Nunta în comuna Titești – Vâlcea

            Înainte de a avea loc nunta, are loc tradiţionalul împeţit. Mai întâi tinerii se cunosc la hore, la şezători, iar dacă sunt din acelaşi sat se cunosc şi de la muncă sau mai ales de la ,,masa colindătorilor’’. Rareori are loc ,,împeţitul’’ fără o prealabilă dragoste a tinerilor, lucru care duce de cele mai multe ori la un eşec total .

            Mai înainte ,,peţitul’’ se face printr-o aşa – zisă ,,babă peţitoare’’, care este o rudă sau o prietenă a familiei băiatului, care, prin vorbe bine meşteşugite, dă de înţeles intenţiile băiatului de a se căsători.

            Apoi părinţii se interesează de viitorul ginere sau viitoarea noră. Dacă totul convine, se hotărăşte împeţitul, adică aranjarea ,,vorbei’’.

            Băiatul, viitorul ginere, însoţit de părinţi, fraţi sau rude apropiate, printre care neapărat trebuie să fie unul ,,mai bun de gură’’, merg în peţit.

            Ei, cum sosesc la viitorii cuscrii, nu deschid vorba împeţitului, ci se fac că au venit fiind căutători de negustorie. Dialogul ce are loc are un aspect vesel : ,,am auzit că aveţi o mioară sau o junincuţă de vânzare’’, la care se răspunde : ,,avem, dar e cam scumpă’’. În timpul acestei discuţii, peţitorii scot pe masă ,,merindele’’ : ţuică, vin etc. şi cu ochii urmăresc curăţenia din locuinţă, făcând aprecieri în gând asupra hărniciei fetei sau fetelor din casă. Pentru acest lucru totdeauna în casa cu fete de măritat trebuie să fie spălată sticla lămpii, văruită soba şi măturat, pentru că zicala spune : ,,casa nemăturată, musafiri aşteaptă’’.

            În ultima instanţă se dau cărţile pe faţă. În timpul împeţitului fetele nu stau de faţă. Vin numai când sunt chemate de părinţi şi dacă sunt de acord spune că : ,,eu zic, cum ziceţi dumneavoastră’’. Au existat şi cazuri când unele căsătorii s-au făcut cu forţa, adică fata nu era de acord şi ea era bătută chiar de faţă cu peţitorii, dacă îndrăznea să desfacă ce aranjaseră părinţii.

            Fata, dacă este de acord (împreună cu părinţii), da un răspuns afirmativ peţitorilor, iar dacă se răspunde că ,,fata mai are de aşteptat’’ sau că ,,nu sunt pregătiţi’’, se subînţelege refuzul.

            Dacă tinerii se plac, se trece la tocmirea zestrei care constă în haine, vite, pământ etc.

            Prin tradiţie, a rămas obiceiul ca fetele mai mici să nu se căsătorească înaintea surorilor mai mari. Se povesteşte că într-o asemenea situaţie, sora mai mare rămasă neîmpeţită zice cu ură : ,,moarte se face, dar nuntă nu se face’’.

            S-au întâmplat cazuri când băiatul a împeţit pe fata mai mică, dar atunci când s-a dus să ia mireasa, s-a pomenit îmbrăcată în mireasă fata mai mare, mai ales că miresele se găteau cu faţa acoperită. Protestele erau zadarnice, căsătoria fusese pecetluită.

            Odată înţelesul făcut, se trecea la ciocnitul paharelor şi completarea foii de zestre (dota), în care se trecea toată zestrea fetei, foaie ce era semnată de ginere numai în ziua nunţii, când asista la punerea zestrei în carul venit special în acest scop.

            Rareori s-a întâmplat să existe neînţelegeri. În acest caz se pleacă fără supărare, spunându-se : ,,n-a fost să fie’’ sau ,,târgul mânie n-are’’. Rare sunt cazurile când se strică învoiala datorită ,,gurilor rele’’, din sat. În acest caz se zice că : ,,gura lumii o astupă doar pământul’’ sau, cuprinşi de indignare : ,,la fata mare zbiară şi-un măgar’’.

            După ce peţitul s-a săvârşit, viitoarea mireasă începe să coasă ,,şervetul mirelui’’, să-şi completeze zestrea şi roagă fetele din sat (prietenele) să facă batiste cusute.

            O dată ,,învoiala ’’ făcută, se aranjează nunta care, de cele mai multe ori, este precedată de logodnă. După logodnă cei doi tineri merg împreună la horă sau la alte distracţii.

            Logodna se ţine în casa miresii, la chef contribuind ambele familii. În ultimul timp, la logodnă are loc pusul verighetelor, care până la cununie se poartă la mâna dreaptă.

            Tot în timpul logodnei, în vechime, avea loc schimbul între mireasă şi ginere . Mireasa punea pe masă, pentru ginere, o pereche de bete sau un brâu, iar ginerele punea pe ele o anumită sumă de bani, pentru mireasă. Mireasa lua banii şi încingea cu brâul sau betele pe băiat, lucru ce dovedea că s-au legat şi mai mult. Acest obicei de fapt este cântat şi în colinde : ,,Peste grâu, aruncă-un brâu / Peste brâu, inel de-argint’’.

            În timpul logodnei se stabileşte totul pentru nuntă: lăutarii, bucătăreasa, chelarul, alergătorii şi toate celelalte. Nu se uită nici fraţii de ginere sau surorile de mireasă. Se fixează stolnicarii, fie din rândul băieţilor, fie al căsătoriţilor, oameni cu ,,trecere’’ în sat şi totodată pricepuţi în obiceiurile de nuntă.

            În săptămâna nunţii, până în ziua de joi, tinerii împreună cu alţi oameni de încredere, de obicei naşii, merg la oraş pentru a face cumpărăturile: florile de nuntă (boieriile), lumânările de cununie, coroniţa pentru mireasă, pantofii miresii, costumul ginerelui, cadourile pentru naşi, hârtia de împodobit bradul etc.

            Până-n ziua nunţii mireasa nu calcă în casa ginerelui. Joi, până-n nuntă, ginerele duce la mireasă de mâncare.

            Începând de joi, bucătăreasa începe gătitul şi pregătitul pentru nuntă, care are un meniu cât mai ales şi mai bogat, însoţit de nelipsita ,,ţuică’’.

            După împeţit, tinerii înaintează actele de căsătorie la primărie, moment care se cheamă ,,am băgat hârtiile’’. În săptămâna nunţii se declară căsătoria încheiată, se ridică biletul de căsătorie, moment care se cheamă ,,au făcut strigările’’.

            Tot în săptămâna nunţii mireasa şi cu soacra mică aranjează hainele într-o cameră anume (hodaia bună), atât cele care formează zestrea, cât şi darurile ce urmează a fi împărţite neamurilor mirelui, când în finalul nunţii se va juca hora miresii (a darurilor).

            Sâmbătă după-masă sosesc lăutarii tocmiţi de ginere, pe care îi împarte: cei ce vor cânta la mire şi cei ce vor cânta la mireasă.

            Începând din joia nunţii începe ,,adusul plocoanelor’’, care continuă până duminică. Aduc plocoane neamurile şi familiile care au băieţi sau fete de căsătorit, acestea fiind compuse din: ţuică, vin, păsări, ouă, ulei, untură, paste făinoase etc. De joi, toţi cei ce intră pe poarta ginerelui sau a miresii salută cu ,,bună dimineaţa’’, indiferent de momentul zilei. Odată cu darea ploconului se face şi urarea: ,,să le fie de bine’’ sau ,,să fie într-un ceas bun’’.

            Sâmbătă, până la venirea înserării, ginerele împreună cu fraţii de ginere şi unele rude, însoţiţi de stolnicari şi lăutari, merg la naşi acasă, unde bat brazii în stâlpii porţii. Naşii invită pe nuntaşi în casă, i se înmână frumosul plocon (,,ca la naş’’), apoi sunt cinstiţi de către naşi.

            După plecarea de la naşi, tot alaiul pus puţin pe chef merge de bate brazii la mireasă (cei mai aleşi), mireasa dăruind fraţilor de ginere câte o batistă cusută frumos. Acest ceremonial are loc indiferent dacă mireasa este din acelaşi sat sau din sate diferite.

            Acum, mireasa îşi opreşte lăutarii care vor cânta la părinţii săi.

            Urmează baterea brazilor la rudele miresei şi ale ginerelui, chiar şi la prieteni, cu care ocazie se mai face încă o dată invitaţia de a lua parte la nuntă.

            La tot acest ceremonial descris până acum ia parte întregul sat, măturând drumul, ori participând la marele eveniment.

            Sâmbătă seara are loc fedeleşul care, de regulă, se ţine separat la mireasă, separat la ginere. În ultimul timp, mai ales când masa (ospăţul) se face împreună de către cei doi cuscri, fedeleşul are loc în acelaşi local, de regulă sala închiriată a Căminului Cultural.

            Fedeleşul ginerelui (ultima seară de băieţit) e presărat de unele momente de tristeţe, datorită despărţirii de ceata de băieţi pe care e nevoit să o părăsească.

            În jurul orei doisprezece noaptea are loc ,,bărbieritul ginerelui’’, printr-o simulare a bărbieritului făcută de către stolnicar, în timp ce lăutarul cel mai destoinic îi cântă cântecul adecvat.

            În timpul bărbieritului, ginerele ţine plosca atent, pentru că, dacă i se fură, i se va fura şi mireasa.

            Împodobitul bradului începe joi seara, participând surorile de mireasă, fete şi băieţi. Împodobirea acestuia trebuie terminată cel mai târziu sâmbătă seara, astfel încât duminică dimineaţa să fie terminat.

            Bradul este ţinut de un copil care trebuie să aibă ambii părinţi. La început se fixează într-o pâine cu puţină sare pe ea şi apoi sunt băgate unul sau mai multe mere scobite la mijloc. Acestea sunt însemnele bogăţiei, ospitalităţii, înţelegerii, iar verdele bradului simbolizând veşnicia.

            Băieţii şi fetele împodobesc bradul din boboci executaţi din hârtie creponată şi ghirlande, în timp ce se cântă cântecul bradului (cântecul miresii), tot de către un lăutar însoţit de fete şi băieţi.

            Probabil de la ,,Govia’’ (cântecul miresei, al bradului), care se cântă pretutindeni în Lovişte s-a păstrat cuvântul ,,a govi’’, folosit pentru oile care stau triste în urma administrării leacurilor pentru gălbează.

            Pentru descrierea felului cum este împodobit bradul redăm fragmentul din descrierea făcută de Constantin Mohanu în cartea : ,,Folclor în Ţara Loviştei’’, pag. 618.

            ,,La împodobirea bradului, prima dată se pregăteşte floarea care se aşează în vârf. Crengile de la bază se retează puţin la capete şi se încovoaie legându-se de tulpiniţa bradului. Apoi se acoperă aceste crenguţe cu hârtie colorată, în aşa fel încât să formeze o sferă denumită ,,plosca bradului’’. Uneori se mai face o asemenea sferă mai mică (sau chiar două) spre vârf. Rând pe rând, toate crenguţele bradului vor fi acoperite de flori din hârtie colorată şi beteală, croite în cele mai diverse forme, şi chiar ciucuri din lână colorată. Vârfurile crengilor sunt unite prin panglici colorate. În vârf se mai pune o batistă cusută de mireasă. Apoi bradul este luat şi aşezat peste hainele de zestre ale miresei.

            După terminarea bradului, fete şi băieţi împerecheaţi participă la masa organizată în acest scop. Lăutarii cântă, jocul prinde a porni, joc care durează până către ziuă’’.

            Duminică dimineaţa, stolnicarii cu ploştile de ţuică şi însoţiţi de lăutarii care cântă o anumită melodie merg din casă în casă şi invită la nuntă.

            Plosca este un vas făcut din lemn frumos pictat şi încrustat. Este legată cu curele frumos împletite. Când se întrebuinţează de stolnicar, se leagă cu un şervet sau batistă de un colac împletit. Formulele de adresare pentru invitaţie, fie la masa miresei, fie a ginerelui (când nunta se face separat), sunt numeroase şi frumos meşteşugite: ,,Bună dimineaţa şi bine v-am găsit sănătoşi ! Vă roagă cinstitul mire sau cinstita mireasă şi preacinstitul nun, dacă aveţi bunăvoinţă să veniţi la masa noastră. Vă aşteptăm să veniţi sănătoşi, ca să ne înveselim cu toţii’’.

            Stolnicarul îmbie să servească din ploscă nu numai pe cei găsiţi în gospodărie, ci şi pe cei întâlniţi în drum.

            Stolnicarul (fratele de ginere), care va purta bradul miresii, poartă cu el tot timpul plosca, chiar dacă joacă în horă.

            Duminică dimineaţa, mireasa este ajutată de fete sau femei pricepute să se îmbrace cu mult dichis. Portul ei în trecut era cel local, peste care era aşezat voalul şi salba. În prezent portul este cel de oraş, peste care se aşează voalul şi un frumos şirag de mărgele.

            În picioare se poartă ghete sau pantofi cumpăraţi de ginere. La îmbrăcatul miresii lăutarul cântă un cântec trist : ,,Ia-ţi, mireasă ,ziua bună !’’. Conţinutul acestui cântec provoacă tristeţe miresei care, de cele mai multe ori, plânge. De unde şi zicala : ,,Ce-mi stai ca o mireasă !’’.

            Lăutarul, neîntrecutul meşter şi pionul principal al momentelor nunţii, după terminarea unui cântec trist, cântă unul vesel (o sârbă), pentru înveselirea momentului.

            După ce mireasa s-a îmbrăcat cu grijă, pentru că o dată-i mireasă adevărată, urmează hora bradului. Mireasa împreună cu un flăcău duc o ,,vedriţă’’, prin urechile căreia a fost trecut un şervet, la cea mai apropiată fântână. În urma lor merge un alt flăcău care poartă bradul, moment care se cheamă: ,,botezul bradului’’. La fântână este umplută vedriţa, care trebuie purtată cu mare grijă, ca să nu se verse nici un strop de apă. Vedriţa este adusă în curtea părintească, unde în jurul ei se joacă hora. Mireasa prinsă în horă, din treacăt atinge de trei ori vedriţa, vărsând de fiecare dată apă din ea. Cu apa care rămâne sunt stropiţi cu busuioc mirele şi nuntaşii, când vor sosi.

            Spre amiază, la ginere se strâng băieţii cei mai apropiaţi lui, cât şi rudele. În timp ce părinţii lui rămân acasă, ginerele împreună cu tot alaiul, băieţi călări (călăreţii) şi lăutarii, merg la naş, strigând după nuntă.

            Împreună cu naşii se îndreaptă spre casa miresei, pe un anumit drum, care la întoarcere trebuie să nu fie acelaşi, tot în chiuituri şi strigări.

            La casa miresei sunt deja strânşi, în afară de rude, neveste, nelipsitele babe, copii, aşa încât întreaga gospodărie a miresii e luată cu asalt.

            Întâlnirea dintre nuntaşi (ai ginerelui şi ai miresei), în trecut, oferea un adevărat spectacol de o rară frumuseţe.

            Mirele, călare pe un cal, încadrat de nuni şi ceilalţi feciori călări, înaintau până-n poarta casei. Aici, poarta este închisă şi după ea stau fraţii miresei şi alţi băieţi care au tânjit cândva după mireasă. Din grupul de călăreţi se desprindea cel ce spunea ,,Oraţia’’, cu bogatul ei conţinut presărat de o serie întreagă de simboluri, aratând scopul venirii lor. Caii cu cozile înnodate sunt frumos înşeuaţi, cu frâie împodobite cu flori,ciucuri etc.

            Cel ce spune oraţia se ridică-n scări, săltând plosca,începe un aprig dialog, cu modulaţii diverse ale vocii, cu cei de după poartă care trebuie să ştie ce să răspundă la ,,Oraţie’’.

            Înfruntarea dintre cete, mai adevărată, mai prefăcută, este urmărită cu mult interes de mulţimea adunată. La un moment dat, oratorul spune ce caută şi întreabă de ,,cinstita mireasă’’. Spre hazul tuturor, în loc de mireasă este adus un alt obiect, un fel de manechin (urât îmbrăcat) – ,,proasta satului’’, zicându-le ,,că aceasta-i mireasa ce li se cuvine’’.

            Spre sfârşitul  oraţiei, se caută să se ia bradul (dacă bradul este luat, e luată şi mireasa). După găsirea şi scoaterea bradului, după mai multe căutări (bineînţeles totul este regizat), are loc sfârşitul înfruntării. Alaiul ce însoţeşte ginerele pătrunde în curte, cu chiuituri şi fluierături.

            Prezentăm ,,Oraţia’’ culeasă de la Neluţ Boişoreanu – Cucoiu 1987.