, strigând la boi şi biciuindu-i. Până şi Deta, căţeaua, dădea „o mână de ajutor” lătrând şi alergând în jurul boilor atunci când toţi începeau să strige la ei, într-o hărmălaie de nedescris:

– Cea, Viorene, mânca-te-ar lupii de boală!

– Heis, Cerbane, dar-ar naiba-n tine!

– Haida-ha, aşa, cu tata!

– Heee, heee, heee, boală!

– Hai! Aşa! Înc-o dată, nu te lăsa!

Pe Deta o cumpăraseră de mică de la Lisaveta – un fel de a spune „o cumpăraseră”, de fapt, o salvaseră, căci stăpânul ei se pregătea să o înnece împreună cu alte patru surori când încă nu le dăduseră ochii, nu oprise decât un pui – căţel –, dar, la insistenţele lui Marinică, taică-său a dat pe ea 3 lei fiindcă nu era bine s-o ia de pomană. Copilul i-a pus numele Molda, însă Mărian i-a zis Lisaveta. Deta a fost până la urmă numele care „a prins” deoarece cu un an în urmă – mare minune! – lui Marinică i s-a născut o soră mai mică decât el cu… 15 ani – decreţel, de! – iar Angelica nu putea pronunţa „Lisaveta” ci… „Deta”.  

De fiecare dată, în momentele în care împingea la car trăgând de jos în sus de spiţele unei roţi, Marinică îşi amintea de Hobza, bunicul după mamă, bărbatul Hobzoaicei. El, moş Gheorghe al Costii, Costea – după numele de familie, atunci când făcea acelaşi lucru sau, în general, când ridica ceva foarte greu icnea din toţi rărunchii:

– Hooobza!

Ei bine, de la acest obicei al lui i s-a şi tras porecla.

Moşu’ Hobza a murit de tânăr, avea în jur de 55 de ani când s-a prăpădit, de la oi i s-a tras – vară-iarnă, ploaie şi vânt, lapoviţă şi ninsoare – el, de mic, numai pe-afară a stat cu oile, cioban, fără niciun acoperiş deasupra capului; dacă ar fi fost baci ca frate-său Dumitrică, ar fi fost altceva, acesta, deşi era cel mai mare dintre toţi a „dus-o” până la peste optzeci de ani. Hobza, însă, făcuse un reumatism inflamatoriu, avea picioarele umflate ca butucul, stăteau să plesnească, nu alta. Trebuie să fi avut ceva şi pe la plămâni, că sufla tare greu. Cât timp a zăcut, ar fi mâncat numai cartofi prăjiţi. Hobzoaica se cam săturase de „poara” asta a lui şi uneori căuta să-l facă să mai mănânce şi altceva:

– Da’ măi mâncă şî alceva, uite,-ţ’ fac varză, îţ’ fac făsui cu lapte acru, balmeş, îţ’ dau caş, brânză, păstramă, carne di la oală, un ou. Zău aşa, ce naiba, paică te-ai primiţât la cap, ţî s-a pus poara pă crumpene prăjâte, toată zâua-bună zâua, „Prăjăşte-m’ crumpene!”.

El – să n-audă de lapte, brânză şi pastramă de oaie, era sătul de ele, toată viaţa numai din astea mâncase:

– Fă, ’hre-a dracilor să fii tu de muiere, fă-m’, fă crumpene prăjâte, că dacă mă dau jos şî viu la tine, te rup de oase, auz’ tu, fă?, striga el, ridicându-se chinuit într-un cot din patul în care zăcea.

Alteori i se făcea poftă de „scoverzi” presărate cu mult „zacăr”. Se scula biata Hobzoaica din viul nopţii, frământa aluat, decupa din el romburi pe care apoi le cresta la mijloc şi trecea un capăt prin crestătură, după care le lăsa „o ţâră, să să hodinească”. Apoi încingea untură de porc într-o tigaie şi-i  prăjea bine-bine lui Hobza, „scoverzi”. Deşi nu împlinise încă şase ani când el se prăpădise, Marinică îi reţinuse perfect aceste tabieturi ale lui, ca şi icnetul acela inimitabil de pe urma căruia se alesese cu porecla şi adesea încerca să-l imite, mai ales când împingea la roata carului, însă niciodată nu-i ieşea ca lui Hobza.  Avea el un farmec al lui când icnea aşa. I se mai spunea şi „Hobza-n dârj”, de la sufletul pe care-l punea la facerea oricărei trebi care presupunea utilizarea forţei fizice.

*    *    *

 

Împinsul carului trăgând în sus de spiţele roţilor, se întâmpla când boii nu mai făceau faţă la urcarea pantelor cu carul încărcat cu saci plini de cartofi, fân sau lemne – după caz. În schimb, la coborâre, trebuiau să împiedice roţile din spatele carului cu lanţuri, căci altfel exista pericolul ca acesta să se răstoarne peste boi. Şi ce rău era drumul ăla de la Grădini până la Cânşor… Cel mai periculos loc era pe la Repeguş. Acolo, drumul săpat în coasta Făgeţelului se îngusta foarte mult, făcea un cot aproape în unghi drept, prin vârful căruia trecea un pârâiaş de la un izvor aflat mai sus. În timp, apa, deşi puţină, săpase stâncile şi acum se prăvălea de la câteva zeci de metri în prăpastie, ajungând în Olt. Un alt loc înfiorător era la Bulbucei. Acolo, apele strâmtorate ale Oltului curgeau năvalnic, lovind apoi în malul stâncos, unde făcuseră o bulboană adâncă în care  apa se rotea ameţitor. De acolo, din Bulbucei, nicio fiinţă terestră nu scăpa vie dacă avea nenorocul să fie prinsă în vârtejul de negre ape.

Gruiul Pleşciorii şi Capul Dealului erau locurile de unde cartofii se coborau până la drumul de car cu sania, deşi nici vorbă de zăpadă în septembrie. În fine, existau locuri de unde cartofii nu se puteau coborî cu sania, cu carul nici atât, pantele mari făcând imposibilă folosirea lor. Un astfel de loc era cel din Faţă. De acolo, cartofii se coborau până în Poieni, lângă apa Boii, cu „târşul” pe „hoagă”. „Târşul” consta dintr-o creangă groasă şi stufoasă de fag cu ramurile de deasupra tăiate atât cât să stea unele peste altele, peste care, de-a curmezişul, se puneau alte crengi mai mici şi un strat gros de fân. Sacii cu cartofi se puneau pe acest „vehicul”, legaţi cu frânghii şi lanţuri, pentru a nu se deplasa sau pierde în timpul coborârii. Coborârea se făcea pe „hoagă”, o râpă adâncă şi îngustă ce brăzda muntele de sus până în vale, formată în timp, prin trecerea a numeroase „târşuri” încărcate cu cartofi sau cu fân. „Târşul” era tras de boi cu ajutorul „tânjalei” –  un proţap lung, terminat la capătul mai gros cu un clenci în unghi drept. La capătul cu clenciul „tânjala” se lega de „târş” cu lanţuri, iar cu celălalt capăt –   de jug, prin intermediul „japiţei”, o piesă metalică în formă de 8, cu cele două bucle – una mare şi cealaltă mai mică,  poziţionate în unghi drept. Pe bucla cea mare intra capătul drept, găurit al „tânjalei” şi se sprijinea pe „japiţă” care, la rândul ei, se sprijinea pe jug cu bucla cea mică, iar prin ea, jug şi „tânjală”, trecea „cuiul” – un bulon gros de fier, ceea ce făcea posibilă tractarea „târşului”. Ca să cobori cartofi sau fân cu „târşul”, era nevoie de boi buni, învăţaţi cu coclaurile, şi de o mare îndemânare din partea celui care îi conducea stând în faţa lor cu biciul în mâna dreaptă şi cu stânga ţinând funia legată la capete, de coarnele boilor sau, şi mai bine, de nişte hamuri din piele puse pe capetele boilor. În vale, la loc şes, încărcătura era transferată de pe „târş”, pe car.

Munca nu era deloc uşoară, dar oamenii erau obişnuiţi cu greutăţile vieţii de la munte. De altfel, mediul în care îşi duceau traiul zilnic, le modela şi caracterul, făcându-i mai aspri, mai dârji, cu un simţ al proprietăţii şi al dreptăţii mult mai dezvoltate decât ale celor din zonele cooperativizate – mutilaţi sufleteşte de flagelul comunisto-colectivist. Aici, la munte, unde fiecare îşi avea „bucăţile” lui de pământ pentru arătură sau fâneţe, porcii lui, vitele lui, caprele şi oile lui, animale puse vara împreună la porcar, văcar, căprar sau cioban, iar urcatul şi coborâtul oilor la şi de la munte, erau evenimente majore în viaţa locuitorilor, mai dăinuiau încă, deşi în plin sistem comunist, cutumele vieţii din cadrul vechilor obşti de moşneni. Mai mult, şi în ziua de azi, lucrurile sunt la fel nemodificate în mod esenţial, deşi schimbări au avut loc de-a lungul anilor. Spre exemplu, încă de prin anii ’60 a dispărut meseria de porcar, însă toate celelalte au rămas în continuare. Schimbări care, în ochii multor oameni ar părea majore – electricitatea, telefonia fixă şi mobilă, televiziunea prin cablu, calculatorul şi internetul, asfaltul de pe Calea Mare (fireşte, acolo unde primarii au avut grijă de asta), apa curentă  şi, în alt plan, barurile (în locul unicului MAT), magazinele (în locul unicei „Cooperative”, ceva mai târziu au apărut  „Alimentara” şi „Aprozar”-ul) şi discotecile (în locul unicului Cămin Cultural ce găzduia horele şi balurile) – nu au afectat în mod semnificativ modul de viaţă ancestral al loviştenilor. Da, astăzi, la începutul secolul XXI, aici în Ţara Loviştei transhumanţa există încă, dăinuind de sute de ani, ca şi obiceiurile de Crăciun şi de Anul Nou. La fel – văcarii, căprarii şi ciobanii nu şi-au pierdut încă „obiectul muncii”. Tot astfel, cartofii şi fânul încă se mai coboară cu „târşul” pe „hoage”, iar de pe la începutul lui august, porumbii se păzesc noaptea cu câinii, de urşi, viezuri şi porci mistreţi.  Ceea ce, la urma urmei, nu este atât de rău în comparaţie cu maladiile generate de aşa-zisa „civilizaţie” şi, mai ales, de libertatea prost înţeleasă care, pentru mulţi români, înseamnă dreptul de a face ce vor şi nu dreptul de a nu face ceea ce nu vor. Aici, în Lovişte, încă mai există un filon sănătos de românism autentic, nu de paradă; oameni care fac ceea ce fac fără a se întreba de ce, ci pentru că aşa se cuvine. Aceste locuri sălbatice, de munte, le exersează de sute de ani inteligenţa nativă, silindu-i pe oameni ca, pentru a supravieţui aici, să găsească soluţii ingenioase, de multe ori surprinzătoare prin simplitate şi eficienţă, la problemele vieţii cotidiene.

 

*    *    *

 

Credinţa în Dumnezeu era, şi mai este încă, un aspect important al vieţii în acest vechi spaţiu românesc, unde sărbătorile religioase sunt ţinute cu sfinţenie. Pentru lovişteni, a lucra în zi de sărbătoare în loc de a merge la biserică, este mare păcat. De nenumărate ori, ei au putut constata urmările, cel puţin păguboase, dacă nu chiar tragice, ale săvârşirii unui astfel de păcat. Cel mai des se întâmpla asta în verile ploioase când iarba cosită pentru fân se usca greu şi risca să se strice dacă nu era strânsă la vreme în „copiţele” şi apoi, după un timp, în clăi mari de zeci de „copiţele” care erau apoi înconjurate de ţarcuri, pentru a le feri de animale. Dacă într-o astfel de perioadă se nimerea ca duminica sau în altă zi de sărbătoare din calendarul ortodox, mai ales în cele „însemnate cu roşu”, să fie soare şi cald, tentaţia de a merge „la polog” era atât de mare, încât unii – e drept, puţini –, nu-i puteau rezista. De fiecare dată, însă, păcatul lucrului în zi de sărbătoare nu rămânea fără urmări: clăile erau trăsnite şi se făceau scrum, fânul era tocat de şobolani până la ultimul pai sau, în cel mai bun caz, erau stricate de vite şi oi care rupeau ţarcurile cu o uimitoare uşurinţă, deşi erau făcute aşa cum trebuie; şi toate astea se petreceau doar pe terenul celui care îndrăznise să adune fânul în zi de sărbătoare, în timp ce „copiţelele” şi clăile de pe terenurile învecinate rămâneau neatinse! Au fost şi cazuri de morţi misterioase de vite şi chiar de oameni; e drept, acestea din urmă puţine, căci „Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu”, cum spune scriptura.

Prin sat, se spunea că un vânător iscusit şi bogat – avea oi multe, vaci, cai, chiar şi „piuă” şi maşină de „făcut” lâna pe apa Boii – şi-ar fi găsit sfârşitul într-o duminică la podul de peste Valea Boişorii, aruncat din căruţă şi cu capul zdrobit de un bolovan de pe prund. Caii s-au speriat de o maşină care, trecând pe lângă ei, a început să pocnească îngrozitor pe ţeava de eşapament. Altfel, Ion Şorega, cu numele adevărat Rebegel, foarte răspândit şi acest nume în satul acela, avea cei mai buni cai. Se ducea atunci, duminica, în Podul lui Voic, nu ştiu ce păcatele treabă avea el acolo. Şi-apoi, câte duminici şi sărbători n-a lucrat el la „piuă” şi la maşina de „făcut” lâna, avea mulţi clienţi, din toată Loviştea, el deţinea singura asemenea maşină care dărăcea lâna. Nu trecea drept un om necredincios, dar era „hapsân după muncă”. Duminica de dimineaţă intra iute în biserică, se închina repezit la icoane, aprindea lumânarea în sfeşnic şi ieşea iute afară, el avea treabă. De câte ori nu i-a spus Tia, nevastă-sa, fata lui Tămădău – o femeie credincioasă, cu „frică de Dumnezău”, se ducea pe la mănăstiri des, de multe ori, cu Oara lui Mărian Chircuţ – să nu mai lucreze duminica, dar el se făcea că nu aude. Înhăma caii la căruţă, apoi îşi aprindea o ţigară „Carpaţi”, pe care şi-o înfigea în strungăreaţă şi nu mai punea mâna pe ea până n-o termina, şi atunci o scuipa cât colo dintre dinţi, n-o fuma, o pufăia mai mult; după aceea se urca în căruţă şi, stând în picioare, crăcănat, cu hamurile într-o mână şi biciul în cealaltă, gonea caii în galop nebun. Marinică îl admira încă de mic, impresionat fiind de cum mergea Ion Şorega cu căruţa, şi de poveştile ce se spuneau despre el ca vânător, părându-i tare rău că a murit. Ion Şorega era la mare concurenţă cu alţi vânători iscusiţi din sat: Iorga Şandru, Ilă – directorul şcolii, frate cu Ion Şorega, Laie Urechiuşu pădurarul – Ureche după nume, Ică Mandea, Nelu Băra, Nelu al lui Chibrit – Rebegel după nume, Victor Popescu, tot pădurar la ei în sat, dar din comuna vecină, şi Nae Popescu-Urzică, tehnicianul zootehnist, venit în locurile acelea de prin părţile Horezului ca şef peste Cantonul Zoopastoral de sub Gruiul Pleşciorii, acolo unde se creşteau tauri de prăsilă. Era nelipsit de la vânătorile organizate în Zănoaga, Coţi, Suru, Olanu, Dăescu şi Vemeşoaia, pentru Ion Gheorghe Maurer şi la care uneori participa şi Chivu Stoica. Lui Maurer îi plăcea să tragă la stâna din Vemeşoaia, unde era baci Dumitrică al Costii, iar cioban – Hobza, frate-său, bunicul lui Marinică. Dumitrică al Costii făcea cea mai bună brânză de burduf şi cel mai bun „balmeş”. Era, de asemenea, şi cel mai cinstit baci din toată Loviştea, căci în fiecare an dădea, la „spartu’ stânii”, cea mai mare cantitate de brânză de burduf pe cap de oaie „plecătoare”; de aceea, la fiecare urcat al oilor în munte, era bătaie pe el, care mai de care încerca să-şi dea animalele în grija lui şi a lui frate-său Hobza – Gheorghe după numele mic. Maurer l-a îndrăgit şi mai mult după ce a aflat că făcuse Primul Război Mondial, că fusese de faţă când a căzut la datorie, în Coţi, bravul general David Praporgescu şi că l-a cunoscut pe poetul-erou C. T. Stoika, căzut şi el tot în Ţara Loviştei, dar pe Dealul Spinului, la puţin timp după general. „Baba Ilinca”, la care era încartiruit de fiecare dată când tânărul locotenent sosea în satul acela din Lovişte, şi de care el pomeneşte în memoriile sale, era chiar bunica lui Dumitrică al Costii şi a lui Gheorghe Hobza, Costea era numele lor de familie. Deşi era mare comunist, de fiecare dată când vânătorii treceau prin locul din Coţi, unde o schijă rătăcită i-a curmat viaţa generalului David Praporgescu, Ion Gheorghe Maurer se descoperea, îngenunchea şi se ruga pentru sufletul generalului şi al poetului-erou. Fireşte, toţi însoţitorii lui făceau la fel, impresionaţi de purtarea lui Maurer, cu totul neobişnuită pentru un lider comunist; se ştia doar că aceştia erau atei convinşi, dar în cazul lui Maurer, mirarea oamenilor era şi mai mare, pentru că toţi ştiau că el este şi evreu!

Iată şi o altă întâmplare, care cu greu ar putea fi catalogată drept coincidenţă. La o sută de ani după ce părintele Ioan Negoescu-Hagi, ctitorul bisericii noi din satul lui Marinică – devenit demult Marian şi apoi pensionar –, a întreprins o călătorie la Ierusalim pentru a vedea locurile sfinte şi a se ruga acolo, unul dintre nepoţii lui, medic pensionar trăitor în Cluj, i-a publicat însemnările de călătorie la editura „Dacia”. Între altele, în această frumoasă lucrare, doctorul Ion Negoescu povesteşte o întâmplare autentică, petrecută în comuna natală şi care poartă indubitabil amprenta manifestării voinţei lui Dumnezeu. După Al Doilea Război Mondial, în Muchie, la locul pe care Ionel Teşcuţ avea un grajd mare, a rămas cantonată o grupă de soldaţi. Locuitorii satului nu au aflat niciodată cu precizie cu ce se ocupau soldaţii aceia, bănuiau însă că aveau misiunea de supraveghere a spaţiului aerian şi a căilor de acces terestru în zonă, căci soldaţii se deplasau zilnic în vârful Mânjinei, locul fiind propice pentru aşa ceva. Cel care-i comanda, era un sergent îndoctrinat cu „învăţăturile” noii orânduiri. Militarii se aprovizionau cu alimente din gara Râul Vadului. De două ori pe săptămână, sergentul comunist, însoţit de câte unul sau doi soldaţi, coborau cu caii din Muchie şi se duceau la Râul Vadului pentru aprovizionare. Pe Calea Mare, la intrarea în Câinenii Mici, înainte de a trece peste Pârâul Sărcii, drumul face un cot aproape în unghi drept, iar în stânga porneşte o uliţă care scurtează drumul până la fântâna-monument din faţa primăriei. Chiar în capul unghiului, se înălţa dintotdeauna o troiţă cu o cruce din lemn pe care era zugrăvit Mântuitorul răstignit. Crucea există şi astăzi, alături de încă una tot din lemn şi alta din marmură, toate trei – protejate de o căsuţă zidită în locul celei vechi, din bârne. Fireşte, şi atunci, ca şi acum, duminica şi de sărbători, de multe ori – şi-n zile obişnuite, la troiţă ardeau lumânări şi o candelă. Într-o zi, când sergentul împreună cu un soldat de prin partea locului, loviştean deci, treceau pe acolo, soldatul s-a închinat cuviincios. Gestul lui a fost imediat sancţionat de sergentul comunist:

– Ce-ai făcut, mă?

– Păi, m-am închinat!

– Dar de ce, mă?

– Pentru c-aşa să obişnuieşte pî la noi şî aşa şî trebe.

– Da!? Lasă că-ţi arăt eu ţie cum se obişnuieşte şi cum „trebe” acuma, uite-aşa!    

Şi sergentul păgânizat de marxism-leninism, s-a repezit la cruce şi – aşa cum povesteşte doctorul Negoescu – „a smuls-o din pământ şi, cu o furie declanşată de resorturi bestiale, a trântit-o la pământ, a rupt-o, a făcut-o ţăndări şi chipul lui Iisus Hristos a fost desfigurat, fruntea şi braţele i-au fost zdrobite şi crucea a fost aruncată cât acolo”. După plecarea celor doi, un om din sat a adunat bucăţile împrăştiate ale crucii, le-a dus acasă, unde, cu trudă şi migală le-a lipit la loc şi apoi a repictat-o cum s-a priceput mai bine… Numai că, la doar trei zile de la fapta lui diavolească, sergentul a sfârşit în chip groaznic, fiind lovit de o maşină care i-a zdrobit capul chiar în faţa monumentului generalului David Praporgescu, tocmai trecuse podul peste Olt… Grupa de soldaţi a fost evacuată după puţin timp de la acea întâmplare, iar creştinul care a refăcut-o, a pus crucea înapoi în locul de unde fusese smulsă de sergentul acela fără Dumnezeu, loc în care se poate vedea şi astăzi…  

 

*    *    *

 

Acolo, în Ţara Loviştei, comunismul nu şi-a putut impune niciodată ateismul. Cu excepţia cadrelor didactice şi a câtorva „hapsâni după muncă”, sau, dimpotrivă, „prăpădiţi”, duminica şi-n celelalte sărbători, toată suflarea satului mergea la biserică. Cei care lucrau în învăţământ, se temeau că vor fi daţi afară dacă intrau în biserică, deşi la şcoală nu făceau niciodată propagandă ateistă. În serile cu denii de dinaintea Sfintelor Paşti, „directiva” partidului era să se facă serate la foc de tabără, în Muchie sau pe vârful Gornişului. După câteva încercări nereuşite – veneau prea puţini copii, asta în primii ani, căci după aceea nu mai venea nimeni –, au lăsat-o baltă cu focurile astea de tabără. Dacă vreun cadru didactic se căsătorea, cununia religioasă o făceau prin alte biserici, de obicei – din Sibiu, şi tot nu trăiau necununaţi. Marinică nu plecase încă la şcoală, când părinţii lui au fost naşi la o verişoară de-a maică-sii, fata Măriei lui Chibrit – Măruţa Chibritoaia îi mai zicea, Rebegel după numele adevărat, sora mai mare a Hobzoaicei, care era pentru ea „lelea”. Ei bine, Geta Chibritoii, asistentă medicală în Râmnicu-Vâlcea, „luase” un băiat din Dobriceni, mare activist de partid pe la C.P.L., iar Marinică nu înţelegea de ce nunta „finii Geta” se făcea în satul miresei şi nu în cel al ginerelui, cum era obiceiul. A încercat chiar să ceară lămuriri părinţilor lui, dar aceştia i-au cerut doar să-şi ţină gura, că altfel, „finu’ Nicu” intra la puşcărie. Voia el aşa ceva? Fireşte că nu! Mai târziu, a înţeles: nunta s-a făcut în satul lor, la mireasă, pentru că acolo au putut şi ei să se cunune creştineşte, în biserică. De altfel, căsătoria religioasă şi nunta au reprezentat dintotdeauna, chiar şi astăzi, în timpurile astea aşa-zis „moderne”, cel mai important moment din viaţa loviştenilor. Căsătoria civilă trece aproape neobservată,  doar se aude în sat că „al lu’ cutare şî cu a lu’ cutare, ş’-au loat sângele”. Totul începe, însă, cu înfiriparea iubirii dintre tineri. Înainte vreme, legătura dintre ei se făcea prin intermediul peţitoarei. Marinică mai apucase acest obicei care s-a practicat în mod curent până prin anii ’70 ai secolului trecut. Sporadic, şi astăzi se mai apelează la serviciile peţitoarei – o femeie, de obicei în vârstă, care se pricepe la „tomnit”, adică la tocmit, ei, da, la negociat, aşa cum este astăzi ,,la modă” a se vorbi. Peţitul propriu-zis are loc după ce căsătoria este deja convenită între băiat şi fată. Eventual, de aranjament, mai ştie doar peţitoarea. Ulterior, şi părinţii sunt puşi la curent cu intenţia tinerilor de a se căsători. Băiatul de însurat vine împreună cu părinţii lui, într-o seară dinainte stabilită, la casa viitoarei mirese. Deşi scopul vizitei este cunoscut cu precizie de către părinţii fetei de măritat, la început, ambele părţi se comportă ca şi cum ar trata o negustorie oarecare, fireşte, la un pahar de ţuică şi-o „scovardă”. Ritualul este acelaşi de fiecare dată – tatăl băiatului se adresează familiei fetei spunând:

– Am auzât c-aveţ’ o mieluţă (sau o junincuţă) frumoasă de dat! . . .

A se observa că din mentalitatea loviştenilor lipseşte cu desăvârşire sensul peiorativ al termenilor „mieluţă” şi „junincuţă”, ceea ce indică marea dragoste a acestor oameni pentru animalele bine îngrijite.

– De! Om avea noi, da’ depinde ce luăm pă ia!, răspunde tatăl fetei.

Părţile mai joacă puţin teatru pe tema negustoriei pentru care, pasămite, au venit părinţii băiatului, după care este desconspirat scopul real al vizitei, adică peţitul fetei. Odată căsătoria convenită de principiu, urmează o adevărată negociere între părţi, privind zestrea cu care vine fata în noua familie, părinţii băiatului căutând să obţină cât mai mult de la părinţii fetei, în special pământ. Şi părinţii fetei au dreptul să se intereseze de averea băiatului. În final, când părţile ajung la o înţelegere, se stabileşte ziua nunţii. În tot acest timp, fata nu este de faţă, ci aşteaptă într-o cameră alăturată verdictul, fiind chemată când totul este convenit, pentru a i se aduce la cunoştinţă cele hotărâte. De regulă, nici băiatul şi nici fata nu au niciun cuvânt de spus în această privinţă, ei supunându-se hotărârilor luate de părinţii lor. Arareori se întâmplă ca părinţii fetei, sau fata însăşi să refuze cererea în căsătorie. În mod normal, în astfel de cazuri nici nu se mai ajunge la mersul „în peţit”, părinţii fetei transmiţând printr-un intermediar, de obicei peţitoarea, refuzul lor:

– Spune-i lu’ cutare că eu n-am fată de dat!     

Următorul pas după stabilirea datei la care va avea loc nunta, întotdeauna – o duminică, este găsirea naşilor. În mod obişnuit, aceştia sunt aleşi dintre băieţii căsătoriţi ai naşilor de cununie ai părinţilor ginerelui. Este un mare afront adus naşilor de cununie ai socrilor mari, ca aceştia să nu apeleze mai întâi la ei pentru a le da naşi finilor lor care-şi însoară băiatul! Pregătirile pentru nuntă încep în lunea de dinaintea datei nunţii, cu aducerea plocoanelor la părinţii mirilor, de către rude, prieteni, vecini: o pasăre de curte, făină de grâu, zahăr, ulei, ouă; în fine, tot ce poate fi folosit la pregătirea bucatelor de nuntă. Cu câteva săptămâni înainte, viitoarea mireasă dă la mai multe fete din sat – verişoare, prietene apropiate – pânză şi fire colorate de „arnici”, pentru a-i coase „batistele de nuntă” care se dau naşilor, rudelor apropiate şi „stolnicarilor” – băieţi de însurat, prieteni de-ai ginerelui – care vestesc nunta.  În Lovişte, nunta tradiţională durează de sâmbăta după-amiaza şi până marţi dimineaţa. Sâmbătă dimineaţa, mirii, în semn de respect, se duc la naşi cu plocon: ţuică, vin, friptură, cozonaci, prăjituri. Tot sâmbăta, dar spre seară, stolnicarii, însoţiţi de lăutari, pun câte doi brazi la porţile caselor unde locuiesc părinţii mirilor şi naşii. Apoi, la casa părinţilor mirelui sau la Căminul Cultural, are loc „fedeleşul” – petrecerea cu lăutari, fără ospăţ, a tinerilor din sat, alături de miri şi rudele lor. Înainte, după ce se puneau brazii, iar de mai mulţi ani încoace, duminică după cununie, stolnicarii, purtând fiecare câte două ploşti – una cu ţuică, cealaltă cu vin – conduşi de socrul mare sau de ginere şi însoţiţi de lăutari, umblă prin sat pentru a pofti lumea la nuntă, adică la petrecerea cu dar de duminică seara:

– Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bine v-am găs’t sănătoş’! Poftiţ’, poftiţ’, luaţ’ şî beţ’! – strigă ei, oferind ploştile celor pe care îi cheamă la nuntă, pentru a gusta din ţuica şi vinul ce vor fi servite la petrecerea cea mare. Obiceiul de a chema lumea la nuntă cu lăutari, s-a păstrat, în ciuda faptului că şi în Lovişte a pătruns ,,moda” invitaţiilor scrise.            

Duminică dimineaţa are loc pregătirea mirilor pentru nuntă. În casa miresei, fetele din sat, supravegheate de către aceasta, împodobesc „bradu’ miresii” – un brad ceva mai mic decât cei puşi la porţile caselor  părinţilor şi naşilor, care se ornează cu hârtie creponată colorată. La partea inferioară, bradul miresei are un glob de hârtie creponată de culori alternative – roşu, alb, albastru – pusă pe o structură sferică din sârmă sau chiar dintr-o îngrămădire de hârtie de ziar. Pe mâner, sub globul colorat, se pun alternativ două mere şi doi covrigi. Cu acest brad şi însoţită de fete, lăutari şi nuntaşii din partea ei, mireasa  merge  „la stropit” sau „cu vadra”. La cea mai apropiată fântână, vadra – un vas de lemn sau o găleată metalică – este umplută cu apă scoasă de mireasă şi, împreună cu o altă fată, este  purtată spre casă cu ajutorul unui „şarvet” – un prosop lung, frumos brodat cu arnici colorat – trecut prin urechile laterale ale vedrei sau pe sub toarta găleţii. Pe drum, mireasa stropeşte fetele de măritat cu ajutorul unui mănunchi din fire de busuioc, pentru a se mărita şi ele. Tot atunci, se fac trei popasuri, timp în care nuntaşii joacă „hora de mână” cu bradul miresei în jurul vedrei. Acasă, bradul miresei este instalat pe acoperişul casei sau într-un pom înalt, apoi mireasa şi fetele care au ajutat-o, participă la ospăţul lor special. După masă, fetele deschid jocul, care continuă cu  hora nuntaşilor miresei în aşteptarea ginerelui, naşilor şi a nuntaşilor din partea ginerelui. În toată această perioadă, la casa ginerelui, în prezenţa băieţilor de însurat din sat, are loc pregătirea mirelui pentru nuntă, care începe cu „bărbieritu’ giner’lui”, timp în care lăutarii cântă:

 

„– Foaie verde de-arţăraş,

Pusăi briciu’ să mă raz,

Mor fetele de năcaz

Că flăcău’ s-a-nsurat,

Nu măi umblă noaptea-n sat…”.

 

Ginerele este ajutat apoi de băieţi să se îmbrace, timp în care aceştia fac fel de fel de glume pe seama lui. Urmează ospăţul tinerilor şi al nuntaşilor din partea ginerelui. Înainte de a porni spre casa miresei, naşii pun în piepturile nuntaşilor „boieriile” – nişte flori artificiale, albe, ale căror dimensiuni şi forme indică „rangul” fiecărui nuntaş. Odată cu boieria ginerelui, naşul îi prinde sub ea şi o bancnotă, iar o alta, de valoare mai mică, o pune pe arcuşul vioristului care, de obicei, este şeful lăutarilor. Uneori, se prind în piept  şi batistele brodate de prietenele miresei. Apoi alaiul,  în frunte cu „fratele de ginere” – un copil sau adolescent, văr sau nepot de-al ginerelui, care duce lumânările – urmat de naşi, ginere şi socrii mari, iar în spatele acestora, de „suror’le de ginere” – fete nemăritate alese dintre surorile ginerelui şi/sau verişoarele sale nemăritate – şi de ceilalţi nuntaşi, porneşte cu lăutarii înainte, cântând, spre casa miresei.

Mai demult, fratele de ginere purta pe cap o salbă din bani de argint pe care o punea la gâtul miresei, aceasta dându-i, la rândul ei, câţiva bănuţi. În cazul în care mireasa este din alt sat, alaiul este oprit de către băieţii de însurat de acolo, iar ginerele şi naşul sunt obligaţi să plătească „darea” în bani şi băutură, pentru a-i lăsa să le ia fata din satul lor. La casa socrilor mici, alaiul găseşte porţile ferecate şi păzite straşnic de nuntaşii din partea miresei. Între aceştia şi cei din partea ginerelui, începe acum o tocmeală plină de haz: primii nu dau voie celorlalţi să intre în curte, strigându-le că acolo nu se află nicio mireasă şi să meargă la altă casă, poate acolo vor avea mai mult noroc. Alteori, nuntaşii miresei le arată celor ai ginerelui o altă fată, îmbrăcată în mod improvizat, neglijent, în mireasă şi mânjită pe faţă cu funingine sau chiar o păpuşă din cârpe îmbrăcată ca o mireasă, strigându-le celorlalţi că pe aceea le-o dau, alta n-au. Femeile din partea miresei le strigă apoi nuntaşilor ginerelui că nu le dau mireasa adevărată, pentru că ginerele este urât şi, dacă le-o dau, le-o dau numai cu plată. Şi de-o parte şi de alta, se aud atunci laude la adresa ginerelui, respectiv – a miresei. La un moment dat, stolnicarii, împreună cu nuntaşii din partea ginerelui, se prefac a lua casa miresei cu asalt, scoţând uneori poarta curţii din ţâţâni şi ascunzând-o într-o altă curte. În curtea miresei, stolnicarul-şef, ridicând plosca plină cu ţuică deasupra capului, zice cu voce puternică:

– Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bine v-am găs’t sănătoş’!

Socrul mic îi răspunde cu glas la fel de puternic:

– Bună dimineaţa, cinstiţ’ socri mari/ Şî mulţumim, dumneavoastră, băieţ’ militari!/ Da’ ce umblaţ’, ce căutaţ’?

Din acest moment stolnicarul-şef începe să spună cu voce tunătoare ,,oraţia de nuntă”:  

 

„– Ce umblăm, ce căutăm?

La nimenea sama nu dăm!

Da’ cine sânteţ’ dumneavoastră

Să ne luaţ’ sama noastră?

Da’ fincă tot ne-ntrebaţ’,

Bine-ar fi să ne şî loaţ’

Cu-ncetu’, cu-ncetişoru’,

C-om spune tot adevăru’,

Că de multe ce ştim şî dese

Nu le-om putea spune p-alese.

 

*

Tânăru’ nostru-mpărat

De dimineaţă s-a sculat,

Faţa albă ş-a spălat,

Cu ştergaru’ s-a uscat,

Chica neagră-a pieptănat,

Cu strai nou s-a îmbrăcat,

Trâmbiţa-n mână-a luat,

Murgu’ şî l-a înşălat

Şî apoi l-a-ncălicat

Şî cu trâmbiţ-a sunat,

Oaste mare-a adunat:

O sută de grăniceri tari

Ş-o sută de feciori-plugari –

Toţ’, copii de boieri mari

Şî nepoţ’ de ghenerali.

 

*

Şî pă la răsărit de soare

Am plecat la vânătoare…

Ş-am vânat pă lângă mare,

De unde soar’le răsare.

Ş-am vânat pă la apus,

În toată Ţara de Sus,

Cu frunţâle alese,

Cu mânicile sumese.

Ş-am tot mers noi chiuind

Şi din flinte tot trăgând

Pă faţa pământuli,

Pă aripele vântuli.

Dară caii ne-au stătut,

Căci potecile-am pierdut.

Atunci ne-am lăsat în jos

Pă un deal tare frumos

Ş-alergarăm şî vânarăm

Munţî cu brazî şî fagii,

Dealur’le  cu flor’le,

Vâlcel’le cu viorel’le

Şî satele cu fetele.

*

Cân’ am ieşât la drumu-ăl mare,

Toată lumea sta-n mirare

C-am dat de-o urmă de fiară.

Noi am stat ş-am chibzuit

Şî cu toţ’ ne-am sfătuit:

Unii zâceau că-i urmă de zână

Să-i fie-mpăratuli cunună.

Alţ’ vânători mai cunoscători

Au zâs că-i urmă de căprioară,

Să-i fie-mpăratuli soţîoară.

 

*

Dară nunu-ăl mare

Cu grija-n spinare,

Călare p-un cal

Ca un Ducipal,

S-a urcat în scări,

S-a ridicat la nori

Ş-a făcut ochii roată

Peste oastea toată.

Cân’ încoace el privea,

Aicea mări-m’ zărea

O floare frumoasă,

Care nici nu creşte

Şî nici nu-nfloreşte,

Căci locu’ nu-i prieşte.

Şî ne-a trimis pă noi,

Cei şase lipani

Călări pe-armăsari

Cu coadele-mpletite,

Cu unghiile cosâtorâte,

Cu frâiele zugrăvite,

Cu toţî să pornim,

La dumneavoastră să venim.

Noi pornirăm şî venirăm

Pă faţa pământuli,

Pă aburii vântuli,

Tot bând şî chiuind,

Din flinte trosnind,

Pân’ce aici am ven’t

Şî noi că v-am găs’t.

Acum floarea să ne-o daţ’

Or’ unde nu măi scăpaţ’;

C-am ven’t cu târnacop de-argint,

Să scoatem floarea din pământ,

S-o scoatem cu rădăcină,

S-o ducem la-mpărat în grădină,

Acolo să să veselească,

Veselească ş-nflorească,

Locul ei să îi priiască

Şî să nu să ofilească.

 

*

Dacă dumneavoastră, boieri mari,

Ni-ţ’ crede nişte tâlhari,

Avem firman cu pecete-mpărătească,

Să vie aicea să citească

Cine ştie slovă latinească.

Dară cine nu ştie,

Nicidecum să vie!

Să ne-aduceţ’ boieri mari,

Oameni cărturari:

Un popă cu barba deasă,

Să ştie carte-aleasă,

Să nu fie cu barba rară,

Să ne ţâie pân’ desară,

Să-i fie barba ca fusu’,

Să ne dea degrab’ răspunsu’.

 

*

Strigăm tare, să să ştie

Că răspunsu-am vrea să fie:

Şase pahare cu vin,

Cu şase năframe de in

Cusute cu fluturaş’ ş-arnici

Cum s-or găsî pă aici;

Fie şî destrămătură

Dup’aci, din bătătură,

Să fie cu voie bună;

Fie ele şî din casă,

Numa’ să fie alese

De preacinstita mireasă.

Să nu fie di la vecine,

Ca să păţîm vr’o ruşâne,

C-atuncea e cinstea noastră

Şî ruşânea dumneavoastră.

 

*

Să mai aveţ’, boieri mari,

Buţ’ cu vin,

Cară cu fân

Şî boi graş’, clopotaş’;

Şî vaci lăptoase,

De viţă mănoase;

Şî oiţe mioriţe,

Cu lânile plăviţe;

Şî s-aveţ’, boieri mari,

Cântăreţ’ şî lăutari,

Să vie aici tot satu’,

Să-nveselească-mpăratu’.

 

*

De stat, noi am mai sta

Şî am mai tot ura,

Da’ n-avem jos pă ce sta,

Că noi sântem de soi,

Nu ciobani la oi

Să descălicăm în noroi;

Or’ niscai morari beţ’,

Să descălicăm în scaieţ’.

Nouă ne-ntindeţ’ covoară

Să descălicăm în pridvoară

Şî cailor să le daţ’

Fân nou, de ghizdei verde,

Cosât în noaptea de Sfântu’ Gheorghe,

Cu roua neloată,

Cu floarea nescuturată,

Strâns în sărbători

De două fete surori.

Caii noştri ca să mânce,

Din capete să nu mişce!

Caii noştri să şî bea,

Din capete să nu dea!

C-al’fel dumneavoastră

Veţ’ călca mândria noastră,

Pă noi ne veţ’ mânia

Şî capetele vî le-om tăia!

 

*

Unde e socru’ ăl mic?

Să vie aicea-un pic!

Să vie aicea iute

Să s-apuce să sărute

Această broască ţăstoasă!

Ia astă rădăcină uscată:

La şăzut e crăcănată,

E mare şî e spătoasă

Cum e o broască ţăstoasă –

P-aci lată, p-aici-naltă,

Ia-o şî sărut-odată!

Da’ s-o săruţ’ binişor

Ca să-ţ’ pară dulcişor.

Şî să n-o săruţ’ prea tare,

Căci căciula-n cap îţ’ sare,

Că e ţuică de Gribleşti,

Cân’ bei, să te veseleşti,

Nu c-a voastră – zamă acră

Du pă Valea lu’ Potroacă:

Bei multă – te umfli cobză,

De-ajungi târâş după sobă

Şî stai cu greierii de vorbă.

Ţuica noastră-i de Gribleşti,

Cân’ o bei, întinereşti.

E curată ca lămâia,

Făcută-n căzan la Boia,

Tot din prune de altoi,

Să veniţ’ sănătoş’ la noi,

Să sădiţi garofiţa voastră

La-mpărat în casa noastră.

Şî cu zestrea ce i-o daţ’

Carăle să le-ncărcaţ‘.

Vizitii sânt făloş’,

Boişorii sunt frumoş’

Şî nu să tem de povară,

Că la noi e drum de ţară.

Ş-o să fie în Gribleşti

O nuntă ca în poveşti,

Cu taraf şî voie bună,

Cât tinerii să cunună.

Apăi mergem la cămin

Să bem ş’-un pahar cu vin,

Să ne distrăm împreună,

S-aib’-ăi tineri viaţă bună

Şî un trai fericit,

Că de-aia aici am ven’t!

 

*

Tot urând la ăi nuntaşi,

Noi vedem că au rămas:

Nuntaşî de dinainte –

Cu gurile proţăpite;

Şî ăi du pă la spate –

Cu gurile toţ’ căscate.

Aduceţ’ strachina cu linte,

S-o dăm la ăi dinainte;

Ş-un putinei cu lapte bătut

Ca să li-l turnăm pă gât.

Aduceţ’ baniţa cu poame

Ca s-o dăm la cucoane

Că au cam slăbit de foame.

Iar pentru ăi di la spate –

Aduceţ’ vin şî bucate,

Să le daţ’ aici pă toate

La ăle mari guri căscate,

Care sânt aci, la spate,

Că ele sânt de-ale mele

Şî am ven’t la voi cu ele.

 

*

Trecut-am munţ’ şî văi adânci,

Păduri mari şî stânci,

Codri de braz’ frumoş’,

Bine v-am găs’t sănătoş’!”

 

În timp ce stolnicarul-şef spune oraţia, socrii mici şi nuntaşii din partea miresei glumesc pe seama lui, îl întreabă de vorbă, doar-doar l-or face să greşească şi să se facă de râs. El, însă, trebuie să nu bage în seamă pe nimeni şi să spună oraţia cu glas cât mai puternic, pentru a acoperi toată hărmălaia. Spre sfârşitul oraţiei, cineva din casa miresei, de obicei – soacra mică, aduce o farfurie aşezată pe-o lipie numită „azimă făcută cu flori”, obţinută din aluatul pentru cozonaci. Pe farfurie se află un un pahar cu ţuică, o batistă de nuntă frumos brodată, un „floc de lână” şi puţină sare. Totul se dă vornicului, care vine în faţa ginerelui cu ele şi i le oferă. Ginerele ia paharul cu ţuică, îl duce la gură aplecându-se în faţă şi prefăcându-se că-l bea, dar lasă ţuica să se scurgă jos. Apoi trece batista prin sare şi-o pune în buzunarul drept al hainei, cu floarea în afară, sau o prinde sub boierie. Azima o dă stolnicarilor şi celorlalţi tineri, care o rup în bucăţele pe care le aruncă peste nuntaşi, strigând:

– Uraaa, uraaa, uraaa!

Ginerele ia apoi paharul gol şi-l aruncă peste casă, pentru a se „sparge” eventualele farmece, care ar putea afecta în viitor convieţuirea cu tânăra nevastă. Naşa, împreună cu sora ginerelui, sau altă rudă apropiată a acestuia, intră în camera miresei, unde încep „învălitu’ miresii”, adică gătitul ei pentru cununie, timp în care lăutarii interpretează cu foc „cântecu’ miresii”:

 

„– Ia-ţ’, mireasă, zâua bună

Di la tată, di la mumă,

Di la fraţ’, di la surori,

Di la grădina cu flori,

Di la strat cu busuioc,

Di la horă, di la joc.

 

 

 

*

Copiliţă cu părinţ’

La ce naiba te măriţ’?

Că mila di la părinţ’,

Anevoie ai s-o uiţ’,

Iar mila di la bărbat

E ca putrigai uscat.

Taci mireasă nu măi plânge,

Că la maică-ta te-oi duce

Cân’ o face plopu’ pere

Şî răchita micşunele.

 

*

Rămâi, mamă, sănătoasă,

Dacă n-ai fost bucuroasă

Să-m’ măi vez’ umbra pân casă,

Că eu nu plec bucuroasă.

Rămâneţ’, fraţ’ şî surori,

Că eu plec de lângă voi.

Rămâneţ’, fete şî flăcăi,

C-am plecat şî dintre voi”.

 

În timp ce în casă se găteşte mireasa pentru cununie, iar afară se cântă cântecul miresei, rudele acesteia îi încarcă zestrea într-un car: „macaturi”, plăpumi, pături, „perini”, covoare, „şarvete”, lenjerii de pat, veselă etc. Coarnele boilor care vor trage carul cu zestrea miresei, se împodobesc cu bentiţe de care atârnă ciucuraşi roşii, iar din pom sau de pe casă, se coboară bradul miresei, care va fi purtat înaintea alaiului. După ce mireasa iese afară gătită, toţi nuntaşii, în frunte cu mirii, naşii şi cuscrii, joacă  o horă de mână – „hora braduli” – în cântecul dezlănţuit al lăutarilor, presărat cu chiuituri şi strigături în pauza dintre versuri:

„– Ce mai soare luminos,

Hai dorule, hai, hai, (refren)

Ce mai ginere frumos!

Ce măi lună luminoasă

Şî ce mireasă frumoasă!

Naşule, nu fi avar –

Bagă mâna-n bozânar.

Bagă mâna-n bozânar

Şî dă bani la lăutar…”

 

Înainte ca mireasa să plece de la casa părintească, stolnicarul-şef spune „iertăciunile” din partea mirilor către părinţi:

„– …Să-i iertaţ’, să-i binecuvântaţ’,

Urări de bine să le daţ’.

Părinţ’, rude, surori, fraţ’

Toate rel’le să uitaţ‘…”

 

După ce alaiul pleacă de la casa miresei, îndreptându-se cu cântec de lăutari către biserică pentru cununie, naşii aruncă bani mărunţi peste nuntaşi, bani care sunt repede adunaţi de copii. Pe drum, ca din întâmplare, copii – băieţi şi fete – ies în calea nuntaşilor cu găleţi pline-ochi cu apă, pentru ca tinerilor însurăţei să le meargă totul din plin în anii de căsnicie ce vor urma, iar naşii sunt obligaţi să arunce bani în apă drept mulţumire. Carul cu zestrea miresei se îndreaptă către casa ginerelui, iar alaiul îşi continuă drumul spre biserică. În timpul slujbei de cununie, care pentru toţi participanţii reprezintă punctul culminant al nunţii loviştene, cununia civilă trecând, aşa cum spuneam, aproape neobservată, lăutarii rămân în afara „podgradiei” – curtea bisericii, adică – unde cântă mai în surdină, iar tineretul se prinde în horă. La sfârşitul cununiei, naşul aruncă peste nuntaşii din biserică bomboane şi bani mărunţi, pe care copiii se îmbulzesc să-i adune. După cununie, toţi nuntaşii încing hora în mijlocul drumului din  faţa bisericii, lăutarii având misiunea de a cânta aprig din instrumentele lor.

Până prin anii ’60, în comuna aceea din nordul Ţării Loviştei mai existau lăutari localnici, la nunţile din satul lui Marinică fiind ,,tomniţi” în special Vasile Ţiganu’ – la vioară, cu nevastă-sa, Marioara – guristă, Ion Glăman – la „clanaret” şi  Vasile „al Stancî” – bărbatul surorii mai mici a bunică-sii Hobzoaica – la tobă. După aceea, la nunţile din satul lor, venea mai ales un taraf de lăutari de la „Vale”, adică din Vâlcea, taraf care-i avea ca protagonişti pe Ion Pălău cu fiu-său Tomiţă, ambii cântând la vioară. Uneori veneau lăutari de prin Sibiu, dar la cine-şi permitea să-i aducă, fiindcă aceştia erau mai „scumpi” decât cei de la „Vale”.

La un moment dat, de obicei după hora bradului, lăutarii încep să cânte „marşul de nuntă”. În acel moment, hora se rupe în chiote şi strigături, iar alaiul porneşte spre casa mirelui, cu lăutarii înainte cântând. Aici, tinerii proaspăt cununaţi sunt întâmpinaţi de soacra mare cu pâine şi sare şi cu urări de viaţă lungă împreună, în belşug şi sănătate. Apoi, ei intră în casă legaţi unul de altul, de gât, cu un „şarvet” bogat împodobit cu flori cusute. Înainte, petrecerea de nuntă cu dar avea loc în casa ginerelui, dar de pe la sfârşitul anilor ’60, ea se desfăşoară la Căminul Cultural sau, uneori, dacă este cald şi vreme bună, într-un cort mare, instalat în curtea şcolii. În timpul petrecerii, mireasa este jucată „pe bani”; aceştia se pun în buzunarul mare al unui „şurţ” pe care ea şi-l leagă în jurul mijlocului, anume în acest scop. La un moment dat, mireasa este „furată” de către tineri, iar mirele şi naşii sunt obligaţi s-o răscumpere în schimbul unei cantităţi de ţuică şi de vin care se negociază cu haz zgomotos între „părţi”. Darul de nuntă, bani şi – mai ales din partea rudelor –, diferite bunuri casnice, este strâns de către vornic, un bărbat dintre nuntaşi, recunoscut ca fiind „bun de gură” şi care poate improviza pe loc diverse strigături şi glume la adresa celor care dau darul de nuntă, neuitând să menţioneze şi în ce a constat acesta. A doua zi – luni, până spre seară –, are loc o binemeritată odihnă a nuntaşilor, după care tinerii însurăţei împreună cu naşii, socrii mari şi rudele apropiate, dar şi cu alţi invitaţi care nu au participat la cheful „mare” merg „pă-ntorsuri la pocânzăi” – adică la petrecerea dată de socrii mici la ei acasă sau la Căminul Cultural, acesta find ultimul „act” al nunţii loviştene. După o săptămână, adică duminica următoare, tinerii căsătoriţi merg la biserică pentru a duce lumânările de nuntă şi a fi binecuvântaţi de preot. Apoi, se duc împreună cu părinţii la naşi, cu daruri pentru „a lua floarea ginerelui” – adică pentru a le da şi aceştia binecuvântarea lor, prilej cu care are loc o nouă petrecere, este drept, într-un cerc mai intim decât cel de la nuntă.

La maturitate, Marinică îşi amintea adesea cu multă duioşie, de nunţile din satul lui. Câteodată, părinţii îl luau cu ei la cheful cel mare, duminica seara. Se milostiveau   şi-l luau şi pe el, mai ales atunci când era nunta vreunei rude. Atunci, nu mai putea de bucurie. Mânca iute „mizilicul”, nu înainte de a sorbi cu poftă jumătatea de pahar cu ţuică oferită de taică-său, porţia lui, de! Ceea ce reuşea să mai şterpelească pe furiş, era altă poveste! Întotdeauna, la nunţile din satul lor, după „mizilic”, urma o supă de pasăre cu găluşti sau cu fidea tare bună, făcută de bucătăresele satului – Floarea Jerpelii sau Tanţa lui Tică Chioru’, verişoară-sa, Cornea după numele de familie, fata lui Laie Chircuţ, legionarul, fratele mai mare al lui taică-său. Şi supa o sorbea iute-iute… Cerea apoi câteva „fălii de cozânac” pe care le mânca amestecate cu vin, un pahar, porţia lui; ce mai şterpelea el, era iarăşi altă poveste. Şi, o Doamne, ce bun era cozonacul acela cu vin!… Nu-i mai trebuiau sarmalele şi nici friptura. Sătul, ameţit de băutura şterpelită şi mulţumit că ai lui îl luaseră şi pe el la nuntă,  Marinică începea să „pircoteze” până ce adormea buştean cu capul pe masă, deşi lăutarii cântau, lumea vorbea, râdea, juca . . . ; ce mai, era hărmălaie mare. Se trezea dimineaţa lungit pe vreo bancă, într-un colţ al căminului,  învelit cu vreo broboadă ori haină, sau prin vecini, în vreo cameră unde fusese cărat pe sus, habar n-avea de asta, şi unde dormise tun, claie peste grămadă cu alţi copii cheflii.                    

 

*    *    *

 

         Mărian era mare amator de nunţi spre deosebire de Oara care, zgârcită cum era, făcea de fiecare dată nazuri, doar-doar o economisi ea suta aia de lei pe care o puneau pe masă şi asta la „străini de neam” că la rude puneau până la două sute de lei, funcţie de gradul de rudenie. De fiecare dată când trebuiau să meargă la nunta vreunei rude între cei doi avea loc o negociere aprigă în privinţa darului de nuntă, căci Mărian voia să pună pe masă mai mult, ca să nu se facă de „băcănie”, iar Oara mai – puţin, şi ea era şi mai înverşunată dacă era vorba cumva de o rudă din partea lui, nu a ei. Chefliu cum era însă, Mărian rata puţine nunţi. Nu e vorbă, şi lumea insista să vină el la nuntă fiindcă se prcepea să facă pe vornicul improvizând fel de fel de glume pe seama celui care urma să pună darul de nuntă. Apoi lumea îl mai chema pentru că, după ce se „abţiguia o ţâră”, îi plăcea să cânte romanţe. De fiecare dată îşi începea „programul” cu „A venit aseară mama”, de ale cărui versuri Marinică era impresionat. Tot cântându-l pe la nunţi dar şi cu alte prilejuri, chiar şi aşa, din senin, când săpa sau cosea, Marinică a învăţat şi el cântecul acesta frumos. Îi era uneori ciudă că, pe el interesându-l mai mult versurile, nu şi le putea aminti decât cântându-le. Era prin clasa a doua când l-a chestionat pe taică-său cine a „făcut” acel cântec, şi-a dat şi el seama că nu era un cântec popular orecare.

         – Bă, muzica nu ştiu să-ţ’ spui cine a compus-o, da’ versur’le sunt de un mare poet, George Coşbuc îl cheamă, i-a răspuns Mărian după o clipă de ezitare.

         – Să ştii tale că eu am auzât de poetu’ ăsta, am învăţat di la văru’ Gică chiar şî o poiezâie di el din cartea de citire, i-a răspuns mândru Marinică.

         – Da, bă?, s-a mirat Mărian. Păi, dacă e aşa, ia zâ-mi-o bă şî mie, să mă conving că nu mă minţ’!

Şi Marinică i-a recitat „Iarna pe uliţă”…

         Peste mai puţin de un an, când era pionier, Marinică avea să afle că autorul versurilor romanţei „A venit aseară mama” nu era George Coşbuc, aşa cum îi spusese taică-său. Era de Sfântul Ştefan, a treia zi de Crăciun. Când a ieşit de la biserică, Mărian l-a chemat la masă şi la un pahar „de vorbă” pe frate-său cel mare, Laie Chircuţ, legionarul. După ce au mâncat bine, tot bând ei, bineînţeles că Mărian a început să cânte „A venit aseară mama”. Terminând el de cântat, frate-său a prins a lăcrima, şoptind în barbă, ca pentru sine:

         – Săracu’ Vasâle, ce-o măi fi cu el? O fi scăpat di la gherlă? Nu măi ştiu nimica de el…

Mărian nu i-a răspuns,  şi-a  dus doar iute  degetul  arătător  la gură dar Laie nu l-a văzut. Marinică însă, nici una nici alta, l-a întrebat pe unchiul lui:

         – De care Vasâle vorbeşti tale, tată Laie?

         – Ei, de Vasâle Militaru, mă, nepoate, ăl care a scris versur’le cânteculi de l-a cântat tat-to aşa de frumos… 

         – Bă, nene, ia lasă tu copilu’ ăsta în pace, ce, vrei să dăm de dracu’?, a sărit iute Mărian cu gura pe frate-său.

Până să răspundă Laie, tot Marincă a fost cel care l-a întrebat:

         – Păi, cum aşa, că tăticu mi-a spus că poezâia după care s-a făcut cântecu’ ăsta a fost scrisă de poetu’ George Coşbuc?

Când a auzit una ca asta, Laie Chircuţ s-a făcut foc şi pară:

         – Grijania şî parastasu’ mamii lor de comunişti, păi, bine bă, Măriene tu-i spui minciuni lu’ fit-o? Dacă te-ai dat şî tu cu ei să ştii că de acum încolo nu-m’ măi eşti frate!

Apoi, întorcându-se către Marinică i-a spus cu tristeţe în glas:

         – Bă, nepoate, să ştii şî tu că ăl care-a scris poezâia „A venit asară mama” a fost un mare poet şî un mare om, legionar ca şî mine, l-am cunoscut cân’ făceam armata în regimentu’ de gardă regală şî cân’ m-am făcut şî eu legionar.

         – Ce e aia „legionar” tată Laie?, l-a întrebat repezit Marinică.

         – Ia, nişte oameni care au vrut binele ţării ăştia şî care pentru asta au avut de suferit şî măi au încă du’pă urma comuniştilor… Lasă acum, dac-oi măi trăi am să-ţ’ spui eu ţâie măi încolo, cân’ îi fi o ţâră măi mare şî-i pricepe cum e cu politica, văz că lu’ tat-o i-e frică să spuie adevăru’; auz – George Coşbuc să scrie „A venit asară mama”, invenţie comunistă, dar-ar benga-n ei!…

         – Mi-e frică pă dracu, nu-m’ e, da’ n-are rost să-i împui mintea copilului ăstuia cu lucruri d-astea. Ia, bă, copile, ai mâncat, ai băut, dă-i drumu’ la sanie, hai, du-te până nu mă răzgândesc!

Pe loc lui Marinică îi dispăru orice urmă de curiozitate în legătură cu autorul poeziei „A venit aseară mama”; a sărit iute de la masă, şi-a luat pe braţe „dulmanul”, şalul de lînă, mănuşile cu un deget şi căciula de miel şi a zbughit-o  afară, în tindă, unde s-a îmbrăcat repede şi a tulit-o la săniuş, era o hărmălaie de nedescris pe drumul ce cobora în vale la Roman, exact ca-n poezia „Iarna pe uliţă” de George Coşbuc…

         Mai târziu, adică de prin clasele a cincea – a şasea, Marinică a înţeles de la unchiul lui Laie Chircuţ şi de la taică-său, dar şi de la Hobzoaica, de la bunicu-său Chircuţ, chiar de la maică-sa cam cum stătea treaba cu legionarii şi de ce lumea se ferea să vorbească despre ei. În manualele de istorie nu se pomenea nimic despre Mişcarea Legionară, ca de altfel şi despre multe alte lucruri (abia în studenţie fiind a aflat şi el cum s-a produs abdicarea lui Cuza şi aducerea pe tron a unui prinţ străin, ca şi unele lucruri despre perioada monarhică a României – subiecte tabu, ca şi Mişcarea Legionară, în istoriografia comunistă).

         Laie Chircuţ nu ştia atunci, de Sfântul Ştefan, că Vasile Militaru murise încă din anul 1959, în închisoarea de la Ocnele Mari

                     

                                       *    *    *

 

         Pe lângă nunţi, lui Marinică îi mai plăcea tare mult de „Creciun” şi de „Anu’ Nou”. În fiecare an, el se ruga în gând ca ai lui să nu taie porcul în săptămâna de dinaintea Crăciunului, căci el „ţinea” doar prima şi ultima săptămână din post şi, la tăiatul porcului, voia neapărat să mănânce şorici şi ficat fript pe jar. Până şi taică-său se „spurca” atunci, văzându-l pe el mâncând cu atâta poftă. După ce porcul era tranşat şi pus în troaca „de porci” la sare şi când mai rămâneau de făcut cârnaţii, toba şi „cârtaboşii”, Mărian prăjea câte o tigaie mare de carne fragedă, ficat, inimă, plămâni şi slănină – tot se „spurca” de fiecare dată mâncând şorici, măcar să mănânce ca lumea la masă! –, iar pentru Marinică era o plăcere să înfulece carne prăjită cu pâine şi cu varză acră, pe care o întingea în untura fierbinte. În schimb, Oara şi Hobzoaica… ferit-a sfântul să pună gura pe „de dulce”! Ele mâncau „făsui” cu varză acră tocată, peste care presărau câteva fire de piper măcinat şi apoi puneau „o ţâră” de ulei. Bineînţeles, Marinică mai „ciupea” din când în când şi câte un „gât” din ţuica fiartă pe care începeau s-o bea „oamenii di la porc” imediat după ce acesta era înjunghiat de Mărian Chircuţ, recunoscut ca având „mâna uşoară”. Porcul nu trebuia să moară repede, ci trebuia să lase cât mai mult sânge, altfel carnea se întărea şi devenea aţoasă, fapt care se-ntâmpla atunci când porcul era înjunghiat de cineva cu „mâna grea”. De fiecare dată când tăia Mărian porcul, Oara fugea „nouă hotară” de-acasă – nu suporta să audă nici guiţatul porcului, darămite să-l mai vadă cum horcăie şi se zbate şi cum curge sângele vale din gâtul lui.    

În decembrie, după Sfântul Nicolae, tinerii de însurat se strâng seara în casa unuia dintre ei, pentru a repeta „cântecele de Creciun”. De multe ori, repetiţiile se desfăşoară sub  supravegherea unuia sau a mai multor bărbaţi mai în vârstă, buni cunoscători ai textelor acestor cântece. În zorii zilei de 24 decembrie, de pe la orele două-trei, încep să umble copiii după ,,colindeţi”. Ei vin cete-cete pe la fiecare casă de gospodar, strigând în gura mare:

– Bună zolooo, bună zolooo…!

Copiii sunt primii care vestesc Naşterea Domnului, iar urarea lor derivă, de fapt, de la „Bune-s zorile!”. În faţa fiecărei case, ei se opresc şi cântă:

 

 

„– Am venit şî noi o dată

La un an cu sănătate

Şî la anu’ să venim,

Sănătoş’ să vă găsâm…”.

 

Dacă gazda întârzie cumva să le deschidă, atunci ei încep să strige nerăbdători:

 

 

„– Ne daţ’, or’ nu ne daţ’

Mămăligă cu cârnaţ’?”

 

După ce gazda le deschide uşa, fiecare copil îi spune:

– Bună dimineaţa la Moş Ajun, bună dimineaţa la Moş Ajun! şi primeşte „colindeţi” – covrigi, cornuri, felii de cozonac, biscuiţi, nuci sau mere – pe care îi vâră repede într-o traistă cât mai mare, purtată cu baiera trecută peste umăr. Noaptea, umblă după „colindeţi” copiii mai mari, cei mici aşteptând ca pe ace să se facă „o ţâr’de zâuă”, ca să le dea şi lor voie părinţii să plece, nelipsind adesea scenele patetice, cu rugăminţi şi plânsete din partea ţâncilor.

În noaptea de Crăciun, colindă băieţii de însurat. În satul lui Marinică, cel mai mare sat din comună, colindă două grupuri de tineri, numite „preuci”: o „preucă” – jumătate din sat, alta – cealaltă jumătate. Fiecare „preucă” este condusă de un „înaintaş” ales prin vot unanim dintre tinerii cei mai destoinici din sat, buni cunoscători ai cântecelor de Crăciun, şi este însoţită de doi-trei „măgari” – nişte băieţi mai puţin talentaţi la cântat, dar destoinici, care sunt desemnaţi să poarte „disagii” în care se pun darurile în natură: băutură, colaci, cozonaci, afumături de porc, nuci, mere etc. La rândul ei, fiecare „preucă” este împărţită în câte două „strane”, care cântă alternativ într-un stil caracteristic: fiecare „strană” interpretează câte o secvenţă din cântec, sfârşitul secvenţei suprapunându-se peste începutul secvenţei următoare, deoarece „strana” aflată în pauză începe să cânte când cealaltă încă nu a terminat de cântat secvenţa de dinainte.

Cum începutul fiecărei secvenţe este foarte puternic, manifestându-se permanent o concurenţă între cele două strane în ceea ce priveşte „calitatea” interpretării, rezultă o suprapunere fonică originală, deosebit de interesantă. De asemenea, în timpul interpretării, accentul se pune pe ultima silabă care, de cele mai multe ori, conţine la sfârşit o vocală, iar dacă se-ntâmplă să fie o consoană, ea este vocalizată prin adăugarea unui „î” mut. În ceea ce priveşte conţinutul, cântecele de Crăciun din satul lui Marinică şi, în general, din Ţara Loviştei, sunt atât religioase, cât şi profane, principalele lor teme fiind Naşterea Pruncului Iisus, vânătoarea, păstoritul, agricultura şi dragostea. Cântecele de Crăciun nu sunt identice nici ca text şi nici ca melodie, nici măcar în cadrul aceleiaşi comune, darămite în toată Loviştea, deşi temele sunt aceleaşi, iar corespondenţele între ele – uşor de stabilit. Şi încă ceva: acolo, în Lovişte, sau, cu siguranţă, în satul lui Marinică, nu există termenul de „colind”, ci acela de „cântec” – „cântec de Creciun”, mai exact.

În noaptea de 24 spre 25 decembrie, băieţii de însurat colindă după un anumit tipic, moştenit din vremuri străvechi. În faţa uşii fiecărei case, ei încep să cânte mai întâi „cântecu’ de-afară” – „ De-adormit-aţi, mari boieri”:

 

„– De-adormit-aţi, mari boieri, mari boieri,

Din zâoară, din doscioară,

Din capu’ zâorilor, mari boieri,

C-a dat raza soarelui,

Zâmbrele portiţilor, mari boieri,

Crucile fereştrilor,

Gârlicele, pimniţele, mari boieri,

Jâcniţele cu buţâle.

Boieri nu să deşteptară, mari boieri,

Da’ cei juni colindători,

De-m’ văzură şî-m’ văzură, mari boieri,

Pâlc de porumbi să făcură,

Ca un pâlc de porumbei, mari boieri,

De-amestecaţ’ cu grangurei.

Şî-m’ săltară de-m’ zburară, mari boieri,

Sus, mai sus să ridicară,

Cu norii s-amestecară, mari boieri,

Jos, mai jos că să lăsară.

În prundur’le mărilor, mari boieri,

Luară-apşoară-n gurişoară,

Pietricele-n degeţele, mari boieri,

Jos, mai jos că să lăsară.

Peste case boiereşti, mari boieri,

Cu apşoara că-m’ stropiară,

Pietricele-ngrindinară, mari boieri.

Atunci boieri să deşteptară,

Lor mai bin’că le păreară, mari boieri:

Mese mari că întindeară,

Peste masă – grâu revarsă, mari boieri,

Peste grâu – colac de grâu

Şî o mână de florinţ’, mari boieri,

De florinţ’, de bani mărunţ’.

Şî din gură-aşa-m’ grăiară, mari boieri:

– De-ţ’ fii juni colindători,

Intraţ’ în casă pă fereastră, mari boieri,

Şî veţ’ sta-mprejur la masă.

Şî veţ’ sta, veţ’ colinda, mari boieri,

Din vadră veţ’ adăpa

Şî colacu’ veţ’ lua, mari boieri,

Cel colac de cozânac

Şî cea mână de florinţ’, mari boieri,

De florinţ’, de bani mărunţ’.

Ş-o-nchinăm cu sănătate!”.

 

În perioada „regimului popular”, pentru că  n-au reuşit să interzică obiceiurile de Crăciun cu niciun chip în Lovişte, ateii comunişti au impus totuşi înlocuirea sintagmei „mari boieri” din cântecul de afară, cu „mari plugari”, însă de multe ori, băieţii nu se conformau acestei „directive”. Acest cântec se cântă în ritm alert, cu voci puternice, pentru ca gazda să audă şi, de aceea, melodia pare oarecum stridentă, dar în noapte, ea sună impresionant. Arareori băieţii sunt lăsaţi să termine tot cântecul de afară, căci uşa casei se deschide şi, de regulă, sunt poftiţi înăuntru.

Foarte rar nu sunt primiţi în casă, dar şi atunci li se dau bani afară, evident – mai puţini decât dacă ar fi fost poftiţi înăuntru. De obicei, nu primesc băieţii în casă cei care au necazuri, oamenii bătrâni şi singuri şi cei care nu au suficienţi bani pentru a-i plăti ca să le cânte în casă. De fapt, băieţii ştiu dinainte unde vor fi primiţi în casă şi unde nu, deoarece în prima situaţie, casele sunt luminate de sărbătoare, iar în cea de-a doua, ele sunt cufundate în întuneric. În orice caz, băieţii trec pe la toate casele locuite, fie ele luminate sau nu…

În casă, băieţii cântă ceea ce comandă gazda – capul de familie, sau ceea ce vor ei. În cazul din urmă, ei aleg cântecele orientându-se după situaţia familială a gospodarului respectiv: existenţa fetelor de măritat, a băieţilor de însurat, a copiilor mici, a celor foarte înaintaţi în vârstă etc. Exceptând cântecele care au legătură cu Naşterea Pruncului Iisus sau care conţin, în general, tematică religioasă, cele mai multe cântece de Crăciun sunt pentru băiatul de însurat sau fata de măritat din casa respectivă. Acestora li se urează, înainte de toate, împlinirea dorinţei de a-şi întâlni iubita, respectiv – iubitul potrivit. Dacă băieţii care colindă ştiu că băiatul sau fata colindată de ei „umblă” cu o fată, respectiv, cu un băiat anume, în finalul cântecului introduc numele iubitei băiatului sau al iubitului fetei, spre hazul tuturor şi, uneori, spre surprinderea părinţilor, care atunci află că fiul sau fiica lor are o iubită, respectiv, un iubit:

 

„– Lu’ (cutare) ani frumoşi,

Cu (cutare) de-a-mpreună,

Ca să-ş’ facă voia bună

Şî să-m’ fie sănătoş’!”.

                             

Dintre toate cântecele „din casă”, cel care-i plăcea cel mai mult lui Marinică, era „Sus în plaiu’ muntelui”:

 

 

„– Sus în plaiu’ muntelui,

Viţa-i verde de ieder, (refren)

E-un ciopor mare de oi.

Da’ de păscut, un’ să paşte?

Şî să paşte-n seninei.

Da’ de apă un’ s-adapă?

Şî s-adapă în nori negri.

Dară strunga care este?

E cearcănul luniei.

Da’ găleata care este?

Este luna cân’ e plină.

Dară cupa care este?

Luceafăru’ ziorilor.

Da’ la uşă cin’ le mulge?

Mulge Marin bun băiat.

Da’ la strungă cin’ le dară?

Dară-ş’ Ana d-ochii-ş’ negri.

Ana din gură-m’ grăiară:

– Mulge tare, frăţâoare!

Cele oi şi plecătoare

Le mai lasă trecătoare,

Cele sute de cornute

Le mai lasă şî trecute,

Cele mii de miorele

Le mai lasă şî pă ele

Că vine-un puhoi de ploi.

Marin din gură-m’ grăiară:

– Nu te, soro, speria

C-ăla nu-i puhoi de ploi,

Ci sunt peţâtorii tăi:

Vin la min’,  te cer pă tine,

Nu te cer numai pă tine:

Şî-mi cer zeciuri de berbeciuri

Şî-mi cer sute de cornute,

Cea ie cu năsâpie.

Şî-mi cer mii de miorele

Şî-mi cer plug negru de boi

Şî pă murgu’ cel din grajd,

De-nşelat şî de-nfrânat,

Cum e bun de-ncălicat.

Ana din gură-m’ grăiară:

– Nu te, frate, speria!

Ei să-m’ fie sănătoş’,

Că eu îi cunosc pă ei:

D-ochii-m’ negri ce-m’ dau eu –

Plătesc zeciuri de berbeciuri,

Plătesc sute de cornute.

Cea ie cu năsâpie –

Plătesc mii de miorele.

Cizme-nalte ce-m’dau eu –

Plătesc plug negru de boi

Şî pă murgu’ cel din grajd,

De-nşelat şi de-nfrânat,

Cum e bun de-ncălicat.

Unde-i Marin cel frumos

Cu Angela de-a-mpreună,

Ei să-m’ fie sănătoş’!”.

 

Acest cântec se cântă în secvenţe de câte trei versuri, dintre care cel din mijloc este refrenul – „viţa-i verde de ieder”. Aici se împletesc, într-o remarcabilă alegorie, tema dragostei şi tema păstoritului. De obicei, el se cântă în familiile unde există tineri – fraţi şi surori, necăsătoriţi. Dialogul frate-soră relevă îngrijorarea celui dintâi că-şi va pierde din avuţie pentru că peţitorii  sorei lui nu-i vor cere să le-o dea doar pe ea, ci şi ,,zeciuri de berbeciuri”, ,,sute de cornute”, ,,mii de miorele”, ,,plug negru de boi”, ,,pă murgu’ cel din grajd” şi chiar ,,cea ie cu năsâpie”. Dar sora lui îl linişteşte, conştientă fiind de frumuseţea ei şi de faptul că aceasta este suficientă pentru a fi peţită. Remarcabil este faptul că frumuseţea fetei reiese din text în mod natural, aproape indirect, discret şi nu în mod agresiv, lipsit de modestie sau de bun-simţ, imoral sau în mod lasciv-libidinos-vulgar, aşa cum, din păcate se întâmplă cu unele texte de muzică poulară „modernă”.

Marinică avea să susţină mai târziu, la maturitate, când constatase în mod ireversibil că poporul român are nişte „hibe” considerate de el congenitale – ca şi boala lui, ce comparaţie ciudată! – că „Sus în plaiu’ muntelui”, cântecul de Crăciun din satul lui, este superior ca subtilitate a mesajului baladei „Mioriţa”, cea atât de „vârâtă” în cap elevilor la şcoală şi despre care el era de părere că este un bun exemplu de cum noi românii ne dăm întotdeauna „cu stângu-n dreptul”; mai mult, când „i se punea pata”, devenea pur şi simplu extremist, susţinând că singurul mesaj valabil al acestei creaţii populare este acela că două treimi din poporul român sunt formate din hoţi şi criminali şi o treime din… proşti!

– Cât de bătut în cap trebuie să fii pentru ca, aflând că în următoarea noapte vei fi ucis de tovarăşii tăi de negustorie, tu să începi doar a te văicări, în loc să pui mâna şi să-i omori tu pe ei înainte?! Este o atitudine tipică pentru noi, românii!, îşi argumenta el părerea, care, fireşte, era pentru mulţi inacceptabilă şi pentru care şi-a atras multe antipatii, mai ales din partea celor ferm convinşi că românii sunt „buricu’ pământului” şi pentru care el nu era decât un „trădător de neam şi ţară” . . .   

Spre dimineaţă, după ce termină de colindat tot satul, băieţii se adună în faţa bisericii şi aşteaptă să se tragă clopotele care vestesc Naşterea Domnului şi cheamă lumea la slujba de Crăciun. De obicei, clopotele încep să bată în jurul orei cinci dimineaţa, când încă este întuneric. În acel moment, băieţii din cele două preuci reunite, încep să cânte „Ziorile” şi pornesc spre un capăt al satului, apoi spre celălalt, cântând, în timp ce clopotele bisericii bat cu putere:                               

„– Ce v-aşa, pripiţî? (x2)

Voi, zâori de zâuă, (refren)

Cân’ voi bine ştiţî:

Noaptea de-astă noapte

Noi nu ne-am somnatî

Şî am tot umblatî,

De am colindatî

Munţ’ şî văi adânci,

Păduri mari şî stânci,

Ca să ne vânămî

D-ale vânătorii:

Cerbi şî căprioare,

Pasări zburătoare.

Şî noi, tot umblândî,

Nimic nevăzândî,

Nici neauzândî,

Nici cocoş cântândî,

Nici topor tăindî,

Nici câine lătrândî,

Nici popă tocândî;

Numa’ vârf de munte,

Vârf de munte-naltî.

Noi că am văzutî

Doi vulturii suri

Din aripi bătândî,

Din ciocuri muşcândî.

Noi ne-am dat la sfatî

Şî am judecatî

Cum să ne-afirămî

Ca să le furămî

Câte-o penişoară:

Dăm la fetişoare,

Puie-n cosişoare

Sara-n şăzătoare,

Rar la zâle mari,

Zâua de Crăciunî,

Cea de Bobotează

Cân’ popa botează”.

 

Fiecare vers se cântă de câte două ori, urmat de refren – „Voi zâori de zâuă” – o singură dată, iar sfârşitul fiecărui vers care se termină cu o consoană, este accentuat prin adăugarea unui „î” mut. Este un moment impresionant, absolut înălţător. Marinică era fascinat de acest cântec, nu numai copil fiind, ci şi când era elev de liceu, apoi student şi când el însuşi îl cânta cu băieţii din sat. Mai mult, deşi anii treceau, fascinaţia lui faţă de acest cântec revenea ori de câte ori şi-l amintea. Chiar dacă nu mai putea fi prezent în sat de fiecare dată când se cânta, nu ştiu cum se făcea că în ziua de 25 decembrie, întotdeauna se trezea la ora cinci dimineaţa şi-şi spunea în gând: „Acum, băieţii cântă Ziorile…”, iar sufletul i se umplea de nostalgie.

În ziua de Crăciun, copiii umblă „cu Steaua”. Aceasta este confecţionată dintr-o cutie de conserve găurită pe margine în şase locuri simetrice, în care se înfig şase beţe de alun egale ca lungime şi ale căror capete se întâlnesc în centru; pe capacul exterior al cutiei, pe un carton, se lipeşte o iconiţă reprezentând Naşterea Domnului şi apoi totul se împodobeşte cu hârtie creponată – roşie şi albă. În timp ce cântă, copii rotesc ritmic „steaua” aceasta, ţinând-o cu mâna introdusă în partea fără capac a cutiei de conserve.

Tot în ziua de Crăciun, seara, după o odihnă binemeritată, are loc petrecerea băieţilor care au colindat noaptea precedentă,  petrecere cu fete  şi muzică din fluier şi acordeon sau, de mai mulţi ani, înregistrată, şi la care participanţii se ospătează cu bucatele şi băutura primite în dar. Înainte de începerea petrecerii, are loc împărţirea în mod egal la toţi băieţii, a banilor strânşi din colindat.

În seara zilei de 31 decembrie, copiii umblă cu „Pluguşorul”, iar a doua zi – pe 1 ianuarie, când era şi ziua lui de naştere, cu „Sorcova”. Mărian şi cu Oara îşi petreceau Revelionul pe la prieteni, în cursul acelei nopţi trecând pe rând, pe la toţi cei strânşi să petreacă – de obicei, trei-patru familii; evident, şi pe la ei.  De când a ajuns elev de liceu şi până la terminarea facultăţii, Marinică îşi petrecea Revelionul în sat, împreună cu băieţi şi fete de seama lui, fie la Căminul Cultural, fie în casa vreunui „fârtat”, fiecare dintre ei participând, „în natură”, la alcătuirea  meniului. A doua zi, seara, trebuia să le facă cinste fârtaţilor lui, adică celor de-un „leat” cu el – aşa li se spunea în satul lui celor născuţi în acelaşi an – doar era 1 ianuarie, ziua lui de naştere, nu?    

                             

*    *    *

 

Un alt eveniment important din viaţa loviştenilor, era (şi mai este încă!) târgul de Sfântul Ilie din Dealul Mlăcii, între Titeşti şi Boişoara, sau „Târgu’ di la Titeşti”.  Până nu demult, târgul era o manifestare mult aşteptată de tineri şi, mai ales, de copii; în fiecare an, după Paşte, aceştia începeau să strângă „bani de târg” pe care, în ziua de Sfânul Ilie, îi cheltuiau acolo pe tiribombă, circ, alviţă, turtă dulce, limonadă şi fel de fel de nimicuri (fluiere, vâjâitori, fofeze, căruţuri, ochelari, mărgele etc.). Târgul are loc anual, în perioada 14-20 iulie, până în ziua de Sfântul Ilie desfăşurându-se ,,târgu’ de animale”, iar în acea zi – ,,târgu’ de oameni”.  

Târgul acesta este foarte vechi, originile sale pierzându-se în negura vremii. Este de menţionat faptul că în Lovişte nu există termenul de „nedeie”, cu atât mai puţin acela de „nedeie păstorească”, iar termenul de „bâlci” este folosit arareori, aici având un sens peiorativ; cel uzual, este acela de „târg”. In vechime, târgul avea loc pe muntele Faţa Sfântului llie, la o înălţime de 1950 m. Aici, la Faţă, se întâl­neau oieri şi crescători de vite din Ardeal şi din Munte­nia, pentru a vinde şi cumpăra animale şi produse prelu­crate din lemn, lână, piei etc. Târgul era şi un bun prilej de distracţie pentru participanţi, cu lăutari şi circari. De asemenea, la acest târg se legau prietenii între tineri şi se tocmeau căsătorii. Motivele pentru care târgul de pe Faţa Sfântului Ilie s-a mutat în Dealul Mlăcii de lângă Titeşti, sunt învăluite în legende. Una dintre ele spune că într-un an, din Vârful Negoiu ar fi coborât la târg doi zmei cu înfăţişa­re de oameni, având în mâini bice asemănătoare cu cele ale chirigiilor. Zmeii se deosebeau de oameni numai prin faptul că aveau picioarele terminate cu copite în loc de tălpi. S-au prins în horă şi, la un moment dat, au răpit din ea două fete de măritat, luându-şi zborul, în spai­ma generală, spre Negoiu, în Poiana Zmeilor, unde-şi aveau sălaşul. De atunci, târgul nu s-a mai ţinut pe muntele Faţa Sfântului Ilie, ci a coborât în Dealul Mlăcii, lângă Titeşti. O altă legendă spune că odată, la târg a venit un leu fioros şi a furat pe cea mai frumoasă fată din horă. Lumea înspăimântată a fugit, atunci, în toate părţile.

Un sâmbure de adevăr trebuie să existe în această legendă, ţinând seama că prin 1970, când avea peste 80 de ani, vestitul vânător Iorga Şandru din Grebleşti povestea că mai demult, târgul de pe Faţa Sfântului Ilie ţinea câte o lună de zile. Veneau la “Faţă”, în Lovişte, ardeleni trecând pes­te  Strâmbanu  şi  Suru,  argeşeni  dinspre  Stâna  Mare,

vâl­ceni de la Băbeni şi Jiblea şi lovişteni de pe Valea Lotrului, Clăbucet, Zănoaga şi Dăescu. Soseau la târg mii de oameni, unii de la sute de kilometri depărtare, negustori de oi şi de vite, dar şi de diferite alte mărfuri. Vuia târgul de saltimbanci, sca­matori, acrobaţi şi îmblânzitori de fiare sălbatice, cu cir­curile lor, dar şi de tinerii care se dădeau în tiribombă. Se făceau petreceri cu lăutari, miei şi berbeci la frigare, se bea ţuică şi vin, se tocmeau nunţi, lumea nu era aşa de grăbită ca azi. Intr-un an, un leu fioros a scăpat din cuşca unui circ, speriind grozav lumea, care a fugit îngrozită. Astfel ,,s-a spart târgu“. Leul a început să facă mari stricăciuni pe munte, omorând oi, vite, chiar şi oameni. Pe vremea aceea, puştile erau puţine şi acelea –  rudimentare. S-a găsit, totuşi, un vânător curajos şi is­cusit, Victor Pârlogeanu din Perişani, care, cu un foc bine ţintit între ochi, a răpus leul. Vânătorul s-a ales cu porecla Victor Leu, iar urmaşilor săi li se spunea că erau ,,de-ai lu’ Leu“. Iorga Şandru era convins că aşa s-au petrecut lucrurile, întrucât ele i-au fost povestite de către bunicul său, care trăise 103 ani, participase la Războiul de Independenţă de la 1877 şi ,,apucase târgu’ di la Faţă...”. În plus, trebuie să arătăm că există şi părerea conform căreia, poate nu întâmplător, în apropierea muntelui Faţa Sfantului Ilie, se află muntele Leu. De asemenea, mai există şi părerea că muntele Mormânt, din aceeaşi zonă, ar putea avea o legătură, între altele, cu prădăciunile făcute de acea fiară.

După toate probabilităţile, târgul s-a mutat de pe Faţa Sfântului Ilie pe Dealul Mlăcii în jurul anului 1867, data introducerii leului ca unitate monetară oficială în România. Ţânând seama de acest fapt, se poate lua în consideraţie şi ipoteza că întâmplarea cu leul nu este decât o legendă, mutarea târgului din vîrful muntelui la poale făcându-se din raţiuni practice permise de contextul istoric – nu mai existau năvăliri ale popoarelor migratoare şi nici ale turcilor – dar, pentru că ea a coincis cu adoptarea leului ca unitate monetară naţională, a apărut şi această explicaţie… legendară.

Până la Marea Unire de la 1918, târgul de pe Faţa Sfântului Ilie şi, mai apoi târgul de Sfântul Ilie de la Titeşti, era cunoscut şi sub numele de ,,târgu’ de două ţări”, deoarece el reunea negustori fe­luriţi, de la cei de oi şi vite, până la cei de produse manufacturate din Ţara Românească şi din Transilvania. După Primul Război Mondial, deşi graniţa din apropiere a dispărut, impor­tanţa târgului nu s-a diminuat, dim­potrivă, ea a crescut odată cu creşterea numărului de oi şi de vite şi cu intensi­ficarea exploatării lemnului.

Autorită­ţile comuniste nu au putut desfiinţa această manifestare comercială, socia­lă şi chiar culturală, deşi după Al Doilea Război Mondial, a urmat perioa­da extrem de grea a cotelor obligatorii şi interzicerea sacrificării vitelor, sub ameninţarea cu puşcăria. De aceea, la târg, negustoriile se făceau cu fereală, de multe ori în absenţa animalelor vândute sau cumpărate.

Pentru a evita punctele de control pe drumurile Titeşti-Câineni şi Câineni-Turnu Roşu, negustorii ardeleni treceau clandestin peste munţi animalele cumpărate şi, tot clandestin, le îngrăşau şi le sacrificau. Înainte de 1989, loviştenii, nevrând să-şi dea vitele ,,la concar” (de fapt –  COMCARN), adică să le vândă statului pe nimica toată pentru abatoare, inventaseră o metodă originală de a păcăli autorităţile: vita pe care voiau s-o taie, în general – una bătrână şi, ca urmare, ineficientă sub aspectul producţiei de lapte sau ca animal de tracţiune, era urcată în vârful unui jgheab şi de acolo i se făcea vânt în prăpastie. Sub justificarea accidentului, omul era lăsat s-o taie şi s-o mănânce…

A fost, însă, o perioadă în care Göbel, medicul veterinar al Loviştei argeşene, refuza să semneze actele de sacrificare şi se ducea în curtea omului, turnând gaz pe animalul hăcuit. De nenumărate ori, Marinică a fost martor la astfel de scene, care aveau loc în jalea şi plânsetele bieţilor oameni. Până şi lui îi venea să pună mâna pe topor şi să-i crape capul doctorului aceluia sas, de nimic înduplecat. ,,Figura” asta o făcea Göbel cu cine-i mergea, cu tatăl lui, însă, niciodată n-a îndrăznit s-o facă, ştia că Mărian l-ar fi bătut măr, cu toate riscurile.

 

*    *    *

 

În anul acela în care s-au făcut mulţi cartofi, Oara lui Mărian Chircuţ avea să fie protagonista unei întâmplări cel puţin ciudate, dacă nu chiar „minune di la Dumnezău” – cum avea s-o caracterizeze ea însăşi, după ce totul s-a terminat cu bine. Întrucât nu prea mai aveau loc în „pimniţă”, au stivuit „su’ şop” – parte a grajdului prin care se putea trece în grădiniţa de zarzavat din spatele lui – vreo 15-20 de saci cu cartofi de vânzare. Pe la mijlocul lunii octombrie, Oara s-a hotărât să se ducă la piaţă în Râmnic cu câţiva dintre ei, prea îi încurcau când voiau să se ducă în grădiniţă şi apoi acolo urmau să fie stivuite lemnele tăiate butuci, pentru iarna care se apropia.

– Mă, Măriene, eu m-aş cam duce la Râmnic cu nişte crumpene să le vânz, he, tu ce zâci?

– De fă, Oară, du-te, cin’ te ţâne?

– Da’ mă duci până-n piaţă, că sângură nu poci?!

– Te-oi duce, fă, numa’ să am tură liberă…!     

Mărian lucra la CFR, în staţia Sibiu, era „şăf de manevră”. Fusese pe rând: acar, revizor de ace şi apoi făcuse şi el „gradu’ II” la Braşov. Zis şi făcut! Numai că Oara voia să se ducă cu zece saci de cartofi, dar Mărian   s-a opus; erau prea mulţi, ca să-i poată duce cu personalul.

– Nu să poate, fă, zece! Unde naiba-i punem, n-avem timp nici să-i urcăm, trenu’ stă doar doo minute. Ş-apăi o s-avem năcaz cu şăfu’ de tren, tu nu-ţ’ dai sama? Te duci cu cel mult cinci saci şî cu asta basta! E clar?

După discuţia asta, Oara, nu şi nu, că să plece cu personalul de ora 4 dimineaţa, să apuce cât mai mult din ziua de piaţă, că tot plătea taxa şi cântarul şi, zgârcită cum era, nu voia  s-arunce banii aiurea pe doar câteva ore de negustorie. Mărian s-a opus şi de data asta:

– Şî cu ce dracu’ vrei, fă, să ducem crumpen’le pân’ la gară, noaptea, la trei?

– Ia, cu rata care vine din Tarapana cu navetişti!

– Fă, muiere, tu eşti primită? Păi rata vine ticsâtă de lume, ce, vrei să am scandal cu oamenii şî cu şoferu’? Te-oi duce la trenu’ de opt-jumate. Punem crumpen’le în vro maşână cu metri sau cu piatră, uite în sara asta, vorbesc cu Nelu Păuna sau cu Ion Stalin să oprească să ne ia. Ş-apăi, ce facem cu fata? Copilu’ e plecat la liceu, mă-ta, ştii bine că nu vrea să doarmă aci şî n-o să vie ea, din viu’ nopţî, dîn Câmpuri, ca să stea cu ea, c-aşa vrei tu – să pleci la trei dimineaţa cu crumpene la Râmnic!

Aşa cum am arătat ceva mai sus, Marinică mai avea o soră cu 15 ani mai mică decât el, era… decreţel! Culmea e că apăruse în familia lor când nimeni nu se mai aştepta, deşi ani de zile după naşterea lui Marinică, părinţii lui şi-au dorit să mai aibă un copil, cu toate că, pe undeva, se temeau, totuşi, să nu se nască la fel ca el. Avea tetrapareză spastică sau, mai precis, Maladia Little – cum avea să descopere chiar el mai târziu, student fiind, căci până atunci, pe la câţi doctori au fost, li s-a spus că nu merge, fiindcă e prea gras; abia la vârsta de patru ani a mers singur, un mers chinuit, spastic, pe vârfuri şi aplecat înainte, căzând în brânci la fiecare doi-trei paşi. Apoi, după ce a început să meargă, aşa chinuit, li s-a spus că are sechele post-poliomielitice… Aiurea! Doctori tâmpiţi – poliomielita este flască, ori el era spastic!

I-a deschis ochii Nina Drăguşin, o asistentă de la „Numărul 3” din Sibiu. El era student la Facultatea de Chimie din Iaşi, terminase anul I, învăţa bine, iar UASCR-ul îi dăduse, pentru vacanţa de vară, un bilet de tratament gratuit, ca în fiecare an de altfel. Nina era detaşată de la Spitalul nr. 3 din Sibiu, la baza de tratament din Eforie Nord şi îi făcea duş subacval dezbrăcată la chiloţi şi fără sutien – aşa conveniseră când, la prima şedinţă, el a refuzat să-şi scoată slipul înainte de a intra în cadă; era tare frumoasă, zisese şi el într-o doară să se dezbrace şi ea dacă vrea ca el să-şi scoată slipul – ei da! – ar fi vrut s-o vadă şi fără chiloţi, aşa cum era el, dar a trebuit să se mulţumască şi cu atât…!      

Era cu zece luni în urmă, pe 14 decembrie 1967, anul precedent aceluia bogat în cartofi. Peste două săptămâni împlinea 15 ani, era în clasa a VIII-a şi urma să dea examen la liceu – „or’unde, şî la Brezoi, numa’ să răuşăsc” îşi spunea el în gând adeseori –, când, întorcându-se de la şcoală, Marinică a găsit-o pe maică-sa în pat, iar alături, înfăşată, o mogâldeaţă de fetiţă negriciosă, sugând cu voluptate la pieptul ei. Mama Moaşa – Găzăroaia, sora mai mare a lui taică-său, doftoroaia satului –  mai era încă la ei, o „instruia” ce şi cum pe cumnată-sa. Oara născuse „la bătrâneţe”, cum aveau să comenteze „muier’le” prin sat în derâdere, deşi prea bătrână nu era. Avea 34 de ani, dar şi pe Marinică – „băiat mare”, şi nu se făcea să mai rămână „grea”; grea, borţoasă – tot un drac – era ruşine, ce mai, dar, de, Ceauşescu cu decretul lui, „lovi-l-ar dălacu’ să-l lovească!”. Şi cât a umblat ea pe la doctori după ce l-a făcut pe Marinică!… Voia să mai aibă măcar un copil, ca să-l ajute şi pe el cineva după ce ei n-or mai fi, căci se gândeau că dacă se născuse aşa, îi va fi greu să se descurce singur în viaţă . . .

Evident, Găzăroaia se cinstea cu ţuică, aşa cum făcea de fiecare dată după o moşire, sfârşind prin a se îmbăta criţă, tot ca de fiecare dată.

– Lasă fă, cumnată, nu mă măi dădăci atâta, sânt şî eu muiere-n toată firea, oi şti ce am de făcut, ce moartii, zău aşa!  

– De, fă, cumnată, îi fi tu muiere-n toată firea, da’ de cân’ n-ai măi crescut tu copil de ţâţă, hai, ia să văz, ce măi zâci?, a împuns-o iute Găzăroaia pe cumnată-sa.

Oara s-a făcut că nu pricepe aluzia, voia să scape mai repede de ea, poate de data asta nu mai pleca pe zece cărări, e drept, doar trecea drumul, dar „ţ’-ai găs’t!” –  cumnată-sa  Găzăroaia nu „s-a dat dusă” de la ei decât seara târziu, şi, bineînţeles, pe zece cărări, căci altfel ar fi stricat „tradiţia”, iar aşa ceva nu se putea, una era Mama Moaşa în satul acela!    

Marinică s-a bucurat nespus că, în sfârşit, are şi el o soră. Suferise cumplit până atunci  că nu mai are şi el fraţi şi surori, cum avea, de exemplu, unchiul lui Ilă, fratele mai mare al lui taică-său, cinci – patru băieţi şi o fată. Avusese două, dar una i-a murit pe la 12 ani, nu se ridicase niciodată din leagăn; chiar şi după ce nu mai era „de ţâţă”, tot acolo zăcea. Rica, săraca, rămăsese cu corpul mic şi închircit, având însă un cap disproporţionat de mare. Mai tot timpul plângea – mai mult ţipa, s-a chinuit mult biata de ea… Nu era zi de la Dumnezeu ca Marinică să nu treacă pe la ei, scoţînd-o adesea din ,,ţâţâni” pe „lea” Florica – nevasta lui Ilă, care era sătulă de-ai ei.

De cel puţin două ori pe săptămână, Marinică se înfiinţa la ei, ca din întâmplare, seara, când tot familionul se punea la masă, iar el „agina” de pe margine, doar-doar l-o chema şi pe el „lea” Florica să guste „numa’ o ţâră” din ceea ce mâncau ei; şi, o, Doamne, ce bune erau alea trei-patru linguri de lapte cafeniu cu coajă de mămăligă arsă de pe fundul căldării, după ce, spre sfârşit, „lea” Florica se milostivea şi-l lăsa şi pe el să „radă” căldarea în care se făcea mămăliga şi apoi se fierbea laptele. Maică-sa era disperată de obiceiul ăsta al lui, mândră cum era o făcea de râs nu alta…

Deşi era bucuros că are şi el o soră – chiar el i-a ales şi numele, Ana-Angela –, Marinică se gândea cu groază că a doua zi, la şcoală, colegii lui vor face „mişto” de el că maică-sa „a fătat”, aşa bătrână şi cu el aşa mare. De ce s-a temut, n-a scăpat! Dintre toţi colegii lui, cu care de-a lungul anilor avusese nenumărate conflicte sfârşite adeseori cu bătăi – „şovârnog” cum era, nu se lăsa învins cu una cu două, ba, de multe ori, el ieşea învingător          –, Noneţ al lui Clopăţăl s-a găsit să-i strige pe când intra în clasă şontâcăind:

– Bă, Marinică, nu ne-ai adus şî nouă nişte curastă, bă, c-am auzât c-a fătat mă-ta? 

Atâta i-a trebuit lui Marincă! S-a repezit la gâtul lui Noneţ şi a început să-l împingă strângându-l cu putere de gulerul hainei şi strigându-i, în acelaşi timp, ca scos din minţi:

– Bă, te-n p… mă-ti, tu vorbeşti bă, tu, care mă-ta a fătat odată cu fie-sa, naşterea şî parastasu’ mamii cui te-a făcut, de ţâgan ce eşti!

Desigur, Noneţ nu era „ţâgan”, iar Marinică nu avea nimic cu acest soi de oameni. N-a stat el în bancă, ani de-a rândul, cu Neluţ al lui Ilie Ţiganu’? Era chiar prieten cu el, dar cel care îl jignise şi căruia acum i-o plătea, era mai negricios la faţă decât prietenul lui ţigan. Şi unde mai pui că erau şi rude: Hobzoaica, bunica lui Marinică, era cumnată cu mama lui Noneţ, acesta venindu-i  lui unchi şi maică-sii – verişor primar. Noneţ era, se-nţelege, sănătos şi mai zdravăn decât el: juca fotbal foarte bine, nu era zi să nu se urce în vârful catargului roşu din curtea şcolii, unde, ocazional, era arborat steagul României sau al partidului, se urca pe stâlpii de telegraf şi trecea drumul atârnat în mâini de cablul care, din loc în loc, lega capătul unor stâlpi, de cel al altora asemănători, dar fără sârme, care erau plantaţi peste drum. Atunci, însă, surprins de violenţa atacului, el s-a dat câţiva paşi înapoi şi a căzut pe spate cu Marinică deasupra, care nu-i da drumul de guler. S-a lovit destul de rău la coaste şi la cap de marginile băncii pe care  căzuse cât era de lat şi a început apoi să plângă şi să strige ca din gură de şarpe:

– Auliuuu, ce mi-ai făcut h’re-ai tu al draculi să fii? Te omor, tu-ţ’ mama ta!

Dar nu mai era în stare de nimic. Rămase pe bancă încovrigat, ţinându-se cu mâinile când de cap, când de spate. Domnul Mişu, profesorul de matematică, tocmai trecea pe coridor spre clasa la care urma să intre la oră şi, auzind ţipete în clasa a VIII-a, a venit într-un suflet acolo să vadă ce se întâmplase. Aflând ,,domn’ Mişu” cum stăteau lucrurile, i-a zis lui Marinică:

– Să-ţi trăiască sora, măi băiete, şi să vă bucuraţi de ea!; iar pe Noneţ, aşa „olicăit” cum era, l-a mustrat aspru (dacă acesta n-ar fi fost deja „tăbăcit” de Marinică, precis ar fi „încasat-o” şi de la el):

– Costea Ion, nu ţi-e ruşine să-i vorbeşti aşa colegului tău de clasă?! Ce e-n capul tău? Mai sunteţi şi rude! . . .     

Cât priveşte observaţia lui Marincă, aşa era: râdea ciob de oală spartă! Mama lui Noneţ, Ghiţa lui Clopăţăl, născuse în acelaşi an cu fiică-sa – Tia lui Vrelea, la doar o lună diferenţă, pe Tiuţa, colega lor de clasă.

Pe cât a umblat pe la doctori să mai aibă copii după Marinică, pe atât de mult a umblat Oara, după ce rămăsese gravidă,  s-o avorteze pe Angela, dar cumva aşa – natural, căci nimeni nu se încumeta să-i facă „reclaj”. Doctorii nu se „băgau” decât pe bani grei, iar Mama Moaşa sau alte bătrâne din sat care „lucrau” cu ierburi otrăvitoare sau cu fusul, nu mai îndrăzneau să facă aşa ceva, de frica puşcăriei. Şi aşa Oara, după ce burta a început să i se iţească, muncea mai abitir decât o făcuse până atunci, şi nu era deloc o femeie leneşă. Dimpotrivă! Îl scotea din sărite de multe ori pe bărbatu-său, cu  „Hai, Măriene, că acuş’ să face sară şî nu gătăm!”, „Hai, Măriene, că vine ploaia şî să strică pologu’!”, „Hai, Măriene, să facem!”, „Hai, Măriene, să dregem!”… Acum, parcă înnebunise! Dădea cu sete în pământ cu sapa, la fel – cu toporul în lemne; ridica cu furca sau cu „ţăpoiul” maldăre uriaşe de fân, pe care le căra în spate sau le dădea pe claie; căra pe umăr cele mai grele „ţăndări” de lemn; umplea cu vârf „telteul” cu cartofi şi-l sprijinea pe burta iţită; împingea icnind ca Hobza, tatăl ei, la roţile carului, după ce insista să-l umple ochi cu saci cu cartofi pe care tot ea-i căra în spate – toate astea doar-doar i s-o face rău şi o „lăpăda”, se gândea că autorităţile n-aveau ce-i face, era prea bătrână să mai poată duce o sarcină normală, avortul ar fi fost… natural. De nenumărate ori, cât a fost gravidă, Mărian îi striga furios:

– Fă, muiere, tu-ţ’ care Dumnezău te-a făcut la mă-ta, ce faci tu, fă, vrei să lapezi copilu’? C-acuma-ţ’ trag eu vro doo, de-ai să-l lapezi urgent, criminalo ce eşti!

În acele momente, Oara, cu toate că era o femeie credincioasă, uneori chiar bigotă,  gândea în sinea ei: „Iii, unde nu dă Dumnezău să-m’ tragă beţâvu’ ăsta o bătaie soră cu moartea, să scap şî eu de belea!”… Ajunsese să-şi dorească ceea ce ura ea cel mai mult: să vină bărbatu-său odată beat criţă şi s-o ia la bătaie, dar bătaie zdravănă… ca să scape şi ea de sarcina aceea care o înnebunea, nu alta…

După şase luni de sarcină, Oara făcea periodic greva foamei. Nu mânca decât o dată pe zi şi atunci foarte puţin, tot aşa, doar-doar s-o-ntâmpla ceva cu ea şi-o „lăpăda” copilul. Odată, chiar Marinică i-a strigat enervat la culme de îndărătnicia ei:

– Da’, pune la naiba mâna şî mâncă şî tale ca lumea, că mâine-pomâine oi face vro mâţă jâgărâtă!, după care a ieşit iute din casă, ruşinat şi trântind uşa după el; n-a mai auzit răspunsul maică-sii…

În timp ce toţi ai casei, atunci când venea vorba de faptul că rămăsese „grea”, pomeneau doar cuvântul „copil”, Marinică o nimerise, cel puţin în ceea ce priveşte sexul, fiindcă Oara, pe la mijlocul lunii decembrie, dinaintea acelui an bogat în cartofi, a născut-o pe Angela, Ana-Angela – o fetiţă perfect sănătoasă, în ciuda atâtor tentative de-ale maică-sii de a scăpa de ea. De multe ori, Marinică, trecut fiind de prima tinereţe, se minuna de cum ştie Dumnezeu să le potrivească pe toate; ce s-ar fi făcut el fără soră-sa, fără cumnatu-său şi nepotu-său şi, mai ales, dacă rămânea neînsurat şi fără copii? Aşa, avea doi, un băiat şi o fată, pe care îi considera cele mai mari „realizări” ale vieţii lui, cu băiatul ajuns inginer, iar fata – pe cale să devină medic; amândoi, la casa lor. Pentru toate acestea, îi era recunoscător lui Dumnezeu. Avea, totuşi, o mică neîmplinire: faptul că băiatul se stabilise în Bucureşti iar fata – în Cluj. Nu avea, Doamne fereşte, pretenţia ca amândoi să fi locuit în oraşul natal, lângă părinţi, perspectivele erau altele pentru ei într-un oraş mare, dar tare ar fi dorit ca ei să fie în acelaşi oraş, Bucureşti sau Cluj, de preferat în ultimul – mai era încă un oraş curat şi civilizat…            

                             

*    *    *

 

Argumentele lui Mărian de a nu pleca cu cartofi la Râmnic din „viu’ nopţî” – auzi acolo, judecată de muiere: la ora trei noaptea, gara la trei kilometri, copil de nici zece luni lăsat singur în casă până venea soacră-sa Hobzoaica din Câmpuri – o convinseseră, în sfârşit, să plece, totuşi, cu personalul de ora opt şi jumătate:

– Bine, bine, niciodată nu mă poci înţălege cu tine, parcă eşti turc, nu alta. Hai, aşa facem, plecăm cu ăl de opt-jumate. A, am uitat că te-a făcut Mărian Frântu, de-aia eşti tu aşa de cu capu’ mare!

– Fă, primito, tu bag’samă că ţâi neapărat să-ţ’ închiz meliţa aia cu vro două scatoalce peste ea, tu-ţ’ care Dumnezău te-a făcut la mă-ta de muiere!

Da, era cunoscută „teoria” asta a ei, cum că pe bărbatu-său l-ar fi „făcut” Chirculeasa cu Mărian Frântu, desigur doar de-aia era aşa de încăpăţânat. Oara a tăcut imediat, de teamă că Mărian îşi va pune în aplicare ameninţarea. Au  hotărât să plece luni. O ducea pe Oara cu cartofii până în piaţă la Râmnic, iar Mărian se întorcea cu vreo ocazie sau cu personalul Piatra Olt – Sibiu de trei după amiază. Duminică, spre seară, Mărian a dat  să plece în sat, dar Oara l-a şi luat la întrebări:

– Un’ te duci, mă?

– Ia, mă duc în sat să vorbesc cu vrun şofer pentru mâine dimineaţă, ce, ai uitat, cu ce ducem crumpen’le elea la gară?!

– Nu, n-am uitat, da’ tu, bag’samă, caţ’ motiv să te-nfunz’ în MAT.

– Ei na, du-te tu atuncea şî găseşte maşână!

– Da, eu mă duc după maşână, iar tu ai s-o-ntinz’ la Trocărel, nu te laş’ tu până nu lingi niscai ciocane cu ţuică-n sara asta!

– Fă, muiere, da’ sucită măi eşti, hotărăşte-te odată, mă duc, or’ nu mă duc?

– Hai, du-te, da’ vez’ să vii pă zece cărări! Peste o oră, eu pui de mămăligă, să ştii, să nu mă faci să viu după tine, ai înţăles?

Până atunci, Marinică avea sarcina de a se duce la MAT, la Marioara Bulgarului, la Pluştoaica, la Băloasa sau la Trocărel, unde taică-său se cinstea cu ţuică, împreună cu alţi consăteni, acasă n-avea farmec să bea, ţuica trebuia „descântată”. Acum, însă, copilul plecase la liceu în Râmnicu-Vâlcea, la „Nicolae Bălcescu”. Mărian n-a venit peste o oră, ci peste două şi nu pe zece cărări, dar cu mare chef de vorbă, anunţând-o triumfător pe Oara, că aranjase totul cu Ion Stalin.

Dimineaţa, abia s-a trezit, şi atunci – zgâlţâit bine de nevastă. Ion Stalin, şoferul care căra piatră adunată de pe prundul Boii, s-a ţinut de cuvânt: la ora opt fix, maşina cu piatră de râu a oprit în faţa casei lor din Capul Satului, iar ei au urcat sacii cu cartofi, ajutaţi de Cailiu şi de Laie-n Dungă; angajaţi la „6 Martie”, ca şi Stalin, ei încărcau şi descărcau piatra.

– Lea Oară, tale urcă-te-n cabină; nea Măriene, n-am ce-ţ’ face, tale te urci sus pă pietri, cu nea Laie! – îi „repartiză” şoferul.

– Gata, Ioane, s-a făcut!

La gară, au descărcat cei cinci saci cu cartofi cam pe unde ştia Mărian că opreşte ultimul vagon. Trenul a oprit cu uşa a doua a ultimului vagon chiar în faţa grămezii de saci. I-au urcat repede în tren, ajutaţi de alţi oameni de prin gară, şi i-au aşezat între uşile vagonului. Nu încurcau pe nimeni, doar era ultimul.

– Stăi aci, eu mă duc să vorbesc cu şăfu’ de tren, i-a zis Mărian Oarei, după ce trenul a pornit în zgomot de fiare.

– Să nu-i dai măi mult de douăj’ de lei, auz’?, i-a cerut ea.

– Lasă-mă, fă, -n pace, că ştiu eu ce fac, nu mă-nvăţa tu pă mine!

– Vez’, poate e vrun cunoscut, îi dai numa’ zece!, a insistat ea.

Mărian, plictisit, a dat a lehamite din mâini, fără să mai spună nimic. S-a întors după vreun sfert de oră, „aranjase” cu şeful de tren:

– Cât i-ai dat mă?, l-a şi luat Oara la rost.

– Doo ş’cinci de lei, fă, atâta i-am dat şî-l şî cunosc, na!

– Prăpăditule, nu eşti în stare de nimica!

– Fă, ia vez’ tu, că acuş’ îţ’ arz una peste meliţa aia, a  potolit-o el.

În Râmnic, scena s-a repetat întocmai. Oara a rămas în gară cu cartofii, Mărian s-a dus în piaţă şi s-a întors cu un ţigan cu o căruţă fără laturi, trasă de o mârţoagă prăpădită. În piaţă, i-a dat ţiganului douăzeci de lei; când tocmise cu el, ţiganul ceruse treizeci:

– Bă, dă-te draculi, păi tu-m’ iei di la gară pân-aci, măi mult decât am dat la tren pentru şaij’ de kilometri? Îţ’ dau maxim douăj’ de lei, vrei – bine, nu vrei – la revedere!

Până la urmă, s-au învoit pentru douăzeci, mult prea mult pentru Oara. Când a apărut cu ţiganul la gară, primul lucru pe care l-a făcut Oara, a fost să-l tragă pe Mărian deoparte şi să-l întrebe cu cât l-a „tomnit”. După ce a aflat preţul tocmelii, a şi început să i se vaite pe şoptite, dar apăsat: 

– Oliuuu, îi dai ţâganului ăstuia borât, pă puţân cinşpe kile de crumpene! Trebuia să mă fi dus eu după căruţă în locu’ tău; nu-i dam măi mult de zece lei, da’ tu, galanton, ce să nu-i dai tu doozăci? Dacă n-aş fi eu, ai ajunge-n izmene, prăpăditule ce eşti!

– Fă, mă măi toci mult la cap, c-acuş’ te las baltă şî plec!

– Unde pleci, mă, prăpăditule?

– Ia, la cârciumă plec, uite colea, la „Macu’ Roşu”, or’ unde-oi vedea cu ochii, că  m-ai năucit de cap, nu alta!

Ajunşi în piaţă, nici n-au apucat bine să se instaleze la o masă, că în faţa lor s-au şi înfiinţat doi, un el şi o ea:

– Carnet de producător aveţi?, a întrebat el ameninţător.

– Avem, cum să n-avem?, i-a răspuns Oara şi a băgat mâna  în sân după carnet.

Individul a cercetat cu luare aminte documentul şi, la sfârşit, a dat „verdictul”:

– Mda, e-n regulă. Plătiţi taxa de piaţă!, a mai spus el, prilej pentru Oara de alte cârcoteli, după ce a plătit, iar cei doi s-au depărtat de ei:

– Hoţî draculi, pă un’ te duci dai numa’ de hoţ’, e ceva de speriat!

– Hai fă, lasă gura, du-te şî ia-ţ’ cântaru’, că vreau să plec. Da’ pă Mărinică, l-oi găsî la internat?

– Cum să-l găsăşti, mă, că e la ore!?

– Aşa e, am uitat, las’ că n-a plecat demult de-acasă, treci tu pî la el după ce termini crumpen’le de dat, hai du-te şî ia-ţ’ cântar, că eu nu măi stau, mă duc să iau o ocazie din Nord.

Înainte de a pleca, Oara i-a dat ultimele instrucţiuni:

– Spune-i mamii să aibă grijă p-acas’ cât eşti tu la servici, să nu lase viţălu’ să sugă prea mult, fata să n-o lase de capu’ ei, poate cade şî nu măi merge curân’ în picioare, eu nu ştiu cât oi sta p-aci. Şî vez’, desară să te-mbeţ’ ca porcu’, poate nu te trezăşti mâine dimineaţă să te duci la servici!

Mărian nu i-a mai zis nimic, i-a aruncat doar o privire „închiondorată” şi a plecat, bucuros că scăpase de gura ei. Bineînţeles că, abia ieşit în Calea lui Traian, a  trversat-o glonţ şi a intrat repede la „Doi cocoşi”, unde a dat iute pe gât vreo două sute de ţuică „Două prune”, căreia, peste câţiva ani, toată lumea avea să-i spună „Ochii lui Dobrin”. Şi, pentru că acolo i s-a făcut poftă – de la miros, de la ţuica băută – a înfulecat şi nişte mici. În drum spre ieşirea din oraş, în Nord – „La Mazilu”, n-a rezistat şi şi-a „făcut plinul” cu încă o sută de grame din viitoarea ţuică „Ochii lui Dobrin”.

Până seara, Oara a vândut trei din cei cinci saci de cartofi. În toată piaţa mai era un singur negustor de cartofi, dar ai lui nu se comparau cu ai ei. La început, i-a dat cu 1 leu şi 50 de bani kilogramul, dar, văzând că „merge”, a prins un moment când nu avea niciun client şi a ridicat preţul la 2 lei, ceea ce, pentru Râmnicu-Vâlcea, era un preţ foarte bun. Mulţumită de treaba făcută, seara a îmbucat ce adusese de acasă – un ou fiert, nişte carne de porc de la oală şi nişte caş – „asortate” cu un ardei gras şi două roşii primite pe câţiva cartofi de la o vecină de negustorie, de pe lângă Caracal.

A înnoptat acolo, în piaţă, lângă cei doi saci de cartofi, întinsă pe sacii goliţi şi învelindu-se cu o pătură adusă de-acasă, nu înainte însă de a-şi număra banii strânşi din vânzarea cartofilor. Făcuse aproape 500 de lei, bani pe care, după ce i-a mai numărat încă o dată, i-a legat bine într-o batistă mare şi i-a băgat în sân. A doua zi, la ora 5 fix, era în picioare. Vânzarea nu a mai mers la fel de bine ca în ziua precedentă, veniseră mulţi negustori cu cartofi, i-a vândut greu cu 1 leu şi 50 de bani kilogramul, noroc că avea cartofi frumoşi, toţi Gül-Babà. Printre cei care veniseră cu cartofi, era şi Dinu Îngeraşu, consătean cu ea. Stătea în vale, la Borcan, sub cimitir, lângă Boia, era socrul lui Ilă Borţosu’, vecinul lor. Cu chiu cu vai, până după prânz, i-a terminat de vândut pe toţi. Nu mai făcuse bani nici pe jumătate faţă de prima zi, dar – una peste alta – era mulţumită de afacere. S-a grăbit să-şi strângă bagajul, poate prindea trenul de trei după amiaza. A pus într-un sac gol ceilalţi saci goi, pătura şi alte haine groase cu care venise de acasă, apoi traista cu actele şi – mare greşeală! – cu banii legaţi în batistă, după ce a luat 50 de lei din ei pentru cumpărături şi pentru copil. A mai luat cu ea, într-o plasă,  nişte nuci legate într-un batic vechi şi două borcane de câte „opt sute” învelite în ziare, unul –  cu peşte marinat, celălalt – cu muşchi de porc în untură, nu se făcea să se ducă la băiat cu mâna goală!…

– Nea Dine, a zis ea înainte de plecare, către Îngeraşu, las şî eu bagaju’ ăsta la tale aci, dau o fugă până la internat la fi-mio, să văz ce face, şî viu iute, nu stau mult, poate prinz şî eu trenu’ de trei.

– Lasă-l, fă, Oară, am eu grijă de el, aci-l găsăşti, eu nu-i termin de dat nici mâine!

Oara a plecat, luând cu ea şi cântarul, ca să-l predea. A alergat într-un suflet la internat, în strada Praporgescu, dar toţi elevii erau în sala de mese, mâncau de prânz. N-a îndrăznit să intre acolo, la demisol, unde pedagogul se plimba cu mâinile la spate printre rândurile de mese, făcând ordine, nici n-a trimis pe cineva să-l scoată pe băiat de acolo, „Lasă-l să mânce, i-o fi foame, săracu’!”, şi-a spus ea în gând. S-a aşezat pe o bancă din curtea internatului, sub un castan gros şi stufos. Era frumos, soare, cald, parcă nu era luna „lu’ octombre”, aşa cum chiar ea remarcase, tot în gând. Din bătrânul castan, picau, cu foşnet blând, frunze uscate şi, din când în când, castane mari şi lucioase, scoţând diferite sunete, în funcţie de locul în care cădeau: pământ negru, iarbă, pavaj, bănci, mese de lemn din faţa lor… Erau zgomote liniştitoare, Oara chiar aţipise. La un moment dat, a tresărit speriată. O castană tocmai îi căzuse în moalele capului. Nu s-a dezmeticit bine, că în curtea internatului a şi intrat o căruţă ciudată. Văzuse ea una la fel, într-un film la caravană, era unul cu Primul Război Mondial. Într-adevăr, căruţa aceea aducea mai mult a faeton. Era trasă de o iapă mare, ciolănoasă, cu copita „cât capu’ de om”– făcu ea repede comparaţia în gând. Pe capră, sus, stătea cocoţat un om slăbuţ, mic de statură şi tuciuriu la faţă, cu o pălărie soioasă dată pe ceafă, să tot fi avut vreo 50 de ani.

După ce a oprit căruţa în faţa unui beci, acesta s-a dat sprinten jos şi a început să descarce nişte saci cu cartofi, unii înalţi şi înguşti, parcă erau nişte cârnaţi uriaşi, nu ca cei pe care-i foloseau ei, largi şi înalţi cât jumătate de stat de om şi care, plini cu cartofi, cântăreau peste 80 de kilograme, te rupeau de oase nu alta! „Tiii, ce samănă omu’ ăsta cu Burcan al nostru”, şi-a spus Oara în gând, privindu-l curioasă. Borcan era un ţigan românizat, cizmar la ei în sat, vecin cu Îngeraşu, sub cimitir. După ce a terminat de descărcat cartofii, omuleţul cel negricios a dat cu ochii de Oara:

– Doamnă dragă, eu parcă te-aş cunoaşte de undeva!…

– Mă nene, şî eu te-aş cunoaşte, da’ nu ştiu de un’ să te iau! În tot  cazu’, tare măi sameni tale cu un ţâgan di pî la noi, unu’ Burcan, cizmar de stă cu soră-sa Chiva su’ cimitir, la Îngeraşu . . .

– Păi, eu îs frate din doi cu Borcan ăla de zâci, şî cu Chiva, am mai fost pi la ei, vez’,  d-acolo ne cunoaştem. Da’ ce faci p-acilea?

– Ia, am şî eu un băiat la liceu, aştept să iasă di la masă, stă aci în internat.

– Ahaaa! Să n-ai grije, aici stă foarte bine. Da’ cum îl cheamă?

– Marinică, adică… Pătraşcu Marian.

– Nu-l ştiu, nu-l cunosc după nume.

– Păi abia a început liceu’, e în clasa a noua, e unu’ slăbuţ care are un defect de mers, e din naştere.

– Ahaaa, da, acuma-l ştiu, băiat bun, săracu’!

Între timp, a ieşit şi Marinică din sala de mese aflată la demisol, îndreptîndu-se către Borcan cu mersul lui săltat, spastic şi întinzându-i mâna:

– Ooo, să trăieşti nea Borcane, ce mai faci, dom’le?

Marinică aflase deja că era frate cu Borcan, cizmarul de la ei din sat, şi cu Chiva.

– Să trăieşti, tăticule, bine fac, cu Marghioala mea, car pentru voi… Da’ ia uită-te tu colo, pă banca aia! . . .  

Marinică a zărit-o îndată pe maică-sa sub castan, printre numeroşii elevi care ieşeau buluc din sala de mese. A alergat şontâcăind drept în braţele ei. Câteva secunde nu şi-au vorbit, dar mai apoi au început să curgă întrebările, şi dintr-o parte, şi din alta. Au povestit îndelung…  Oara i-a dat apoi lui Marinică 25 de lei:

– Ia, mamă, să ai şî tu de-un film, o prăjâtură şî un suc, o dată pă săptămână, de caiete, dacă-ţ’ măi trebe…

Copilul a înhăţat bucuros banii şi i-a vârât iute în portmoneul scos din buzunarul de la piept al vestonului de elev:

– Să trăieşti, mămico!, a spus el repezit şi a sărutat-o, tot aşa, pe obraz.

Atunci, Oara a privit pentru prima dată ceasul şi a exclamat îngrozită:

– Na, că nu mai prinz trenu’ de trei, e deja în gară, trebe să rămâi la ăl de şapte!

Apoi s-a liniştit şi, privindu-şi cu drag copilul,  s-a hotărât pe loc:

– Hai să te duc la cofetărie!

– Mămico, de la internat nu se poate pleca aşa, cum vrea fiecare. Acum mergem la dulapurile noastre, ne luăm cărţile şi caietele pentru mâine şi mergem înapoi la liceu, la meditaţie. Nici dormitoarele nu sunt deschise, le descuie domnul pedagog abia diseară la nouă.

– Păi voi nu vă hodiniţ’ deloc, toată zâua?

– În principiu, n-avem voie, dar în sala de meditaţie mai aţipim şi noi cu capul pe bancă, atunci când domnul pedagog mai iese pe-afară.

Oara s-a minunat de vorbirea copilului, parcă era altul, deşi plecase de-acasă de nici două luni. „Liceu’ ăsta trebe că e bun – şi-a spus în sinea ei – i-auz’:  pe, şi, mai, în principiu,  domnul pedagog

– Ia, hai, arată-mi-l mie pă petagogu’ ăsta de zâci tu!

S-au dus împreună pe holul internatului, unde erau înşirate dulapurile elevilor care plecaseră deja la meditaţie. Dintr-un birou din aproperea celuilalt capăt al holului, a ieşit îndată un tânăr brunet, înalt, cu alură sportivă.

– Uite-l, uite-l, dânsul este domnul pedagog!, i l-a arătat Marinică maică-sii.

– Domnu’ petagog, domnu’ petagog! – a început Oara să strige din capătul călălalt al holului – lăsaţî-l pă copilu’ ăsta să vie-n oraş cu mine!

– Dar dumneavoastră cine sunteţi?, a întrebat-o pedagogul.

– Ia, mama lui, de, cine să fiu?!

– Bine, îl las dar numai o oră, cel mai târziu la ora şaptesprezece, să fie în sala de meditaţie. Vino în birou   să-ţi dau bilet de voie, a mai adăugat pedagogul întorcându-se către Marinică.

S-au dus la cofetărie pe Terasă, „La tanti Miţa”, lui i-a luat o prăjitură şi un suc –  2 lei şi 50 de bani în total, iar pentru ea a luat un covrig – 30 de bani…

S-au despărţit pe la ora şaptesprezece fără câteva minute, în curtea liceului. Cu cei 22 de lei rămaşi, Oara   şi-a cumpărat stambă de-o fustă şi apoi s-a dus în piaţă, şi-a luat bagajul şi a plecat la gară, după ce i-a mulţumit lui Îngeraşu că avusese grijă de el. Şi-a vizat permisul şi, după câteva minute, s-a suit în tren. A căutat un compartiment gol, cu lumină, şi-a scos cartea de rugăciuni şi a început să citească mulţumită, făcându-şi din când în când semnul crucii… Când a ajuns acasă – nenorocire! –  banii erau de negăsit prin bagaj. Cine ştie ce i s-ar fi putut întâmpla dacă Mărian nu era acasă:

– Lasă, fă, Oară, nu ne fac pă noi şapte sute de lei, îi facem noi la loc! Ce, vrei să mori de inimă, ce ţ-ă? Dă-i draculi de bani, noi să fim sănătoş’!

Oara s-a perpelit în pat toată noaptea. Dimineaţa s-a mai liniştit – ştia ce are de făcut! În următoarele trei zile,   n-a lăsat din mână cartea de rugăciuni, s-a rugat fierbinte, fără urmă de duşmănie sau făţărnicie, pentru sănătatea şi îndreptarea celui ce-o tâlhărise, pentru iertarea păcatelor amândurora. Duminica următoare, ca de obicei, şi ea şi Mărian s-au dus la biserică încă înainte de a toca de „leturghie”. Fiecare îşi avea locul lui bine stabilit: Mărian, care era şi epitrop – în strana a doua, prima fiind ocupată de cântăreţ, nimeni altul decât Nonică – fratele popii Nicolae Negoescu, iar Oara – lângă scaunul împărătesc de unde începea primul rând de femei. Oamenii intrau în linişte, dădeau pălăriile ca să le ţină alţi oameni din marginea rândurilor de bărbaţi (copil fiind, ce mândru era Marinică atunci când cineva îi întindea pălăria sau căciula), se apropiau de iconostas, se închinau sărutând icoana şi apoi aprindeau lumânarea în unul din cele patru sfeşnice înşirate în faţa altarului şi iarăşi se închinau la cele patru icoane împărăteşti: Iisus Hristos, Maica Domnului, Ioan Botezătorul şi Sfântul Nicolae. Se aşezau apoi fiecare cam în acelaşi loc întotdeauna, încât, dacă se întâmpla ca cineva să nu vină la biserică, acest fapt era imediat remarcat de toţi cei prezenţi. Toată lumea stătea în picioare, cu excepţia bătrânilor din strane, dar şi aceştia nu luau loc decât atunci când nu mai rezistau.

În duminica aceea a apărut şi Îngeraşu la biserică. Venise de la Râmnic, vânduse cartofii. Tocmai aprinsese lumânarea în sfeşnicul din faţa icoanei cu Maica Domnului şi acum se închina cu gesturi largi, aplecându-se înainte. Când a dat să sărute icoana, tot părul capului i-a luat dintr-o dată foc, transformându-l pe Dinu Îngeraşu într-o torţă vie, nu alta. Atunci, Nae al lui Nonică şi-a scos iute haina şi s-a aruncat asupra lui, punându-i-o pe cap. Din altar, popa Negoescu, deşi era la epicleză, a ieşit val-vârtej, întrebând, speriat de rumoarea stârnită în popor de acea întâmplare ciudată:

–        Ce e, ce e, ce s-a-ntâmplat?

 

 

Nae al lui Nonică şi Nelu Bohanţu l-au scos uşurel pe Îngeraşu afară.  În curte la Octavia lui Ion Conţoapă l-au spălat pe cap cu o găleată de apă rece, în care femeia  aruncase şi o mână de sare „mare”. A apărut apoi în curte la Octavia şi ginerele lui Îngeraşu, Ilă Borţosu’, Teşcuţ după nume, şi ăştia erau mulţi în satul acela.

– Să să spele din cân’ în cân’cu apă cu sare şî să puie miere şî ceară de albine curată pă cap şî-i trece, n-are nimica!, l-a instruit pe Ilă, Măruţa lui Răbăgel, Răbăgioaia adică, apărută şi ea în curte la Octavia.

Slujba a continuat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. În predica din duminica aceea, popa Negoescu a făcut la un moment dat aluzie la întâmplarea care avusese loc, referindu-se subtil la diverse păcate omeneşti neuitând să citeze din scriptură: „…căci plata păcatului este moartea” dar „Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu”. În seara de dinaintea acelei întâmplări, după ce tocase de vecernie, Oara se dusese la preot acasă să-i povestească ce i s-a-ntâmplat şi să-l întebe ce să facă. Era cumva cazul să se ducă la Sibiu să pună să se tragă „clopăţălu’ de argint” de la biserica catolică „Sfântul Anton” de lângă gară?

– Oară, tată, eu zâc să nu faci aşa ceva că doară tu nî-i vrea să cază vrun blestem pă capu’ ăluia de te-a furat. Tu vrei numa’ să-ţ’ recuperez’ paguba, nu-i aşa?

– Părinte, nu vreau al’ceva decât să-m’ văz bănuţî înapoi, că pă hoţ am să-l iert ş-am să mă rog pentru sufletu’ lui. Deja de cân’ am ven’t di la Râmnic numa’ asta fac – plâng şî mă rog, mă rog şî plâng…

– Bine, fă, Oară, aşa să faci, că dacă-o faci stăruitor şî cu credinţă, nu să poate ca Dumnezău să n-auză durerea ta şî să te-ajute. Lasă blestemele şî gândur’le de răzbunare, că nu-s bune; păcătuieşti şî tu pân asta, că Dumnezău zâce să nu judecăm, ca să nu fim judecaţ’ şî să iubim pă vrăjmaşî noştri ca să fim şî noi iubiţ’ de El…

– Aşa am să fac, părinte, Dumnezău să mă ierte pentru gându’ de adineaorea cu clopăţălu’ de argint di la Sibiu . . .!

Cum a ieşit pe poarta casei preotului, Oara, înfricoşată că putuse să dorească răul celui ce-o păgubise, a şi-nceput să se roage pentru iertarea ei şi a hoţului. Ajunsă acasă, şi-a scos toate cărţile de rugăciuni pe care le avea, şi nu avea deloc puţine, şi a început să citească din ele stând în genunchi şi făcându-şi din când în când, cu gesturi largi, semnul crucii… În sâmbăta aceea, nici n-a mai mâncat de cină. Mărian nu i-a zis nimic. Şi-a pus singur să mănânce iar ea s-a culcat abia pe la ora două, linştită şi deloc obosită, chiar dacă stătuse ore-ntregi în genunchi, rugându-se…           

Afară, după slujbă, lumea a rămas în faţa bisericii mai mult decât de obicei, comentând cu aprindere întâmplarea aceea cu Îngeraşu. Ca niciodată, căci de atâtea ori pînă atunci Mărian îi striga sătul de gura ei: „Ho, moară neferecată, ce eşti!”, Oara n-a scos nici măcar un cuvânt, stătea doar şi asculta. Nici n-a stat până s-a  împrăştiat toată lumea din faţa bisericii: bărbaţii – la MAT să se cinstească, femeile – acasă, să pună de mămăligă. A plecat gânditoare şi, pe drum, un mugur de speranţă i-a încolţit în suflet. Ştia că Dinu Îngeraşu îi luse banii din bagajul lăsat în seama lui în Râmnic, la piaţă. Primul ei impuls a fost să se ducă la el acasă. Conta pe efectul surprizei, dar după câteva clipe de gândire, s-a hotărât să nu întreprindă nimic, spunându-şi în gând: „Facă Dumnezeu ce-o vrea, de-aci-nainte!” . . .

N-a avut de aşteptat prea mult, că Dumnezeu a acţionat mai repede decât se aşteptase ea. Luni dimineaţa, cine striga în faţa casei lor, cu Deta „lăndărită” pe podişcă, arătându-şi colţii şi abia aşteptând să mai facă un pas pentru a-i sări la picior? Dinu Îngeraşu! Avea capul descoperit, deşi era răcoare. Nu mai suporta pălăria pe el, părul îi era pârlit, iar pielea avea din loc în loc răni roşietice care prinseseră coajă.

– Oară, fă, Oară, ia ieş’ o ţâr’ pân’-afară!

– Da, nea Dine, ce-i?

– Fă, Oară, eu am să-ţ’ spui ţâie ceva, fă!

– Hai în casă, nea Dine, intră, hai!

– Da’ ţâne tu căţeaua asta să nu mă muşce.

– Dacă sunt eu de faţă, nu te muşcă, hai vino-ncoa, intră!

Îngeraşu intră, minunându-se în sinea lui că Deta  lungise deja botul pe pământ, uitându-se aiurea, ca şi când nici nu l-ar fi văzut; şi doar „adinoainea” mârâise la el!

– Stăi jos, nea Dine, aşa, uite un scaon ici’şa! . . .

Omul s-a aşezat pe scaun cu palmele împreunate în poală, apoi a oftat adânc şi şi-a fixat privirile în pământ. A tăcut, aşa, nemişcat, câteva clipe, după care a început să vorbească gâtuit şi cu voce tremurată:

– Fă, Oară, tu ştii de ce-am ven’t eu la tine?

– De, nea Dine, oi şti eu ceva, da’ te las măi bine pă tale să-m’ zâci!

– Fă, Oară, eu am să-ţ’ dau ţâie nişte bani . . .

– Dă-i încoa’, nea Dine!

Omul i-a întins banii legaţi în batistă, fără să-şi ridice privirea de la podea. Oara i-a luat şi a vârât legătura în  ,,bozânaru’ şurţuli”.

– Păi, nu-i numeri?, a întrebat-o Îngeraşu.

– Nu, nu e nevoie, nea Dine!

Au tăcut amândoi stingheri câteva clipe lungi şi apăsătoare. Într-un târziu, Îngeraşu a întrebat-o iarăşi pe Oara, ridicându-şi în sfârşit ochii din podea:

– Da’ nu-m’ zâci nimic?

– Nu, nea Dine, n-am ce să-ţ’ zâc! . . .

Omul şi-a pus palmele pe genunchi, s-a uitat  iarăşi la podea îndelung şi îngândurat, după  care  s-a ridicat încetişor de pe scaun şi a pornit spăşit spre uşă, zicând:

– Ei, fă, Oară, apăi eu mă duc, fă, zâua bună dară!

S-a oprit apoi cu mâna pe clanţa  uşii, zicând încet, şoptit şi fără să-şi întoarcă privirea spre Oara:

– Şî iartă-mă pentru ce ţ-am făcut!

– Să trăieşti nea Dine, te-am iertat de atunci, de-aia mi-a ajutat  Dumnezău,  aşa să ştii tale!                         

                                    

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

II. Cravata roşie, de pionier

 

Uşa clasei s-a deschis brusc şi în cadrul ei a apărut „domn’ Nelu”. Era un bărbat bine clădit, de înălţime medie, cu trăsături ferme. Sprâncenele negre şi stufoase de deasupra unor ochi negri, scăpărători, contrastau în mod izbitor cu părul des, scurt şi grizonat, îndreptat întotdeauna în sus. Deşi culoarea părului îl făcea să pară în vârstă, dacă avea doi-trei ani peste patruzeci! Şi mai avea o palmă aşa de grea…, ca o labă de urs! Niciun băiat nu scăpase fără a face cunoştinţă cu ea măcar o dată într-un an şcolar! Fetele erau urecheate sau li se dădeau la palmă cu linia ori cu o nuieluşă de alun. De altfel, aceste corecţii erau aplicate cu încuviinţarea părinţilor care, la începutul fiecărui an şcolar, toţi, fără excepţie, îi spuneau învăţătorului acelaşi lucru:

– Domn’ Nelu, dacă nu învaţă sau nu e cuminte, altoiţî-l, eu nu mă supăr!

Marinică şi-a amintit că atunci, în prima zi de şcoală, în prezenţa maică-sii, Oara lui Hobza, sau după măritiş, „Oara lu’ Mărian al lu’ Chircuţ”, domn’ Nelu l-a luat de subsuori, l-a săltat pe catedră şi cu degetul arătător de la mâna dreaptă împungându-i privirea, i-a spus ritos:

– Mă, copile, tu dac-ai să-nveţi ca maică-ta, ai să ajungi om mare!

Îi fusese învăţător şi maică-sii şi Marinică auzise că, într-adevăr, ea învăţa foarte bine, încă mai putea lega câteva propoziţii în limba franceză. Dar mai ştia şi că, ,,om mare” – maică-sa n-ajunsese. Rămăsese o biată casnică, e drept – harnică şi mândră, bolnavă după ordine şi curăţenie ca şi după laudele şi recunoaşterea suratelor ei, fiind neîntrecută la ţesut covoare şi cusut tablouri şi dând tonul în moda feminină din sat.

 

 

Domn’ Nelu a zăbovit preţ de câteva clipe cu mâna pe clanţa uşii, cercetând cu ochi scrutători pe cei treizeci şi opt  de elevi ai săi din clasa a III-a, îmbrăcaţi fiecare cu ce dăduse Dumnezeu, încât semănau cu o adunătură pestriţă de circari: rochii întregi sau fuste din stambă înflorată, jersee lălâi din lână sau de cumpărat, multe dintre ele deşirate pe margini sau rărite în coate, veste de lână sau de „monton”, câteva pulovere fără mâneci având drept model nişte romburi mari, fiecare de altă culoare, bluze uni  şi cămăşi în carouri, pantaloni de „raicord”, rar – de catifea sau stofă. În picioare, cei mai mulţi aveau papuci din zdrenţe – „trenţe” în vorbirea loviştenilor – sau gumari. Doar câţiva se puteau mândri cu „teneşi” sau cu sandale. Începuseră şcoala cu mai puţin de o lună în urmă şi vremea era încă frumoasă, aerul limpede al toamnei dând peisajului o înfăţişare picturală, fascinantă prin nuanţele sale coloristice. Soarele, ivit de după Gorniş, îşi revărsa razele argintii peste sat reflectându-se pieziş în apele Boiei şi ale Oltului. Prin ochiurile pătrate de geam ale clasei pătrundeau dâre de lumină în care dansau vălătucii de praf stârniţi, şi mai abitir, de zbenguiala elevilor.

Ca la un semn, la apariţia învăţătorului în pragul uşii, hărmălaia din clasă a încetat şi copiii au ţâşnit în picioare începând să „behăie”, fiecare pe vocea lui, un cunoscut cântec patriotic la modă, care în mintea celor mai mulţi care-l debitau în mod cu totul mecanic era… imnul ţării:

 

„– Reeepublică măreaţă vaaatrăăăăă,

Născută-n foc de bătăliii,

Slăăăviiit să fii pământ al păăăciii,

Slăăăviiit să fii, slăăăviiit săăă fiiiii!…”.

 

Marinică nu-şi mai amintea când renunţaseră să cânte imnul care începea cu „Teee slăviiim, Româniiie, pământ păăărintesc! ”, dar ştia că atunci când îl cântau, suna îngrozitor de rău în comparaţie cu  „Reeepublică, măreaţă vaaatrăăăăă”, care evident, nici el nu suna ca la operă, dar totuşi…!

În cadenţa cântecului şi bălăngănind pe lângă el catalogul pe care îl ţinea în mâna stângă, domn’ Nelu s-a îndreptat către catedră şi a urcat pe podiumul vechi, care de fiecare dată scârţâia dureros sub picioarele lui. A trecut apoi în spatele catedrei şi a pus catalogul deasupra, după care a cuprins cu palmele sale mari spătarul scaunului şubrezit de vreme şi îndelungă folosire. A privit un timp în jos gânditor, s-a îndreptat de spate şi şi-a aţintit privirea pe peretele din fundul clasei pe care atârnau înrămate cele două steme: a ţării şi a partidului. Pe peretele din spatele său, deasupra capului, atârna, înrămat  şi el, portretul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române.

Acelaşi portret atârna şi pe holul şcolii, la intrare, pe dreapta, deasupra unui butoi mare de tablă, vopsit într-un verde strident, aşezat pe un cadru de fier  şi cu un lighean dedesubt. Butoiul acesta era umplut în fiecare dimineaţă cu apă de băut pentru elevi, de Zdrăncăneţ, îngrijitorul şcolii, poreclit astfel pentru că „zdrăncănea” clopoţelul care anunţa intrarea în clasă. Aici, tabloul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej era urmat de cele ale celorlalţi membri ai Consiliului de Stat, în ordinea importanţei rangului fiecăruia. De asemenea, fiecare carte de citire sau de limba română începea cu nelipsitul portret al tovarăşului…

Urmând exemplul învăţătorului lor, elevii priveau şi ei ţintă,, la rându-le, portretul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care, minune mare, şi el îi privea tot aşa, pe fiecare dintre ţâncii care-şi umflau piepturile ca nişte foale, cântând ceea ce majoritatea dintre ei credeau a fi imnul ţării; doar începea cu „republică”, nu? După doi ani şi jumătate, Gheorghiu-Dej avea să moară, moartea lui survenind la scurt timp după o vizită oficială făcută la Moscova.

– Ruşî l-au omorât!, avea să hotărască atunci Mărian Frântu, un fost ilegalist care pretindea că fusese prieten cu Gheorghiu-Dej, cică stătuseră în aceeaşi celulă, în lagărul de la Târgu-Jiu.

Era un personaj pitoresc, foarte cunoscut în toată Loviştea şi nu numai. Înalt şi slab, dar vânjos, brunet şi cu privirea întunecată, însă pătrunzătoare, purta plete şi barbă lungă până la brâu. Umbla vara îmbrăcat într-o pelerină neagră, lungă până la călcâie, iar iarna – într-un palton la fel, fiind însoţit în permanenţă de doi câini-lupi. Tăcut şi solitar, nu dormea vara acasă, ci undeva pe malul Oltului, unde avea un teren pe care-l cultiva cu porumb şi legume. Acolo, la Cânşor, era „reşedinţa” lui de vară, o colibă din lemne acoperită cu carton gudronat. Îşi făcea mâncare în cutii goale de conserve pe o vatră improvizată, folosind apă chiar din Olt, pe care o şi bea, ceea ce era pentru consăteni de mare mirare cum de nu se îmbolnăvea.

Uneori da la peşte cu „plaşca” intrând în apă până la brâu, nu se-ncurca el cu undiţa. Alteori îi ajuta pe Vasile din Pârău, Vasile Ureche după numele adevărat, cunoscut şi ca „Vasâle al Stancî” sau Buzărnea, pe Râpu, Rancotă sau Puvneci care dădeau cu „hălăul” la peşte. Se pricepea la vâslit şi conducea cu dibăcie luntrea pe firul apei, mai primea şi el câte un peşte, cel mai mult îi plăcea somnul.

Pe atunci, Oltul era plin de peşte. Apele bătrânului râu erau curate şi nepoluate – situaţie care a început să se schimbe în mod dramatic după construirea combinatelor chimice de la Victoria şi Făgăraş. Pescari pricepuţi la manevrat luntrile proprii şi la dat cu „hălăul”, pescuiau pe atunci clandestin, se-nţelege, mituindu-l cu peşte pe Horelu – şeful de post! Se prindeau mai ales somn, mreană, clean şi crap. Erau adevărate delicatese, lapţii şi icrele – mai puţin cele de mreană, pe care dacă le mâncai, ajungeai în mod sigur la spital, fiindcă erau otrăvitoare.

Cei mai mari peşti, erau somnii. Marinică avea vreo cinci-şase ani când Buzărnea, cumnatul bunică-sii Hobzoaica, fiindcă era căsătorit cu sora ei mai mică –  Stanca, s-a-ntors într-o dimineaţă devreme de la Olt, cu ditamai somnul, abia l-au adus acasă cărat de patru oameni pe-o targă. Copilul dormise în Câmpuri la Hobzoaica, bunica lui după mamă, iar Stanca venise din „viu’ nopţî” s-o cheme la ea acasă ca s-o ajute să urzească şi să vopsească nişte jurebii din fire de lână ţigaie, pentru că soră-sa Hobzoaica se pricepea la astfel de treburi. Voia să fie pregătită din vreme, căci înainte de a începe postul Crăciunului, „toată muierea vrenică” punea războiul de ţesut „macaturi”, casa în care nu se-ntâmpla acest lucru, fiind considerată casă de „prăpădiţi”. Hobzoaica l-a luat şi pe Marinică la soră-sa, cărându-l în cârcă pe jumătate adormit, căci era devreme. Marinică „pircota” în vârful patului lângă Rica, fata Stancăi, mai mare decât el cu un an, iar cele două surori trebăluiau la „urzâtor”, când s-au pomenit cu somnul acela uriaş în casă. L-au pus pe o masă şi au început să-l tranşeze, femeile lăsând baltă urzitul. Copiii, speriaţi la vederea monstrului aceluia de peşte cu capul mare, negru şi cu mustăţi lungi, negre, au rămas în vârful patului, la început căscând ochii cât cepele. Somnoroşi cum erau, însă, s-au liniştit repede şi au început din nou să „pircoteze”. Din când în când, Marinică se trezea şi, de fiecare dată, se uita mirat la forfota din jurul somnului aceluia uriaş şi, tot de fiecare dată, în primul moment, avea impresia  că „nea Vasîle al Stancî” tăiase porcul, deşi nici vorbă să fi venit Crăciunul!      

… Aşadar, Mărian Frântu locuia din primăvară, când dădea căldura, şi până toamna târziu, la Cânşor – pe malul Oltului, în coliba aceea, pe care şi-o denumise „reşedinţă de vară”. Când i se dezlega limba cu câteva ciocane de ţuică, obişnuia să povestească despre perioada petrecută în celulă cu Gheorghiu-Dej şi despre modul cum au evadat ei din lagăr în 1944 şi au stat ascunşi o zi şi-o noapte la Ioan Marina, preot din Râmnicu-Vâlcea (cel care avea să devină, sub comunişti, patriarhul Iustinian), după care au plecat la Bucureşti – „ca să facă 23 August”. Fireşte, nu era crezut decât de copii şi de unii tineri; ceilalţi – oameni cu scaun la cap, îi spuneau că bate câmpii:

– Hă, hă, hă, Mărian Frântu şî pretin cu Gheorghiu-Dej şî cu patriarhu’, s-o creadă mutu’!, făcea Gogu Aslău, zis şi Gogu Pioresii.

– Bine, bă, păi tu ne iei pă noi de fraieri?, sărea cu gura şi Gore Fetelea.

– Bă, dacă e aşa cum spui tu, de ce dracu’ n-îi fi ajuns şî tu pân’ Comitetu’ Central sau barim ceva şăf pă la regiune? Nici la raion n-ai fost în stare să te aciuez’, cum au făcut alţî măi proşti ca tine!, îl „judeca” şi Rancotă.

Bicosu, care se dăduse cu partidul, primind chiar o slujbă importantă – era ditamai preşedintele Cooperaţiei de Consum pe comună, îi lua apărarea lui Mărian Frântu:

– Lăsaţî-l bă, în pace, nu vă gândiţ’ şî voi cât a suferit el în ilegalitate?

– A suferit pă dracu! Atuncea când eu luptam la Cotu’ Donuli, el stătea bine mersî în puşcărie, pă masă şî casă di la Antonescu!, se burzuluia  Niţă Mandea.

– Eheee, să fi stat el în prizonerat zece ani, cum am stat eu în Danbaş, la ruş’, care ne munceau în mină, cel puţin dooşpe ore pă zî, de ne dehulau, leşânaţ’ de foame şî ţapeni de frig… mama lor de muscali!, întărea şi Mitică Teodorescu, zis Căţea, privind trist, în gol, la amintirea celor petrecute în 1941, când căzuse prizonier, şi până în 1951, când a fost eliberat. Se uita apoi cu milă la Mărian Frântu, ştiindu-l comunist din ilegalitate, şi se tot întreba dacă acesta ar fi putut omorî cu sânge rece, aşa cum văzuse el făcând pe cei pe care îi numea „pandurii români”, de fapt – prizonieri români, cărora sovieticii le promiseseră slujbe bune în ţară după „eliberare”, iar ei acceptaseră să facă parte din plutoanele de execuţie care lichidau cu precădere prizonieri germani. Laie al lui Chircuţ, unchiul lui Marinică, zis şi Şchiopu, fiindcă fusese rănit în război, fost caporal în Regimentul de Gardă Regală şi şef de cuib legionar, îl înjura printre dinţi, şoptit, dar apăsat, aşa ca pentru sine, gata parcă să-l strângă de gât pe Mărian Frântu:

– H’re-al draculi să fii tu, cu comuniştii tăi cu tot!

Nu mulţi aveau curajul să-i înjure pe comunişti atunci, chiar şi în şoaptă. De obicei, erai imediat turnat la Securitate, dar turnătorii se cunoşteau şi se temeau de Laie Şchiopu, care fusese anchetat de nenumărate ori. Făcuse şi puşcărie, dar tot nu se-nvăţa minte, fier rău, de…! Atunci când se stârneau asemenea dispute în jurul lui, Mărian Frântu nu mai punea şi el paie pe foc; dădea a lehamite din mână şi, târşindu-şi picioarele, pleca semeţ, cu capul sus şi pieptul înainte şi cu pelerina neagră înfoindu-i-se pe la poale:

– Ce ştiţ’ voi, habar n-aveţ’!

Şi totuşi, un fapt era de necontestat în legătură cu Mărian Frântu: din mare comunist ilegalist ce fusese, devenise un duşman neîmpăcat al colectivizării. La MAT, la horă, duminica în drum, unde lumea se aduna la taclale, chiar şi în biserică după slujbă, Mărian Frântu îndemna lumea să nu se înscrie în colectiv, să aibă curaj şi să înfrunte comisia de colectivizare condusă de unul de la raion – Udeci, omul partidului, cel căruia lumea, văzându-l bântuind prin sat zi şi noapte, îi striga de departe: „Huo de-ciii!”. Paradoxal, într-o vreme în care alţii erau anchetaţi – se-nţelege, în urma unor turnătorii ordinare – că au ascultat „Europa Liberă” sau „Vocea Americii”, că au înjurat partidul sau chiar că au cântat „Deşteaptă-te române!”, Mărian Frântu nu a păţit nimic. Ba, la un moment dat, s-a răspândit în sat zvonul că, exasperat de insistenţele şi ameninţările lui Udeci şi ale celorlalţi trepăduşi din comisia de colectivizare, Mărian Frântu s-ar fi dus la Bucureşti, în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej, unde, fără prea multă introducere, i-ar fi spus acestuia foarte hotărât:

– Bă Ghiţă, tu la mine-n sat nu faci colectiv!

– Bine, Măriene, nu fac, linişteşte-te!, i-ar fi răspuns Gheorghiu-Dej.

Apoi, cică, l-a ospătat, i-a dat nişte bani şi l-a trimis la gară cu un automobil al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Or fi fost, n-or fi fost toate astea adevărate, cert este faptul că, până la urmă, în satul lui nu s-a făcut colectiv… Aceasta, în vreme ce în comuna vecină s-a înfiinţat; ba chiar şi în unul dintre celelalte sate componente ale comunei lui, dar nu chiar colectiv, ci întovărăşire, cu o singură suprafaţă de teren „de arătură”, cea de pe Malul Podului şi cu o alta mult mai mică, aflată – culmea! – în altă comună, Câmpul Sărăcineştilor se numea terenul acela, nu comuna.

Pe de altă parte, Mărian Frântu eşuase lamentabil ca soţ şi tată, fiind renegat de toţi ai lui. De multe ori, câte o nevastă supărată pe bărbatul ei, îi striga acestuia, furioasă:

– Tu nu eşti om, mă, eşti drac, parcă te-ar fi făcut Mărian Frântu!

Mai mult, mamei lui Marinică, Oara lui Hobza sau – după măritiş – „Oara lu’ Mărian al lu’ Chircuţ”,  îi intrase în cap că bărbatu-său fusese făcut chiar aşa, cu Mărian Frântu, ce mai! Bineînţeles, de câte ori auzea această remarcă din „meliţa” nevesti-sii, pe Mărian îl apucau pandaliile. Nu-l deranja atât faptul că Mărian Frântu i-ar fi putut fi tată, ci faptul că nevastă-sa îndrăznea s-o facă pe maică-sa, Chirculeasa, curvă! În orice caz, Mărian Frântu fusese irevocabil trecut în categoria „prăpădiţilor”, de către oamenii de frunte ai satului, căci numai un „prăpădit” putea fi ilegalist şi ar fi fost în stare să se poarte atât de rău cu nevasta şi cu copiii!

 

 

 

Şi totuşi, Marinică l-a cunoscut ca pe un tip dur, foarte stăpân pe sine. O singură dată l-a văzut plângând – la moartea lui Gheorghiu-Dej! Peste ani şi ani, când Mărian Frântu era de mult oale şi ulcele, Marinică, pensionar şi cu doi copii mari, avea să descopere că tot ce spunea atunci Mărian Frântu, era adevărat. Se întâmpla asta la comemorarea a 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a Patriarhului Iustinian, care în perioada 1932-1947 fusese preot-paroh la biserica „Sf. Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea, şi militant ţărănist. Evadarea lui Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu-Jiu  a fost pusă la cale de către ţărănişti, pentru ca acesta să participe la actul de la 23 August 1944 în calitate de şef al Partidului Comunist. Forţaţi de împrejurări – maşina în care se deplasau făcuse pană de cauciuc –, fugarii şi însoţitorii lor, fruntaşi ţărănişti din Gorj şi Vâlcea, au stat ascunşi în casa parohială a preotului Ioan Marina – viitorul patriarh Iustinian – până ce s-a remediat pana.

Episodul a fost evocat la comemorarea patriarhului, de foşti colaboratori ai preotului – un epitrop şi câţiva membri ai consiliului parohial din acea vreme –, dar şi descris în amănunţime de către I.P.S. Bartolomeu Anania în lucrarea „Amintiri despre Patriarhul Iustinian”, inclusă în antologia „Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar”, editată în anul 2005 de către Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române.

Pe la sfârşitul anilor ’60, un zugrav năstruşnic l-a pictat pe Mărian Frântu pe unul dintre pereţii MAT-ului din sat – cârciumă, cum ar veni –, călare pe un butoi şi cu o halbă de bere înspumată în mâna dreaptă, asemănarea fiind de-a dreptul izbitoare. Captivat de personaj, Marinică, în monografia comunei sale pe care avea să o scrie peste ani şi ani, a povestit cele relatate (şi) aici şi nu s-a lăsat până nu a găsit o poză de-a lui Mărian Frântu la urmaşii acestuia, pe care a introdus-o în albumul anexat menţionatei monografii. Poza în sine este fascinantă!  Personajul, ca atare, trebuie să fi fost, în realitate, şi mai şi!…

*    *    *

 

Acum, până una alta, prietenul lui Mărian Frântu, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej din tabloul de deasupra capului lui domn’ Nelu, îl urmărea cu ochi de vultur, pe fiecare din cei treizeci şi opt de elevi din clasa a III-a, cum cântă „Republică, măreaţă vatră”. Odată cântecul terminat – nu cântau decât prima strofă, era de ajuns, aşa le spusese domn’ Nelu –, acesta, cu voce milităroasă şi necomplicându-se să bage în seamă inadvertenţa exprimării, căci i se părea aiurea să folosească formularea mult prea academică „Luaţi loc!”, le-a spus elevilor săi:

– Staţ’ jos!

În târşit de picioare şi scârţâit de bănci vechi, copiii s-au aşezat. Tot atunci, ca la un semn, şaptezeci şi şase de mânuţe au ţâşnit de sub pupitre şi s-au întins deasupra, cu degetele răşchirate. Domn’ Nelu a deschis catalogul, a scos dintre coperţile lui o riglă lungă cât o jumătate de metru şi a coborât de pe podium. Cu mâinile la spate şi cu rigla atârnând ca o coadă ţeapănă, care din când în când se mişca sus-jos, domn’ Nelu a început să se plimbe agale printre cele trei rânduri de bănci, scrutând cu ochi dibaci mânuţele tremurânde şi capetele speriate ale elevilor săi. A „ars” cu rigla vreo opt perechi de mâini nespălate sau cu unghiile netăiate şi, fireşte, negre sub ele. Săracu’ Nelu al lui Ilie Ţiganul, de fiecare dată o-ncasa! Avea tot timpul mâinile negre şi bătucite de la trasul foalelor şi mânuitul ciocanului şi al vătraiului în cărbunii încinşi, căci tatăl lui era fierar, potcovea boi şi cai. De asemenea, învăţătorul a căutat în cap de păduchi pe Viorica lui Scânteie, pe Nuţa lui Găoază şi pe Tia lui Vrelea şi a tras de perciuni pe Noneţ, pe Piştia, pe Dinu al lui Ghidan şi pe Telu al lui Sclipa care nu erau tunşi „ca lumea”– căci asta însemna dacă avea de ce apuca. După ce a terminat „inspecţia”, domn’ Nelu s-a întors la catedră şi s-a aşezat pe scaunul şubred care a scârţâit îngrozitor, parcă văitându-se. Şi-a cuprins faţa mare în palme şi a stat câteva clipe gânditor, cu coatele  pe catedră, în faţa catalogului deschis. De obicei, întreba cine lipseşte, dar atunci n-a mai făcut-o, observase că erau toţi. Acest ritual avea loc la începutul fiecărei zile de şcoală.

Deodată, în loc să înceapă ora de citire cu obişnuitul control al temei de acasă, care de fiecare dată consta în a copia o pagină în caiet din lecţia de zi, domn’ Nelu a ţâşnit în picioare şi a spus cu voce solemnă:

– Să iasă în faţa clasei următorii elevi: Şandru Maria, Ureche Mihai, Boromiz Livia, Pătraşcu Marian, Sporiş Niculina, Manea Ion şi Sima Ion!

Elevii strigaţi s-au înşirat speriaţi în faţa celor rămaşi în bănci, care nu înţelegeau ce se întâmplă. După câteva momente de suspans, domn’ Nelu s-a aşezat uşurel pe scaun, cu faţa către ei, şi-a împreunat mâinile în poală, i-a privit lung pe cei şapte care îşi întinseseră capetele înainte şi căscaseră nişte ochi cât cepele, după care, în sfârşit, a continuat:

– Dragii mei, pentru că voi sunteţi cei mai buni din clasă, luni dimineţa veţi fi făcuţi pionieri. Să veniţi îmbrăcaţi curat şi frumos, să vă tundeţi şi să vă faceţi baie diseară. Şi voi la fel, aţi înţeles?, a adăugat învăţătorul întorcându-se către clasă.

Toţi elevii au răspuns în cor, răsuflând uşuraţi:

– Daaaaa!

– Bravo, copii! – le-a mai spus domn’ Nelu.

S-a ridicat apoi de la catedră, a coborât de pe podium, şi-a băgat mâinile în buzunarele largi ale hainei subţiri de vară, de unde a scos şi apoi a pus în palma întinsă a fiecăruia  dintre cei strigaţi câte un tub verde-gălbui de bomboane „Mentosan”. Nu mai făcuse aşa ceva din clasa I, când obişnuia să-i răsplătească pe elevii silitori cu câte o caramelă sau o bomboană cu fructe, învelită în hârtie cerată.

Ordinea în care domn’ Nelu îi strigase pe cei aleşi să devină pionieri, îşi avea tâlcul ei: era ordinea în care fuseseră acordate premiile în clasele I şi a II-a. Astfel, premiul I fusese luat de Miorica lui Şăndrulete şi de Mihai al lui Săraru, premiul al II-lea – de Livia lui Niculaie Boromiz şi de Marinică al lui Mărian al lui Chircuţ, iar premiul al III-lea – de Niculina lui Achim Sporiş, de Ion al lui Gheorghe Manea, zis Savantu’, şi de Neluţ al lui Iorga Sima din Pârău. Cu excepţia ultimilor doi, care din clasa a V-a „s-au pierdut”, aceasta a fost ordinea premianţilor până în clasa a VIII-a, când doamna Florica, diriginta, aflând că toţi cei cinci premianţi reuşiseră la diferite licee din Sibiu şi Râmnicu-Vâlcea, le-a dat la toţi premiul I, deşi, se înţelege, nu la toţi le ieşise exact aceeaşi medie. Dintre toţi, de departe cel mai inteligent era Mihai Ureche, zis Săraru. La matematică, mai ales, era genial. Păcat că nu şi-a urmat vocaţia. A ajuns, totuşi, inginer de industrie alimentară, absolvind cu brio un liceu de profil din Sibiu şi celebra Facultate de Chimie Alimentară din Galaţi. Ceilalţi? Două asistente medicale – Miorica şi Livia, o contabilă – Niculina şi un inginer chimist – Marinică. Ceilalţi doi au ajuns ceferişti: Ion Savantu’– impiegat de mişcare, iar Neluţ al lui Iorga Sima – mecanic de locomotivă…

Ca niciodată, în sâmbăta aceea, domn’ Nelu a renunţat să mai facă orele de citire şi de aritmetică, trecând direct la lectură. Şi a început să le citească poveşti nemuritoare… Orele de lectură erau cele mai plăcute din tot cursul primar. Uneori, când vremea era rea şi orele de educaţie fizică nu se puteau ţine afară, acestea erau transformate în ore de lectură. Ore de lectură, deveneau chiar şi unele ore de muzică sau de desen.

De obicei, după ce cântau câte două-trei cântece patriotice sau mâzgâleau ceva în caietele de desen, copiii se milogeau de domn’ Nelu să le citească  poveşti şi, de cele mai multe ori, acesta le îndeplinea dorinţa, spre marea lor satisfacţie. Dacă în timpul celorlalte ore copiii se mai foiau în bănci, erau cu gândul aiurea sau chiar aveau alte preocupări – cel mai des mâzgălitul băncilor sau al caietelor, căci altele nu-şi permiteau de teama palmei grele a învăţătorului, care de multe ori cădea ca o limbă de foc peste obrazul lor – la orele de lectură toţi stăteau „smirnă”, adică erau numai ochi şi urechi, aşteptând cu sufletul la gură să vadă ce se întâmplă mai departe.

Nu de puţine ori, domn’ Nelu rămânea şi după ore, citindu-le copiilor poveşti numai pentru că nu terminase povestea începută şi nu se  îndura să-i lase pe copii să moară de curiozitate. Şi făcea foarte bine domn’ Nelu, căci mulţi începuseră încă din clasa a II-a să citească singuri poveşti, îşi împrumutau unul altuia cărţile ferfeniţite. Marinică trecuse deja de la poveşti nemuritoare, la povestiri istorice şi, mai ales, la nişte broşuri de popularizare a ştiinţei, traduse din limba rusă, pe care le primea cadou de Anul Nou, de la serviciul lui taică-său, revizor de ace la C.F.R. în Sibiu. Una din acele broşuri l-a impresionat în mod deosebit, se chema: „Ce ne spune telescopul?”. Era o introducere în astronomie, explicată pe înţelesul copiilor. De-a lungul anilor de şcoală elementară, pasiunea pentru citit i-a adus însă şi multe necazuri lui Marinică. Părinţii lui nu concepeau ca în timpul şcolii, el să citească alte cărţi în afara celor de şcoală. Doar în vacanţe avea voie să citească alte cărţi. Maică-sa Oara, mai ales, avea această optică şi el n-o înţelegea în ruptul capului. Când îl vedea citind, mai ales „lăndărit” pe pat, îl şi lua la rost:

– Ia să văz’, ce citeşti acolo, e carte de şcoală? şi cum de cele mai multe ori nu era, gata şi scandalul!

De multe ori, maică-sa îi smulgea cartea din mâini şi începea să rupă tacticos file din ea, cu care apoi ştergea sticla de „lambă”, spre disperarea bietului copil, căruia i se rupea inima la vederea acestei scene. La un moment dat, şi-a ascuns toate cărţile care nu erau „de şcoală”, în podul grajdului, unde dispărea ore întregi ca să citească. Într-o bună zi, însă, a fost descoperit: vrând să dea fân la vacă, taică-său tocmai luase în furcă o carte:

– Grijania mă-tii de copil, aici dispăreai tu cu or’le, hai?, l-a luat el la rost.

Revenind, totuşi, la sentimente mai bune, i-a spus apoi:

– Bă, eu nu te spui mă-tii, da’ fă-o şî tu măi cu fereală, că dacă află, am încurcat-o amândoi!

Marinică mai avea, periodic, şi alt gen de dispariţii. Cel puţin de două ori pe săptămână, spre seară, se înfiinţa, ca din întâmplare, în casa unchiului său Ilă, în „vizită” pe la verişorii lui, cinci la număr – patru băieţi şi o fată, doi băieţi mai mari decât el cu unu şi, respectiv, patru ani, ceilalţi mai mici cu unu, doi şi, respectiv, cinci ani – fata. Suferea mult că nu avea şi el fraţi şi, de aceea, una-două se ducea pe la cei cinci verişori ai lui, erau vecini, curtea lui Mărian Chircuţ despărţea casele celor doi fraţi. Toată ziua-bună ziua, Marinică era în casa unchiului Ilă, pe la verişorii lui, însă, se ducea acolo seara, dintr-un motiv anume: ştia că atunci, tot „familionul” urma să se aşeze la masă, iar lui, tare-i mai plăcea să guste din ce mâncau ei! Acasă, mâncarea nu era aşa bună ca la verişorii lui. Pe o măsuţă joasă, rotundă, care se plia, „lea” Florica – nevasta lui Ilă, din neamul lui Uţaru, răsturna o mămăligă mare, aburindă, pe care o tăia cu aţa. Lua apoi de pe foc „zama” şi o turna într-un castron mare de „blefi”, adică din tablă smălţuită, din care mâncau toţi, stând în jurul mesei pe scaune joase sau pe butuci de brad. Ceva mai încolo, Marinică „agina” şi el, doar-doar l-or chema şi pe el la masă. Când castronul se golea mai mult de  jumătate, „lea” Florica se milostivea de el şi-l chema să guste şi el  din ce mâncau ei:

– Marinică mamă, hai, ia şî tu şî mâncă o ţâră . . .!

Şi Marinică atâta aştepta.  Mai apuca şi el două-trei linguri de „zamă”, iar dacă se nimerea să fie şi carne, îi dădeau şi lui o bucăţică, atât cât să-nghită o dată. Dar ce-i plăcea  lui cel mai mult, erau cele câteva linguri de lapte cafeniu cu coajă de mămăligă, pe care fiecare verişor care rădea căldarea, i le lăsa şi lui la urmă de tot. Căci în fiecare seară, în căldarea de tuci în care se făcea mămăliga, se fierbea şi laptele, care era prea repede mâncat, ca şi „zama”. Pe fundul căldării de mămăligă, mai era lăsat puţin lapte şi în fiecare seară verişorii lui rădeau căldarea cu rândul, după un calendar respectat cu stricteţe. Doamne, ce bune erau acele câteva linguri de coajă de mămăligă rasă de pe fundul căldării, amestecată cu lapte de culoare cafenie de la arsură!…

Din păcate, însă, nu fiecare „vizită de seară” decurgea la fel. Dacă avea neşansa ca „lea” Florica să întârzie a pune masa sau el se înfiinţa la ei prea devreme, Oara, care-i prinsese obiceiul, îndată venea la gardul din spatele casei lui Ilă Chircuţ şi striga cât o ţineau plămânii, întinzându-şi gâtul peste el:

– Marinicăî,  mă Marinicăî, vino iute acasă, că te rup de oase, nu alta!

Dacă maică-sa îl striga după ce se încheia masa, era bine; Marinică pleca mulţumit şi suporta cu mai mare uşurinţă morala maică-sii:

– Nu ţ-ă ruşâne, mă, prăpăditule, să te duci tu la nea Ilă şî să agini la masa lor? Ce, tu n-ai ce mânca acasă la tine?

Marinică punea capul în pământ şi tăcea chitic. Era mulţumit, gustase din cina verişorilor. Când însă n-apuca să facă acest lucru, îndrăznea s-o înfrunte pe maică-sa:

– Dacă tale nu faci mâncare cum face lea Florica!

– Cum face ea mă, păcătosule, de-a mea nu-ţ’ place, he?

– Păi, de egzemplu, bureţ’ muraţ’, na!

– Bureţ’ muraţ’ zâci, ai? Las’ că-ţ’ arăt eu ţâie numa’ bureţ’ muraţ’, de n-ai să-i poţ’ duce, na! şi-i ardea o scatoalcă după ceafă.

Au pus, până la urmă şi ei bureţi la murat, s-a dus Mărian din Valea Viei până-n Piscul Porcului, pe coaste, şi s-a întors cu „disagii” plini cu bureţi de fag. În toamna aceea plouase, după care dăduse căldura, se făcuseră o mulţime. Dar, credeţi că Marinică s-a lăsat de obiceiul lui? Nu, pentru că bureţii muraţi de acasă nu erau la fel de buni ca cei puşi de „lea” Florica!

Revenind la interdicţii, să mai spunem că, pe lângă aceea ca, în timpul anului şcolar, să nu citească alte cărţi în afara celor „de şcoală”, mai era şi aceea de a nu se scălda în Olt.

– Dacă auz sau te prinz că te scalz’ în Olt, îţ’ rup oasele!, îi reaminteau, periodic, şi Oara şi Mărian, dar şi bunică-sa, Hobzoaica.

Când, destul de rar, se ducea la Olt, se asigura că nu e pârât de copiii care-l convingeau să meargă cu ei, punându-i pe fiecare să jure bătând palma: „Zău lu’ Dumnezău!”, trebuia să spună fiecare.

Ştia să înoate şi înota; fireşte,  într-un  stil propriu căci se născuse cu o boală congenitală, tetrapareză spastică se chema, sau – mai exact – maladia Little, descoperire făcută mult mai târziu, când era student. Până atunci crezuse că are sechele post-poliomielitice, cum auzise el de la mulţimea de doctori pe la care fusese dus de părinţi, când aceştia constataseră că nu mai pleacă odată în picioare. N-a trecut, însă, niciodată Oltul dincolo, aşa cum făceau cei mai mulţi copii, ci se mulţumea să înoate până la patru-cinci metri de mal, întrucât, dacă înota mai mult, spastic fiind, i se puneau cârcei în picioare şi, Doamne fereşte!… În fond, părinţii lui aveau dreptate să-i interzică scăldatul în Olt, fiindcă s-au întâmplat multe nenorociri …

Curios era, însă, faptul că Marinică nu-şi amintea, nici mare fiind, ca în Olt să se fi înecat vreun copil, ci numai tineri. Aşa s-a înecat, pe la vreo douăzeci şi cinci de ani, un băiat al lui Ghiţă Coman, care, deşi puţin cocoşat, era totuşi în stare să treacă Oltul înot de trei-patru ori la rând. Până într-o zi… Apoi, la vreo trei ani de la absolvirea facultăţii, venise şi el într-o duminică de august pe la ai lui şi, stând ei la masă după biserică, au auzit deodată în drum ţipete şi jale mare: se înecase un student la medicină în Cluj, băiatul lui Gheorghe al „Tii Safti”, însurat cu o fată de-a lui Iorga Buliman. Locuiau în Sibiu şi nepotul venise în sat să-şi vadă bunica. Ce jale a mai fost atunci în satul lor! Era un băiat inteligent şi bine făcut, înalt „ca bradu”, dar Oltul l-a înghiţit fără milă, lăsându-i părinţii nemângâiaţi pentru totdeauna.

Nici până când a ajuns în clasa a III-a, nici după aceea, când devenise student, Marinică nu-şi amintea să fi mâncat vreodată o asemenea bătaie de la ai lui, pe care s-o ţină minte, adică ,,soră cu moartea”, cum îl ameninţau ei adesea, dar… numai gura era de ei! El ştia, însă, că în două situaţii ar fi primit în realitate o astfel de ,,corecţie”: dacă ar fi spus ,,Nu mă duc la şcoală!” sau ,,Nu merg la biserică!”. Şcoala şi biserica erau pentru ei, într-adevăr, lucruri sfinte, cu care nu te puteai juca!

A fost o perioadă când pentru Marinică, mersul la biserică devenise o  mare problemă. La Căminul Cultural, s-a primit un aparat de proiecţie cinematografică alimentat de un motor pe benzină, căci pe atunci, în sat la ei nu era curent electric. Filmul „pentru copii” se dădea duminica dimineaţa de la ora zece – directivă ,,de sus”, evident. Biletul costa cincizeci de bani şi se procura de la şcoală, mai precis – toţi copiii erau obligaţi să-l cumpere. La început, părinţii lui se învoiseră să-l lase la film duminica, dar cu condiţia ca la ora opt fix să fie în biserică, iar la zece fără un sfert, să plece la film. „Figura” asta a „ţinut” o dată-de două ori, căci, la un moment dat, Mărian, văzându-l că începuse să plece din biserică pe la nouă şi jumătate, i-a zis supărat:

– Ia, ascultă bă, păi aşa ne-a fost înţălegerea? De-acu’-năinte, dacă văz că măi ieş’ din biser’că până nu să gată slujba, ai încurcat-o cu mine, s-a-nţăles?

Marinică a încercat el să se opună, c-o fi, c-o păţi, taică-său rămase însă neînduplecat şi pace! Ce era de făcut? Fără film o dată pe săptămână, nu putea trăi! Aşa că, sâmbăta seara, uneori şi duminica seara, intra pe fereastră la filmul pentru „oamenii mari” după ce începea; aranjase el cu Mihai al lui Părăşoiu şi cu Negoiţă al lui Feteluş, zis şi Lăudică – nişte băieţi mai mari ca el cu vreo şapte-opt ani, să-l tragă înăuntru. Şi „figura” asta a mers pentru un timp, căci doamna Florica l-a zărit într-o duminică printre spectatori, în pauza în care se schimbau rolele. Nu reuşise să se ascundă la timp ca să nu fie văzut de vreun profesor, cum făcea de obicei, şi asta numai pentru că în seara aceea rula un film franţuzesc „Sedusă şi abandonată” se chema. Marinică rămăsese pironit locului, cu gura căscată: rola se terminase tocmai cu scena ademenirii şi apoi a violului sorei mai mici a celei care ar fi trebuit să-i devină soţie unui tânăr june-prim. Culmea, faptele fuseseră săvârşite de acesta chiar în casa viitorilor socri, adică sub nasul lor, cum s-ar spune, în seara în care toate detaliile nunţii fuseseră stabilite. Luni dimineaţa, la şcoală, cine era ridicat în picioare şi luat la întrebări de doamna Florica, diriginta şi profesoara lui de limba română? Marinică!               

– Pătraşcule, te-am văzut aseară la film, ţi-a plăcut?

Marinică, mut ca muţii, plecase capul şi tăcea chitic. Profesoara a continuat:

– Haide, spune-ne şi nouă ce-ai înţeles tu din filmul acela! Sau nu, mai bine povesteşte-ni-l şi nouă.

Şi doamna Florica nu s-a lăsat până nu l-a făcut pe Marinică să povestească tot filmul, cap-coadă, dar nu aşa pe scurt cum încercase el să scape, ci în amănunt, inclusiv cu scena acelui viol. La sfârşit, lac de sudoare şi roşu ca racul, şi-a ridicat privirile rugătoare către dirigintă, implorând parcă mila ei. Fapt este că profesoara, văzându-i privirile tulburi, ca de viţel înjunghiat, i-a spus:

– Stai jos şi să-ţi fie ruşine!

A urmat apoi prima şi ultima lecţie de educaţie sexuală predată vreodată în şcoala aceea de vreun profesor, subiectul fiind, evident, unul „tabu”. În cele din urmă, filmele pentru copii au început să se dea marţi seara, dar ei puteau merge la film şi sâmbăta şi duminica seara, cu condiţia să nu fie „deocheat” – astea veneau deja inscripţionate pe cutii cu specificaţia „Interzis minorilor” –  şi să fie plătit integral biletul de intrare –  1,25 lei.  

Cititi mai departe