Mitropolia Proilaviei

În anul 1641 un alt sinod de la Constantinopol, hotărăşte ridicarea bisericii din Izmail ce ţinea de mitropolia Brăilei la rangul de Stravopigie (Patriarhală) cu privilegii noi, dar şi cu restricţii, care supun eparhia integral şi exclusiv Patriarhului de la Constantinopol ce trebuia prin exarhul său să cenzureze toate actele mitropoliei, de unde reiese clar că nu mai avea nici o legătură cu biserica naţională a Ţărilor Romane[5]. Mitropolit în 1716, era Ioanichie, care a avut un proces cu episcopul Huşilor, Iorest pentru hotarul de nord al eparhiei, ce se învecina cu aceia a Huşilor[6].

În 1771, Mitropolitul Calimache, împreună cu ducele Romanof desfiinţează eparhia Proilaviei pentru o scurtă perioadă de timp. Prin pacea de la Kuciuk Kainardgi din 1774, aceasta se reînfiinţează din nou.

De menţionat că toţi ierarhii erau de origine greacă, sau cel puţin aveau nume greceşti. Nicolae Iorga arată că era un obicei încă de la începutul creştinismului ca ierarhii să poarte nume greceşti încât nu se puteau recunoaşte după nume alţii de alt neam, de greci[7]. Cum şi romanii au făcut şcoala grecească „Este imposibil să-i deosebeşti pe ai noştrii de ceilalţi dar putem bănui că ei se găseau printre ceilalţi”[8].

În privinţa hotarelor mitropoliei, autoritatea acesteia se întindea asupra creştinilor din Imperiul Otoman, aflaţi la Dunăre în mielele Brăila, Turnu, Giurgiu, Izmail şi Chilia, cât şi asupra celor din dreapta Nistrului din Cetatea Albă, Ţiglina, Căuşani şi Hotin, dar şi din stânga, până dincolo de râul Bug, cât şi asupra Dobrogei[9]. Într-un act din 4 iulie 1772, ierarhul Brăilei îşi prezenta titlul impresionant de Mitropolit al Proilaviei, al Tomorovei (Reni) al întregului ţărm al Dunării, al întregii Basarabii şi al Ucrainei[10].

Această imensă arie de autoritate religioasă se va restrânge puternic în urma păcii de la Bucureşti din 1812, când a fost pierdută Basarabia. Astfel toate ţinuturile care făceau parte din această provincie au trecut sub eparhia rusă a Basarabiei, Mitropoliei Proilaviei, rămânând doar raialele turceşti de pe Dunăre adică Brăila, Giurgiu şi Turnu[11].

În anul 1813, eparhia se extinde luând sub autoritate şi oraşul Silistra sub oblăduirea mitropolitului Kalimache ce purta denumirea de Miropolit al Proilaviei şi al Dristrei[12].

Referitor la această problemă a suprafeţei fostei mitropolii, demnă de menţionat este şi poziţia lui Mihai Eminescu care într-o suită de mai multe articole publicate în ziarul „Timpul” sub numele de „Basarabia”, vorbeşte de eparhia brăileană a Proilaviei şi rolul acesteia asupra Basarabiei ca spaţiu de istorie şi existenţă a românilor[13].

Mitropolia a durat până în anul 1829, când prin tratatul de la Adrianopol s-au desfiinţat raialele turceşti, iar prin desfiinţarea raialei Brăila, se desfiinţează şi mitropolia.

În concluzie nu încape îndoială că mitropolia Brăilei a fost independentă refuzând supremaţia română sau rusă, iar ca o dovadă a acestei independenţe, mai târziu episcopul Melchisedec Stefănescu al Dunării de Jos, prezenta o zicătoare ce circula în regiune, ce era spusă oricărui monah de se dorea să se arate neatârnat, numindu-se stăpân pe sine:

„Parcă e un Proilav!”

Adică, un brăilean, adăugăm noi!

Reşedinţa de la Brăila a mitropolitului era situată în biserica aşezată în partea de est a oraşului lângă malul Dunării, biserică ce purta la sfârşitul secolului al XVIII-lea numele de „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” care era cunoscută de localnici sub denumirea generică de Biserica Veche, de la care s-a extins şi denumirea întregului cartier. Referitor la hramul bisericii, avem o însemnare pe o carte bisericească:

„Să se ştie că acest Mineiu, ci se numeşte Aprilie. Este al sfintei biserici a Brăilei unde se cinsteşte şi se prezmuieşte sfinţii mai mari Voievozi Mihail şi Gavril, april, 28,1818…

Ş-am scris eu, logofătul Constandin al Mitropoliei Brăilei, mai sus tot eu am scris pentru învăţătură, iar acuş am temeiu; martie 26,1829”[14]

Biserica Veche este menţionată în planul urbanistic al oraşului din anul 1836, însă un deceniu mai târziu, în 1846, datorită surpării malului Dunării ea a trebuit să fie părăsită deoarece i s-au crăpat zidurile şi era în pericol de prăbuşire[15].

Ea poate fi localizată astăzi în zona malului falezei dintre Bulevardul Cuza şi Bulevardul Independentei. Lângă biserică se găsea un cimitir, ale căror urme sau mai găsit şi în anul 1977 când s-a realizat actuala Piaţă a Independenţei. El era menţionat şi în planul baronului Berroczyn sub denumirea de „Champs de Morts”. Nae Vasilescu în lucrarea sa aminteşte despre acest cimitir ce se întindea până la proprietatea preotului Ion Penescu în vârstă de 90 de ani ce a slujit ca dascăl la biserica veche a mitropoliei în primii ani după eliberarea Brăilei[16].

Cert este însă că acest cimitir era creştin, creştinii erau concentraţi în această parte a oraşului medieval, el fiind în legătură cu necropola de lângă biserica mitropoliei Proilaviei, reprezentând limita de nord a acesteia şi care funcţiona prin anii 1830 – 1840[17] referitor la cărţile de la biserica mitropoliei, Nicolae Iorga arăta că ele au fost depuse de la biserica „Sfinţii Arhangheli” la biserica „Sfântul Spiridon”, menţionând şi o însemnare în limba greacă găsită pe una dintre ele:

„Şi aceasta cu celelalte este a sfintei biserici a preasfinţitei Mitropolii, cinstite pe numele preamarilor arhangheli Mihail şi Gavril; să fie afurisiţi cei care oricare ar fi, care ar voi să fure; 1813. Al. Brăilei grămătic, Gheorghe, mărturiseşte”[18]. De menţionat că în eparhie, alături de mitropolit, funcţiona şi un protopop, care răspundea de preoţii din raiaua Brăilei şi din oraş, el fiind menţionat la începutul secolului al XIX-lea pe o însemnare de pe mineiul din ianuarie 1814;

„Să se ştie de când m-am hirotonit eu, preotul Necula sin popa Dumitru ot Brăilei, protopop Brăilei şi m-am hirotonit la hramul lui Sfete Neculai, la biserică la Vărsătura la Proilavul Calinicu, la veleat 1814, Ghen” (Constantin C. Giurescu, op. cit. p. 142-143.)

Aşadar raiaua Brăilei, avea o numeroasă populaţie creştină români de origine, de era nevoie de atâţia preoţi, în frunte cu un mitropolit ajutat de un protopop.