Nicolae Sporiș: În 1977, Pamfil Șeicaru a fost în România

Plecarea lui Pamfil Şeicaru a avut loc în mod le­gal la 10 august 1944 (Magazin istoric, nr. 5/2003).

La fel de greşită este şi afirmaţia conform căreia marele ziarist n-ar mai fi revenit niciodată în Româ­nia. Şi-a revăzut, totuşi, ţara în 1977 (20-28 august), într-o vizită particulară, cu viză turistică, cu încu­viinţarea expresă a lui Nicolae Ceauşescu. Şi iată cum.

La începutul anilor '70 (acţiunea se declanşase în anii '67— '68), autorităţile române au iniţiat o nouă ori­entare în relaţiile cu românii din emigraţie, permiţând rudelor acestora din ţară să-i viziteze, iar unele person­alităţi marcante dintre românii stabiliţi în Occident au putut veni în patrie în cadrul unor vizite oficiale sau tur­istice.

În 1974—1975, aflat la Madrid, Pamfil Şeicaru a ce­rut o întrevedere particulară cu un diplomat român. Cu a­cel prilej, a solicitat autorităţilor române să permită su­rorii sale (doamna Munteanu) să-l viziteze la Madrid. După întrevedere, la scurt timp, cei doi fraţi s-au putut întâlni.

Drept urmare, la revenirea doamnei Munteanu în ţa­ră, dorinţa fratelui ei de a face o vizită în România nu a mai constituit o surpriză. În acest scop, el a solicitat o nouă întrevedere pentru a stabili cum s-ar putea realiza. Detaliile au fost discutate şi convenite la începutul anu­lui 1977, în sudul Germaniei, unde, din motive eco­nomice, Pamfil Şeicaru se stabilise, între timp, aici având sprijinul material al unui conaţional, I. Dumitru, patron de gazetă în limba română.

În timpul întrevederii, a insistat ca vizita sa să aibă un caracter strict particular, pentru „a se evita orice fel de încurcături, vâlvă şi speculaţii” din partea unora din ţară şi mai ales a unor conaţionali din diaspora, care criticau atitudinea sa publicistică moderată din acei ani, acuzându-l că ar fi pactizat cu regimul comunist. A solicitat, totodată, să se analizeze posibilitatea unei în­trevederi neoficiale cu Ceauşescu, „pentru a-l cunoaşte personal şi a-i împărtăşi unele opinii ”.

În iulie 1977, când lucrurile au prins contur clar, Nicolae Ceauşescu a fost informat direct şi şi-a dat con­simţământul. Nu a dat un răspuns concret privind audi­enţa la el, dar nici nu a respins-o, spunând doar: „Să vină şi o să vedem atunci”. Acordul expres al condu­cerii statului era necesar şi pentru a preveni o eventuală acţiune a altor departamente, de a provoca, din excese de zel, un incident nedorit, mai ales că Pamfil Şeicaru fusese condamnat la moarte (în contumacie) în 1945, de un „tribunal al poporului”, iar pedeapsa nu fusese am­nistiată.

Deşi cetăţean român, jurnalistul poseda un paşaport de apatrid eliberat de autorităţile spaniole. A sosit în ţară la 20 august 1977, cu avionul, pe ruta Viena-Bucureşti (până la Viena călătorise cu trenul). De la Viena la Bucureşti, a fost însoţit de diplomatul român cu care stabilise detaliile vizitei. L-am întâmpinat la Aeroportul Otopeni; intrarea în ţară s-a produs pe baza unei vize tu­ristice aplicată pe foaie volantă, procedeu aplicat în acel timp.

L-am condus cu autoturismul în Bucureşti, fiind ca­zat la Hotelul Minerva, de pe B-dul Lascăr Catargiu, pe atunci Ana Ipătescu. De aici, a urmărit la televizor fes­tivităţile organizate la 23 august, în Piaţa Aviatorilor, după ce declinase cu înţelepciune oferta noastră, neins­pirată şi riscantă, de a privi manifestaţia respectivă din tribună, unde putea fi recunoscut, el având o fizionomie inconfundabilă.

Conu' Pamfil — cum a sugerat să i ne adresăm, nea­greând apelativul de „maestre” — a vizitat, în acea săptămână, oraşul Bucureşti, a petrecut o noapte la casa pe care a avut-o într-o localitate din apropierea Capi­talei (cel mai probabil Ciorogârla – n.n.) şi două zile pe litoral, mai precis la Mangalia, unde avusese o proprietate cu viţă de vie, pe care dorise mult să le revadă. Traseul a fost parcurs cu autoturismul, inclusiv vizitele prin oraş, deoarece avea dificultăţi de deplasare pe jos. Din cauza unui accident suferit anteri­or, se sprijinea în baston.

Din motive necunoscute mie, audienţa la Ceauşescu nu a avut loc. Într-un fel, a fost mai bine pentru că nu s-ar fi putut păstra caracterul privat al vizitei, dorit cu insis­tenţă de jurnalist. La încheierea sejurului, Conu' Pamfil a fost condus înapoi în Austria.

Deşi au trecut atâţia ani de atunci, nu pot uita cuvin­tele de rămas bun pe care mi le-a adresat cu emoţia unui octogenar (avea 83 de ani) care reuşise să îşi revadă ţara după 33 de ani. „Dragul meu, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Nu speram că voi mai avea vreodată posibilitatea să revăd meleagurile atât de dragi mie. M-aţi ajutat să îmi alin dorul care mă mistu­ia. Acum pot să închid ochii liniştit. ”

Conu' Pamfil era anticomunist „de o viaţă” cum zicea el, dar nu îşi ascundea respectul şi afecţiunea faţă de neamul şi ţara sa. Îşi motiva adesea această atitudine prin expresia „regimurile politice sunt trecătoare şi pline de păcate, pământul natal este peren”.

Nicolae SPORIŞ
(articol oferit de autor și publicat în revista Casa Cărţii vâlcene, pagina 34, nr. 6, din iulie-decembrie 2005)