Categorii

Melancolia ca destin

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Articole si studii

S-a bătut monedă pe osificatele epitete alăturate, din lenevie, de numele Poetului, banale adjective, atribute, de care Eminescu n-a avut cunoştinţă, să le accepte ori să le respingă: “poetul nepereche”, “Luceafărul poeziei româneşti”, “poet naţional”… mai ales “poet naţional” l-a deranjat pe un critic de talie onorabilă şi anvergură intelectuală, domnul Nicolae Manolescu. “Nefericită sintagmă” a “decretat” indignat “cel mai mare cronicar român al tuturor timpurilor”. A bon entendeur, salut! Corect, consider, după formula lui Nea Iancu, lacheul din subordinea cronicarului trebuia să formuleze pe înţeles: “toate timpurile care au durat treizeci de ani”. Adică din 1961 până în 1991. Aşa mai venim de acasă şi ne vor “ierta”, literar vorbind, Maiorescu, Lovinescu, Vianu, Noica… Adulatul , nu am cunoştinţă să se fi delimitat, măcar parţial, de ceea ce a scris în cincinalul roşu (1961-1965!) încununat cu o istorie ad hoc a literaturii de la 1944 la 1964, în colaborare cu mai marele său de atunci, Dumitru Micu. LITERATURA ROMÂNĂ AZI este îndesată, până la saturaţie, nu cu judecăţi de valoare, ci cu deşănţate laude aduse partidului comunist, precum şi lui Gh. Gheorghiu-Dej, şi chiar lui Ceauşescu, ziarului Scînteia etc. La acea vreme, aproape toţi staliniştii notorii se lepădaseră de satana. Încălcaseră “pactul cu diavolul”. Cum mai poţi astăzi să fii totuşi în fruntea bucatelor şi să cultivi competiţia bâtei primitive în locul celei a valorilor? Vorba unui critic tânăr care irită pe mulţi corbi pleşuvi, repetenţi la deontologia profesională: URÂT! Volumul MELANCOLIA LUI EMINESCU de GEORGE GANĂ a apărut, spre mirarea noastră, la Editura Fundaţiei Culturale Române (2002), fundaţie care a promovat, masiv şi constant, clientelismul şi nonvalorile de aiurea. Mai ales de aiurea. E un gest de reabilitare a acestei instituţii staţionare. MELANCOLIA LUI EMINESCU nu neagă nimic din ce s-a spus/s-a scris cu temei despre creaţia eminesciană, ci propune noi şi multiple căi, deschideri ample şi orizonturi nebănuite în nemărginirea creaţiei şi gândirii Poetului, în fascinantul său univers lyric. E tocmai necuprinsul redimensionat/regândit şi doar aparent “disciplinat” în versuri şi proză cu invitaţia implicită către posteritate de a cuteza să-l apropie şi să se apropie cât mai mult de creaţia în care se află cuprinsă Opera lui Eminescu, nu spun o noutate, fiind ilimitată în ceea ce oferă minţii şi imaginaţiei noastre, şi timpului iluminat de posteritatea sa dominantă. Este şi motivul ce nelinişteşte confreriile de impostori renegaţi, năimiţi, respinşi de Idee (v. Ion Barbu!) şi văduviţi de talent, neromâni şi antiromâni. De fapt, necitindu-l (lucru evident), ei se luptă în mod clar, cu un nume, cu un om “cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare / Că n-ai fost mai mult ca dânsul”. Aceşti “demoni mărunţi” se îndărătnicesc să creadă că acel “om” le stă în cale, umbrindu-le “genialitatea” şi nu Opera acestuia obturează puţina lor minte. Paranoici, i-au numărat şi firele de păr de pe membrele inferioare şi câţi nasturi îi lipseau de la lenjeria intimă. Suspect ni se pare însă că sub acoperirea “libertăţii de exprimare”, în reviste de toată mâna şi în felurite ocazii, “…încăput pe mâna a oricui, te va drege,/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…/ Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale / Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale – / Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit /Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit" (s.n.). O premoniţie confirmată cu “asupra de măsură” chiar din timpul vieţii. În zilele noastre, impostorii din ceapeul unui fost ministru al (in)culturii îşi rod unghiile că blasfemiile lor au fost spulberate, arse de oxigenul pur, în chiar ziua când au ieşit de sub tipar şi buzele lor li s-au carbonizat de propria secreţie de bilă şi oţet. George Gană vine cu o strădanie de zeci de ani, sistematizată, cu o geometrie a planurilor, concentrând puternicele linii de forţă ale gândirii lirice eminescienme într-un demers analitic eclatant şi clar. Argumentat şi susţinut printr-un limbaj elevat, cu o economie verbală invidiabilă în concreteţe şi sugestii. Este, credem, un model de hermeneutică modernă susţinută pe cercetarea amănunţită a textelor în comparaţie cu scrieri şi autori de referinţă români şi străini, urmărind evoluţia unor idei şi concepte literare din antichitate (Aristotel, Platon, Socrate…) prin Evul Mediu, romantism şi până la sfârşitul mileniului doi. Fără goluri şi fără eludări. În ciuda unei documentaţii strivitoare, autorul reuşeşte să nu ne ofere un stufăriş de date, ci o construcţie irizată şi iluminată de tangentele definitorii ale culturii universale. Iritarea, neajungerea în zonele alpestre ale eminescianismului au o singură cauză, banală şi fatală – necititul. Adică lenea balcanică a celor care ar dori ca şi “posmagii să fie muiaţi”. Pegra flecarilor cacofonici şi agramaţi amuşinând pervers la versificările fecaloide, penisoide, care mai scriu (“onanie intelectuală”) cu “simbolul falic”, manelişti… Ce Eminescu?! Să asculţi săptămânal la Palatul Monteoru, în Sala Oglinzilor (U.S.), trivialităţile unor Peniuc, Ianuş, Gălăţanu, Urmanov, Vlădăreanu ori să le citeşti în Ziua literară, sau în volumele semnate de Mihai Gălăţanu şi Marin Mincu!… Mărunţii din asistenţă nu pricep unde se află şi se supun, pasiv, unui proces de mankurtizare lentă. Nu suntem panicarzi, fenomenul nu este inedit. Dar, ca întotdeauna, este steril şi pernicios. Poezia adevărată există, domină, nutreşte spiritualitatea umană de milenii fără să fie supusă eroziunii precum celelalte mărturii ce au configurat istoria civilizaţiilor. A stărui în apărarea Poeziei este un gest onorant. Dar, de cinci milenii, Poezia nu a dăinuit printr-o susţinere, ci doar prin simplul fapt că a fost, cu adevărat, POEZIE! Este ca aerul. Ca aerul pur! Pentru care trebuie să urcăm, cum am mai spus, în zonele alpestre, nu “la uşa cafenelei”. Gângavilor “interogativi” care, cu ţanţoşenie puerilă, se tot întreabă ce ne (le) mai spune astăzi Eminescu? Le recomandăm să afle direct de la Poet, citindu-l. E singura cale de salvare din ridicol. Deşi, cu sinceritate, afirmăm că este nevoie şi de “opozanţi” tocmai pentru a cuantifica disproporţiile. E un procedeu dialectic, obiectiv. De aici se naşte şi întrebarea pe care am mai pus-o: va cuteza vreun doctorand să tabilească/aproximeze numărul denigratorilor lui Eminescu pe ultima sută de ani? Calitatea/“personalitatea” acestora? Cine au fost ei? Ce urme au lăsat în cultura română? Ce ocultă i-a manipulat? Cine i-a stipendiat? Aceştia “nişte răi şi nişte fameni” au dreptul la un insectar muzeal care ar vorbi de la sine posterităţii. Bulversarea conceptelor în această “tranziţie” a demonetizat înţelesuri, semnificaţii, nuanţe ce ţin uneori de inefabil, de particularităţi ale sensibilităţii sufletului fiecăruia dintre noi. Melancolie, nostalgie, pesimism, visare, meditaţie sunt doar o parte din conceptele bruscate de vulgaritatea grobiană a unor profitori postaţi constant “Ia un colţ de cotitură”. Limitele lor de gândire, specifice unor “demoni mărunţi”, aduc serioase prejudicii accesului spre un echilibru bazat pe temeiuri valorice, competitive şi nu pe umori, frustrări, egoism, poltronerie, orgolii, renegaţionism, ratări… Petardele fumigene au durata fumului emanat, dar nu le excludem nocivitatea. Împotriva lor există, totuşi, o baricadă intangibilă – Opera eminesciană şi operele care se nasc din substanţa ei eternă. Dar nu de la sine, ci prin effort istovitor, dăruire, sacrificiu chiar. Indiscutabil, competenţă şi abnegaţie totală. Cartea semnată de George Gană pe aşa ceva s-a clădit. Volumul MELANCOLIA LUI EMINESCU este structurat pe formula pătratului cifrei fatidice trei: are nouă capitole, într-o succesiune fără sincope. La o lectură atentă (nici nu se poate altfel!) constaţi că unitatea demersului este rezultanta fluxului ideilor-forţă din primul capitol: “Dar eu sunt un melancolic…” Acestea circulă de la un capitol la altul – în plan orizontal, dintr-un trecut în altceva ce devine ritmic tot… trecut. “Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur”, prezintă simbolul năvalnic al necuprinderii, al neîncetării contemplaţiei universului de gânduri, de “cugetări reci”, atât de prezentă ca aspiraţie, dar nu totdeauna împlinită ca atitudine. Un demers istoric al conceptului de melancolie – în literatura universală – îi înlesneşte cercetătorului, eruditului şi cutezătorului om de ştiinţă George Gană să fundamenteze cazul particular, în unicitatea sa, al melancoliei la Eminescu pe parcursul întregii lui creaţii. Melancolia ca destin, cântec al sufletului şi al gândurilor, categorie temperamentală a omului superior, atribut al creatorului, simţământ puternic al neajungerii şi neîmplinirii unui dor cu reverberaţie metafizică… Alături de autor, vom străbate spaţii din universul operei eminescine într-o viziune de o noutate frapantă. Neignorând felul şi unghiurile din care sunt private “măştile” poetului: Bardul, Rapsodul, Cezarul, Filosoful, Sihastrul… refuzul rutinei, al fixităţii în perceperea unei lumi ridicate la mit şi vis, vom constata că şi pentru eros, natură, codru etc, autorul propune abordări suplimentare ce sporesc gradul de penetrare în cunoaşterea altor teritorii din creaţia mereu deschisă spre noi. “Sentimentul singurătăţii – conchide ferm George Gană – vine şi din conştiinţa singularităţii, pe care Eminescu a avut-o. A atribuit-o poetului în general (Numai poetul) şi mai ales geniului (Povestea magului călător în stele), deosebit de omul comun până la identificarea lui cu figura astrală – Luceafărul. Conştiinţa acestei singularităţi a avut-o dintre contemporani cel puţin Maiorescu, care a exprimat-o în finalul studiului publicat la câteva luni după moartea poetului: “Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea maj frumoasă înfăptuire până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmântului cugetării româneşti”. “Au avut-o toţi criticii următori – reiau afirmaţiile autorului ca o credibilă încheiere – şi au fixat-o în formule semnificative ca poet naţional» expresia integrală a sufletului românesc, poetul nepereche ş.a., al căror relief de efigie s-a tocit cu timpul prin circulaţie, adică prin folosire excesivă. Conştiinţa singularităţii lui Eminescu, pe care peste un secol de critică s-a străduit s-o demonstreze în studii care compun unul dintre rafturile cele mai bogate şi mai interesante ale Bibliotecii Naţionale, au avut-o şi scriitorii de după el, şi a avut-o, ceea ce e mai rar, şi publicul larg”.