Nicolae Budurescu

Se înscrie în baroul avocaţilor din judeţul Ilfov în acelaşi an 1912. Şi-a început cariera la C.F.R., mai întâi ca simplu salariat la Serviciul Contencios, apoi ca avocat procurist, funcţionând aici până în 1914, când a fost numit şef în cabinetul lui I. G. Duca, pe atunci ministrul Instrucţiunii Publice.

Este mobilizat în Primul Război Mondial, la Iaşi, cu însărcinarea supravegherii ştirilor din Ministerul de război. După terminarea războiului, este din nou şef în cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice, condus de I.G. Duca. Trebuie amintit că, la Iaşi, a fost foarte grav bolnav de tifos exantematic.

Când lucrurile s-au liniştit şi războiul a luat sfârşit, este numit referendar al Casei şcoalelor din cadrul Ministerului Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale în guvernul lui I. C. Brătianu. În această calitate, a colaborat intens şi a susţinut înfiinţarea Casei de Asigurări Sociale, alături de Albert Thomas, cunoscut luptător socialist francez, venit în ţara noastră în acest scop şi prieten cu I.G. Duca.

A fost membru în Comitetul Central al Partidului Naţional Liberal. În anul 1927 este numit secretar general la Ministerul de Interne, apoi în anul 1933 devine ministrul secretar de stat la Preşedenţia Consiliului de Miniştri în Cabinetul lui I.G. Duca, până în anul 1934.

Toată viaţa sa a fost ataşat de I.G. Duca, devenind cel mai apropiat colaborator al său. După asasinarea primului ministru, a demisionat – ca semn de protest – şi nu a mai ocupat nici o funcţie în guvernele care au urmat, cu toate insistenţele şi solicitările făcute pentru a reveni la decizia sa.

Deputat al judeţului Vâlcea în trei legislaturi: 1919-1920; 1931-1932 şi 1934-1937. A fost un susţinător privind întreaga viaţă economică, socială a judeţului Vâlcea, asta şi datorată originii familiei sale şi a soţiei. Ca preşedinte al Partidului Naţional Liberal al judeţului Vâlcea, a sprijinit în permanenţă oamenii şi instituţiile locale, mai ales în perioada dintre cele două războaie mondiale. A contribuit cu sumele necesare la construirea şi dotarea unui salon de bolnavi la Spitalul oraşului Râmnicu-Vâlcea, salon care îi purta numele, a insistat şi urmărit repartizarea de fonduri privind construirea unor clădiri de interes obştesc, cum ar fi şcoli, primării ş.a. La propunerea şi stăruinţa sa, în anul 1936 s-a ridicat realizat statuia lui I. G. Duca din Râmnicu-Vâlcea, în parcul Primăriei, care s-a inaugurat în acelaşi an.

În anul 1920, se căsătoreşte cu Alexandrina Gh. Olănescu, născută în Râmnicu-Vâlcea în anul 1896 şi decedată în Bucureşti în anul 1982, fiica lui Gheorghe I. Olănescu, fost primar al oraşului Râmnicu-Vâlcea, deputat şi senator liberal, născut în anul 1864 şi decedat la 23 iulie 1916. Pe când era primar al oraşului, a plantat cu arbori şi arbuşti dealul Capela. În timpul mandatului său s-a construit Hala cu Piaţa aferentă şi s-a înfăptuit o mare parte a canalizării oraşului.

GHEORGHE OLĂNESCU era fiul lui Iancu Olănescu, s-a născut la 21 octombrie 1832 şi a murit la 4 aprilie 1904, căsătorit cu Alexandrina – fiica pitarului Vasilache Jorj, cel care în anul 1866 era deputat al judeţului Vâlcea, în Adunarea Electivă din Bucureşti. Iancu Olănescu a fost prefect de Argeş şi mai târziu procuror al oraşului Râmnicu-Vâlcea. În 1866 trimite o telegramă de adeziune din partea Tribunalului Vâlcea, către Locotenenţa Domnească pentru alegerea noului domn în persoana contelui Filip de Flandra, în Principatele Unite, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Iancu Olănescu era fiul lui Petrache Olănescu (1800-1844), polcovnic de Tărgovişte la 1826 şi serdar prin Hrisovul din 1842 al lui Alexandru Dim. Ghica Vodă, a fost căsătorit cu Măriuţa Zissu. Alexandrina N. Budurescu a fost preşedinta filialei Vâlcea a Societăţii Principele Mircea, pentru protecţia copiilor din România. Fratele său Vasile Gh. Olănescu a murit prea tânăr, mergând voluntar la bătălia de la Mărăşeşti, osem-intele au fost aduse la Rm. Vâlcea.

Ca avocat, Nicolae Budurescu a fost membru al baroului Ilfov din anul 1912 până în 1948, cu suspendarea între anii 1925 şi 1934 în vreme ce ocupa funcţii de demnitar. A fost suspendat în regimul comunist, apoi reintegrat în Asociaţia Avocaţilor din Bucureşti, după 1958. A lucrat ca administrator al Sociteţăţii Creditul Minier 1939-1965, iar în 1945 a fost numit de Guvernul dr. Petru Groza, prin actul constitutiv publicat în Monitorul Oficial nr. 234 din 21 octombrie 1945 ca administrator al Socitetăţii Sovrom-Petrol, din partea României, funcţie în care nu a activat, pentru că şi-a dat demisia. A mai fost preşedinte al Asociaţiei pentru Comerţul Zahărului, membru al societăţii Economiştilor din România, membru în Consiliul Superior naţional, a condus secţia de studii a Societăţii Anonime Olăneşti; pentru valorificarea masivelor forestiere între Olt şi Bistriţa, precum şi preşedinte sau membru în consiliile de administraţie a unor societăţi industriale-bancare sau comerciale, Petrolul Românesc-Govora, Călimăneşti, redevenţa, Exploatarea perimetrelor statului e.t.c.

De la fondarea Uniunii Scriitorilor din România (1912), a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români. A fost suspendat în anul 1944 şi a fost reprimit în anul 1965, pe baza recomandărilor din partea unor mari personalităţi româneşti: acad. Mihai Ralea, scriitorul I. Peltz, acad.Victor Eftimiu, acad. Panaitescu (Perpessicius), acad. Tudor Vianu, prof. M. Cruceanu, scriitorul T. Arghezi ş.a.

La 5 ianuarie 1941 casa în care locuia în Bucureşti a fost asediată de un grup de legionari înarmaţi, cu scopul de a-l asasina, a fost salvat de un detaşament al jandarmilor pedeştri trimişi de generalul C. Anton inspectorul general al jandarmăriei mai târziu colaborând şi cu col. G. Praporgescu.

La 5 mai 1950 a fost arestat şi deţinut timp de cinci ani şi două luni în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei, fără să fi fost judecat sau să se fi pronunţat vreo condamnare penală sau administrativă împotriva sa, doar pentru că făcuse parte din lotul foştilor demnitari. A fost eliberat la 7 iulie 1955. Soţia, Alexandrina Budurescu, a fost arestată în anul 1952, ca soţie de fost demnitar, fiind eliberată în anul 1954. Fratele său, Gheorghe M. Budurescu, a fost arestat în aceeaşi noapte, condamnat administrativ şi a murit în închisoarea de la Piteşti, în anul 1953.

Fratele lui Nicolae Budurescu care se numea Gheorghe Stamate M. Budurescu-Slăvescu. S-a născut în Bucureşti, la 16 aprilie 1896, decedând la Piteşti, în anul 1953. A fost adoptat în anul 1913 de către Ştefan Slăvescu şi soţia sa, Elena Slăvescu, născută Budurescu, din Rm. Vâlcea. A urmat cursurile liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti, obţinând diploma în anul  1915. În anul 1916, este mobilizat ca sublocotenent, apoi ca locotenent, făcând Primul război Mondial (1916-1918) la un regiment de transmisiuni. În anul 1924 este avansat în gradul de căpitan. Înscris la Şcoala de geniu civil, arte şi manufacturi din cadrul universităţii „Gand” (Belgia), a obţinut Diploma de inginer mecanic, în anul 1923, cu menţiunea „Mare distincţie”. Întors în ţară în anul 1923, a fost numit director tehnic şi administrator al Societăţii de ciment „Ioan C. Cantacuzino” S.A. din Brăila, apoi director general al Fabricii de ciment şi cariere. A fost membru în Consiliul de Administraţie al Camerei de Comerţ şi Industrie din Brăila. După naţionalizare, a lucrat ca inginer şef la ICER ca proiectant privind dezvoltarea unor fabrici de resort de la Turda şi Bicaz.(De distincţii şi medalii ale acestora ne vom ocupa în alt material în viitorul apropiat)

În iunie 1952, a fost arestat şi condamnat pe motiv de rudenie cu Nicolae Budurescu, deţinut în lotul foştilor demnitari, internat în lagărul de muncă de la Mânăstirea Spanţov-Ghencea şi mai apoi în închisoarea de la Piteşti, unde îşi găseşte sfârşitul, în august 1953.

Marin Stamate Budurescu, tatăl lui Nicolae Budurescu, era fiul lui Stamate Budurescu şi al Ioanei, din judeţul Vâlcea, deputat în Divanul Ad-hoc din 1857-1859. S-a născut în comuna Foleştii de Jos-Vâlcea, la 22 februarie 1853, a terminat liceul la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, apoi Facultatea Tehnică, devenind inginer diplomat din prima promoţie a Şcolii Naţionale de poduri, şosele şi mine din Bucureşti. În aul 1880, termină şi şcoala Politehnică. A lucrat ca inginer la Ministerul lucrărilor publice şi Direcţia Generală a Căilor Ferate cu I.G. Duca pe atunci director general al C.F.R.

În timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878 era elev, un an mai târziu avea să fie angajat. Şeful comunicaţiilor militare ruse l-a decorat, la 20 noiembrie 1878, pentru iscusinţa şi devotamentul său împotriva Imperiului otoman.

A lucrat la construirea căii ferate din judeţul Vâlcea, în special pe Valea Oltului, sub conducerea inginerului Iancu Cantacuzino. În anul 1885, se căsătoreşte cu Maria Fotino, fiica lui Nicolae Fotino şi a Ecaterinei, născută Cantacuzino.

Pitarul Nicolae Fotino, născut la 1815, la Brăila, a murit în anul 1890, la Bucureşti. Era fiul stolnicului Iancu Fotino, căsătorit cu Luxandra Cerkez. În anul 1845 (probabil că) se recăsătoreşte cu Ecaterina Cantacuzino (1826-1866), fiica căminarului Gheorghe Cantacuzino şi al Elizei, născută Florescu.

Marin Budurescu a fost proprietarul moşiei Măldăreşti, moştenită de la tatăl său, Stamate, şi a murit la 8 martie 1906, la Sineşti-Vâlcea, în casa lui Ştefan Slăvescu, care era căsătorit cu sora sa.

(autorul mulţumeşte familiei Ioan A. şi Alexandru Gutzulescu din Bucureşti, pentru informaţiile furnizate)