Meserii de altădată

 În oraşul port Brăila, care asigura cel mai important tranzit al volumului de mărfuri, existau la începutul secolului al XX-lea câteva mii de persoane implicate în manipularea mărfurilor, aproape o treime din forţa de muncă a localităţii. Cele mai multe oferte erau mai degrabă sezoniere, vara şi toamna, când se vindea noua recoltă. Hamalii locali, care erau majoritari, locuiau la marginea oraşului şi aveau în restul anului şi alte ocupaţii. Existau şi hamali din exterior, care lucrau temporar în Brăila în perioada când cererea de încărcare a navelor era mare. Mulţi turci şi armeni din Dobrogea se aflau în această situaţie, ei găsindu-şi loc de muncă pentru că erau harnici şi ascultători, dar în realitate erau plătiţi mai puţin. Localnicii erau nemulţumiţi de concurenţa acestor străini de oraş.

 Exista o anumită organizare a celor care manipulau marfa. Fiecare negustor sau casă comercială dispunea de unul sau mai mulţi şefi de echipă numiţi vătafi, deşi în Oltenia se mai utiliza şi termenul de ceauş. Practic negustorul discuta şi negocia doar cu vătaful său. Cel din urmă strângea echipa de lucru, denumită şi poştă. Echipele aveau un număr fix de membri, mai precis nouă persoane, cu toate că în perioadele în care era forfotă mare în port e greu de crezut că nu era nevoie de mai mulţi.

 Vătafii sunt descrişi ca persoane lacome, răzbunătoare şi arogante. Angajau, de regulă, dintre prietenii şi preferaţii lor, oameni care îi ascultau şi le cumpărau băutură la finalul programului. Cu toate că primeau bani ca erau plătiţi la fel ca şi ceilalţi membri ai echipei (ei nemuncind cot la cot cu aceştia, erau supraveghetori) mai opreau câte un leu de la fiecare, dar şi alţi 20 de bani pentru zaraflâc (achitarea în monedă mică). Dacă un hamal se certa cu un vătaf nu mai îşi găsea uşor de lucru, deoarece şefii de echipă erau uniţi. Pentru aşi arăta importanţa, vătafii ardeau bancnote de 20 de lei sau chiar 100 de lei la diverse petreceri.

 Categoria hamalilor nu era omogenă, aceştia fiind specializaţi şi retribuiţi relativ egal, cu aproximativ şapte lei pe zi.

 Căruţaşii , care veneau la lucru cu propriul atelaj, aveau şi ei poştele lor, împărţite în două categorii:

poştele din deal – de la Obor sau din magaziile din oraş – compuse din 16 căruţe;

poştele din vale – de la magaziile din port, având patru-cinci căruţe.

Fiecare poştă de căruţă era deservită de cinci-şase hamali. După mai multe greve căruţaşii din vale au primit câte 11,5 lei pentru transportul unui vagon şi 23 de lei pentru cei din deal. La un transport cărau câte zece saci de aproximativ 50 de kg fiecare.

Cei care lucrau cu braţele erau astfel împărţiţi:

muncitorii de apă – cei care mutau cerealele din şlepuri în vapoare, cu sacii în spinare. Poşta lor era compusă din:

‑ un chiligiu – măsura;

‑ un bănicer – turna sacul;

‑ doi ridicători – ridicau sacul de jos pe umărul hamalului;

‑ patru – cinci cărători.

Un alt tip de muncitor era rujarul, care avea drept sarcină să niveleze cerealele cu lopata în interiorul vasului, dar îl putem regăsi şi pe uscat, nivelând în magazii.

muncitorii de uscat – Se împărţeau, în mare, în două categorii, cei care cărau cu chila, numiţi chiligii, şi cei care descărcau vagoanele, numiţi vagonari. Chiligii luau sacii din căruţa situată pe mal şi îi descărcau în cala vaporului, pe când vagonarii descărcau marfa fie din căruţele încărcate, fie din vagoane, fie din magazii şi se apreciază că ei realizau munca cea mai grea.

O altă categorie de muncitori de uscat erau ciurarii, cei care vânturau marfa depozitată pe chei, provenită din vagoane, de la magazii sau de la căruţele ţăranilor, pentru că în calele vapoarelor se încărca doar „marfă curată”. La fiecare ciur lucrau un ciurar şi doi podovaci sau băniceri, care ridicau marfa cu baniţa din grămadă şi o turnau în ciur pentru a fi aleasă.

Munca era grea, cărau saci de circa 50 de kg odată, şi se puteau întâmpla accidente, de genul căderii de pe schelă în Dunăre. Manipularea mărfurilor nu era o ocupaţie permanentă şi atunci aceştia ar fi trebuit ca iarna şi primăvara în special să se ocupa şi cu altceva. Dacă cei tineri şi fără obligaţii familiale îşi permiteau să se distreze, cu băutură şi lăutari, după cum ne descrie situaţia Panait Istrati, pentru familişti situaţia era mai grea. Cert este că o parte din banii câştigaţi cu atâta efort se duceau pe băutură.

Pătrunderea elevatoarelor, dispozitive de încărcare mecanică, s-a făcut cu greu. Au fost mai multe tentative soldate cu grevă din partea hamalilor, care se temeau pe bună dreptate că îţi pot pierde locurile de muncă. Dar sistemul de elevatoare însemna şi modernizare, şi în prejma debutului Primului Război Mondial începuseră să funcţioneze şi în portul Brăila.

Prof. dr. Viorel Bratosin