Neolepădăturile

“23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… (s.n.) Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” – Nicolae Manolescu, “Literatura română de azi”, “Contemporanul” nr. 34 din 21 august 1964.

Aţi citit asemenea enormităţi şi la barzii ceauşişti Păunescu sau Vadim? Sărmanii de ei!… Sărmani să nu fie! Observă şi un nevăzător că am citat articole sărbătoreşti, omagiale, în delirul slăvirii lui 23 august şi a “dictaturii proletariatului”. Şi acestea scrise şi semnate / parafate de către un (ne) “membru” care slujea (“sub acoperire”!) cauza duşmanului de moarta al lumii din care provenea “propagitul” dogmatismului proletcultist. A-ţi schimba numele purtat de părinţii urgisiţi şi a sluji frenetic la urgisitor pentru o situaţie favorizantă spun mult mai mult de cât ascund. Coada de topor din fabula paşoptistului Gr. Alexandrescu – “Toporul şi pădurea” – se dovedeşte a fi o jalnică surcică. Bună la orice, dar bună!

Obsedat de “valoarea literaturii noi”, bodyguardul tovarăşului ilegalist George Ivaşcu, directorul revistei “Contemporanul” şi şeful său de catedră la Universitate, tânărul critic N. Manolescu se hotărăşte să-şi eternizeze panseurile primejdioase printr-un curs universitar care, la a XX-a aniversare a “Eliberării”, se transformă într-un volum intitulat chiar “Literatura română de azi”, în colaborare cu Dumitru Micu. După “finala” construirii “lumii noi”, în plină maturitate şi afirmare de fond, va gafa incredibil publicând, în revista “România literară”, al cărei proaspăt director era, un interviu cu Ion llici lliescu – post mineriada din 13-15 iunie 1990 – intitulat (de pomină!): lliescu “Omul cu O mare”. Şi sângele vărsat nu se uscase încă pe străzi!

În 2006, ministrul Culturii şi Cultelor a cerut ca în procesul deconspirării (dosariada!) celor care au colaborat cu Securitatea să le fie alăturaţi şi cei care au contribuit la susţinerea regimului comunist prin muzică şi literatură. El considera la fel de nociv, dacă nu şi mai mult, un cântec, că o odă, un imn, oratoriu, poem, roman, piesă de teatru care au destabilizat conştiinţe şi au derutat caractere au incitat la lupta de clasă, la represiune, slujind brutalităţile comunismului. Dacă o “notă informativă, o turnătorie” se referă la o persoană, atunci o carte, un cântec de slavă, o istorie literară, glorificând comunismul, “omul nou” etc. au contribuit la pervertirea în masă şi cu efecte pe termen lung. Una este să-ţi torni colegul, prietenul, vecinul că au ascultat “Europa liberă" sau că au spus un banc politic şi alta, ca dimensiune şi penetrare a conştiinţelor, când scrii ani de zile: “Constructorul comunismului cultivă lumina. În poezia celor mai tineri, ea e mărturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare şi dăruire optimistă idealului comunist” – “Contemporanul”, nr. 11 din 1962, când N. Manolescu avea 23 de ani!

“Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce (aporter, a aduce! – n.n.) la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi (s.n.)” – N. Manolescu, “Contemporanul”, nr. 34, 1964.

“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”;

“O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, ‘Scânteia’, care exercită de pe acum un rol îndrumător”;

“Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; referire la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae, Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” – din “Literatura română de azi. 1944-1964”, de D. Micu şi N. Manolescu, Ed. Tineretului, 1965, p. 5, 13, 15, 16,17, 23, 27 etc. Orice comentariu ar constitui o adevărată insultă la adresa cititorului.

Nicolae Manolescu a răspuns în dodii recomandării ministrului Culturii: “Am discutat în cadrul Alianţei Naţionale a Uniunilor de Creatori din România (?!) această problemă. Acolo s-a decis ca fiecare breaslă să îşi convoace consiliul de conducere şi să ia o decizie în acest sens. Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România va fi convocat pe 27 octombrie şi atunci vom vedea ce decizii vor fi luate. Luăm în calcul tot (s.n.)” – “Ziua” 14.X ‘06, pag. 5. Minciuni! Nicolae Manolescu şi adjunctul său…câinele continuă să “ne reprezinte” la Paris, la UNESCO, pe banii grei ai fericiţilor contribuabili. Neodrăcuşorii îşi au ideologia şi calea lor, sunt mai activi, se pliază. Răzbat. înving. Au adepţi. Chiar şi linguşitori zeloşi, şi ilimitat profitabili.

Ajuns şef al statului printr-un decret, generalul Ion Antonescu a decretat România”''stat legionar”. Oare? Toţi cetăţenii eram aşa?! Dar…evreii?! Frau şi ei cetăţeni români, nu?. Şi celelalte etnii?! Eu aveam 11 ani! Tata era fugit de acasă. A venit la sfârşitul lui ianuarie 1941. Ridicolul, mai exact absurdul, prigoana, au durat patru luni, cu un sfârşit sângeros. Aşa au fost la noi toate sfârşiturile! După cei 45 de ani (1944-1989), ne vine greu să acceptăm că doar cele patru milioane de membri ai partidului (câţi vor fi fost sinceri!) navigau în mrejele demoniei comuniste şi că numai ei sunt culpabili de dezastru. Exemplul ilustrului cărturar-literat N. Manolescu este printre zecile de mii de condeieri plătiţi în susţinerea cauzei ce ne-a calamitat şi în care, cu naivitate, poate am crezut şi am susţinut-o.

În 1971, ca ziarist, am făcut o deplasare în R.D. Germană. La Academia din Berlin, într-un interviu cu o cunoscută vorbitoare de limba română, recomandată de acad. românist Werner Bahner, prieten şi colaborator al emisiunii pentru care înregistram – “Odă limbii române”, am încercat să-i sugerez că noi nu considerăm că toţi germanii au fost vinovaţi de nazismul care a provocat atâta suferinţă multor popoare… “Vă înşelaţi – mi-a replicat – toţi încearcă să nu ne rănească. Vă înşelaţi. Conştienţi sau nu, toţi am participat, într-un fel, chiar dacă nu am făcut nimic”. Am admirat-o. Dar nu cred că aveam conştiinţa că şi eu (sau şi noi!), în raport de existenţa noastră într-un regim comunist, nu ne făceam vinovaţi şi nu în mică măsură. În decembrie ‘89, când mi-am văzut şefii, pe unii colegi, cum fug, cum se pitesc, le-am pus întrebarea: de ce vă este ruşine / teamă, groază? A fost loc şi timp pentru fiecare să “se despartă” de trecut, privindu-se în oglinda propriului suflet. Am văzut şi cazuri când s-au repliat ca să cadă… în sus. Unul ne-a terorizat zeci de ani că a stat în închisoare, la Caransebeş, cu Ceauşescu. Ne arăta o pagină dintr-un registru în care figura după, ori chiar înainte, de “vulturul Carpaţilor”. Instalat în palatul de pe Calea Victoriei în “fruncea” GDS-ului, a mai domnit bine lins dorsal, până la chemat Dumnezeu la El ori… cine mai ştie! Mulţi s-au organizat pe loc, mai bino şi mai profitabil, arzându-şi carnetele roşii în Piaţa Unirii.

Neolepădături!

                                                                                                                        Cluj, Noiembrie 2008

Sursa: New York Magazin, Nr. 597, Miercuri, 10 Decembrie 2008, p. 11 (Opinii)