O viaţă, o poveste/ autor col. ing. Gheorghe Constantinescu

Mulţumesc,

Celor care mi-au fost alături în toată această perioadă, tuturor oamenilor prezenţi în viaţă pentru că ei mi-au oferit inspiraţia şi puterea de a scrie aceste rânduri. Sunt recunoscător pentru toate darurile pe care le-am primit de la Bunul Dumnezeu şi de la cei din jurul meu.

Sunt profund îndatorat părinţilor mei Maria şi Nicu Constantinescu care mi-au dat viaţă şi mi-au oferit  opor­tunitatea de a trăi această experienţă umană. Mulţumesc celor care m-au încurajat şi m-au susţinut în această călătorie şi, nu în ultimul rând, vă mulţumesc vouă, celor care citiţi acum aceste rânduri şi pentru care am creat acest mesaj, căci voi aţi fost sursa inspiraţiei mele şi motivaţia mea pentru a duce la capăt acest vis.

Cuvânt înainte

În sfârșit, o carte pe care ar trebui să o citească oricine, la orice vârstă! Sunt sigur că „O viață, o poveste”  este cartea care ne va face să ne gândim cu drag și, poate, cu mai multă sau mai puțină nostalgie la viitoarea, actuala sau trecuta viață a fiecăruia dintre noi. Autorul-personaj, Gheorghe Constantinescu înșiră amintiri și gânduri din viața lui, destul de intensă. Și cam asta e toată acțiunea principală a cărții. Deși poate nu pare cine știe ce, farmecul cărții constă tocmai în simplitatea ei, puterea de a te ține conectat pe tot parcursul lecturii, sentimentul de bucurie lipsit de griji și pofta de viață pe care ți-l insuflă. Cartea “O viață, o poveste”, cuprinde povestiri ce pot fi privite și ca inde­pendente, datorită unității și rotunjimii lor perfecte. Asta înseamnă că diferitele episoade ale cărții decurg unele din altele, autorul povestind la persoana întâi și dintr-o perspe­ctivă subiectivă întâmplările de care își aduce aminte.

Cartea începe cu începutul. Cu viața sa de copil în Mădularii Vâlcii, unde facem cunoștiință cu familia: bunicii, părinții, frații, cele două case ale copilăriei lui – cea a bunicilor de sub pădure și cea părintească de la șosea; autorul mărturisește cu venerație dragostea nesfârșită față de mamă. Apoi continuă cu evocarea plină de duioșie a satului natal, a primei scoli pe la care a trecut, cea din Mădulari. Evocarea copilăriei o face din perspectiva apropiată a maturității. Consecința cea mai izbitoare a acestei atitudini este calitatea stilului nostalgic și de o mare căldură sufletească. Sunt evo­cate, de asemenea, o serie de năzdrăvănii copilărești, ca, de pildă, prinderea peștelui din Cernișoara “cea sclipitoare și ușor unduitoare” ce parcurge satul de la un capăt la celălalt. Descrierea satului natal, este făcută cu multă duioșie, având în centrul amintirilor chipul scump al mădulăreanului pe care autorul, după trecerea vremii, o vede   într-o lumină deosebit de frumoasă. Din carte se desprinde o puternică dra­goste a autorului față de consătenii lui, de viața și obiceiurile satului copilăriei lui. Nu există ceva apropiat sufletului său care să nu aibă legătură cu Mădularii Vâlcii, iar această legătura cu satul natal este mult mai strânsă. Comunitatea mădulăreană este văzută prin ceea ce impresionează sufletul său de copil: sărbători, nunți și hore. Mărturisirile lui sunt pline de afectivitate, capabile să-i pună în evidență dragostea pentru   între­gul univers în care s-a format – peisajul, oamenii și obiceiurile acestora. Evocarea nostalgică a peisajului nu se rezumă la apa Cernișoarei în care se oglindesc dealurile ce o înconjoară. Peisajul locurilor copilăriei lui este însăși viața mădulăreanului și, de cele mai multe ori, apare însoțită de scene de muncă. 

În continuare, cartea ne poartă pe urmele școlilor pe care autorul le-a frecventat: școala generală din Mădulari, liceul din Vâlcea și facultățile din București; evocă aici despărțirea de satul său drag, când ia hotărârea, cu ajutorul mamei sale, să plece la liceu în Vâlcea, de unde avea să i se schimbe viaţa. Este perioada când trăieşte intens imaginea locurilor natale, a oamenilor, a băieţilor și a fetelor din sat, a copilăriei sale fericite de care trebuie să se despartă pentru totdeauna. De asemenea, este perioada când trăiește din plin adolescența, perioadă unică în viața sa. În această perioadă viața i se schimbă și începe o nouă etapă în care trebuie să se acomodeze încetul cu încetul. Apoi cartea evocă viața sa de ofițer al Armatei Române, culminând cu pensionarea la vârsta de 40 de ani, încheindu-se astfel un capitol din viața sa. În ultima parte a cărții, autorul vorbește despre el, acum la frumoasa vârstă de 50 de ani, suficient de tânăr pentru a o lua de la capăt, pentru a încerca, pentru a îndrăzni să își schimbe direcția de mers atunci când se va trezi pe un drum care nu duce acolo unde vrea să ajungă.

Cartea urmărește, prin povestirea faptelor și a întâmplărilor, procesul de formare a autorului, precum și evoluția lui spiri­tuală în relațiile cu mediile sociale pe care le străbate. Recomand cu multă căldură cititorului împărtășirea experiențelor de viață ale autorului, având convingerea că veți descoperi o parte din sufletul și sensibilitatea acestuia.

                 General de brigadă (r) Conf. Univ. Dr. Vasile Creț

Introducere

Casa în care m-am născut se află în apropiere de centrul comunei Cernişoara, în imediata apropiere a Şcolii Generale din Mădulari. Cu toată apropierea de centru, satul Mădulari avea în perioada copilăriei mele aspectul unui sat cu case joase, din cărămidă, aşezate în grădini pline de verdeaţă, unele dintre ele situate în livezi întinse de meri, peri, pruni, cireşi şi mai rari cu tufe de liliac. Cătunul Gânţuleşti în care am copilărit era pe atunci, deşi nici astăzi nu-i mare deosebire între ce a fost şi ce este, o frumoasă şi recunoscută uliţă paşnică şi tăcută a văii Cernişoarei. Prin ea străbăteau carele cu boi şi căruţele cu cai ce treceau către Târgul Horezului. Aceasta era atmosfera satului meu Mădulari, în perioada când am deschis ochii spre viaţă.

M-am născut în ziua de 24 mai 1966, din părinţii Nicu şi Maria Constantinescu, într-o familie demnă de ţărani de frunte ai văii Cernişoarei, care a reuşit să crească cei trei copii într-un climat propice formării unei educaţii alese. Totuşi dintre cei trei copii câţi eram, eu am făcut fel de fel de pozne, dând astfel ocazia părinţilor şi bunicilor mei să-şi pună mâinile în cap. Aproape neobservabil, anii copilăriei aveau să mă urmărească toată viaţa, iar acea uliţă-cătun n-a fost decât fereastra prin care am privit pentru prima dată lumea cu ochi întrebători şi care mi-au deschis apoi largi orizonturi ale cunoaşterii.

M-am simţit profund legat de bunicii mei, atât cei dinspre tată (Mihail şi Ecaterina Constantinescu din Mădulari), cât şi cei dinspre mamă (Nicolae şi Ioana Simionescu din Armăşeşti) pe care i-am descris în scrierile mele memorialistice, dintre care amintesc “Povestea copilăriei mele”. Este adevărat că bunicii dinspre mamă i-am cunoscut în urma povestirilor mamei, pentru că ei decedaseră înaintea naşterii mele. Atmosfera familială a avut un rol hotărâtor în formarea mea intelectuală de mai târziu. În casă, atât în cea a părinţilor cât şi cea a bunicilor dinspre tată, am înţeles cultul pentru strămoşii familiei noastre şi am fost pregătit pentru viaţă

Mă socotesc pe mine însumi fericit pentru faptul de a fi cunoscut de-a lungul vieţii oameni de seamă. Ei m-au ajutat foarte mult în drumul meu. Mi-au dăruit experienţe minunate şi au răspuns în acest fel dificilelor întrebări cu care m-am luptat vreme de mulţi ani. Am trăit şi m-am mişcat cufundat într-o taină. Lumea, viaţa, mi se revelau ca o uriaşă taină… Dar cea mai intimă taină a mea eram eu însumi. Sinele meu… acest necunoscut. Îmi era pur și simplu cu neputinţă să trăiesc fără a dobândi răspunsuri la asemenea întrebare. Şi mai era ceva… am realizat că viaţa mea era riguros programată. Alţii se gândiseră pentru mine, înaintea mea. Voi obţine diploma de licenţă, îmi voi satisface stagiul militar, îmi voi procura un serviciu bun, mă voi căsători, voi avea copii, voi ieşi la pensie, voi muri… Proiectul era astfel finalizat… Dar care să fie rostul adevarăt al tuturor acestor etape? În fond, care este sensul, scopul vieţii? Rutina fiecărei zile devine dezgustătoare: dis-de-dimineaţă pornim grăbiţi spre locul de muncă, unde petrecem opt ore de lucru, care de obicei nu ne furnizează nicio satisfacţie şi ne absorb toată energia, apoi casa, mâncare, puţin somn de după-amiază, lâncezeala televizorului, fotbal, nelipsitele ştiri menite să ne spună ce ar trebui să ne intereseze şi ce părere ar trebui să avem despre diverse chestiuni absolut secundare, apoi somnul… şi iarăşi de la capăt. Din când în când mai întâlnim şi câte un prieten, mergem împreună la o terasă, spunem un banc… Cine are mintea sau cutezanţa de a pune măcar în discuţie şi probleme serioase? Trece şi această zi "fără nicio durere" şi "în mod plăcut" şi astfel se scurge întreaga noastră viaţă. Aşa ceva n-am putut tolera. Mă exaspera gândul că într-un chip asemănător se va consuma şi viaţa mea, fără să înţeleg ce mi se întâmplă. Sufeream cumplit… mă apropiam de prabuşire. Trebuia să scriu, să vorbesc despre mine, nu se cuvenea ca toate aceste întâmplări minunate să se piardă în adâncul întunecat al uitării. Ele erau deosebit de preţioase.

Am scris această carte pentru mine însumi, spre aducere aminte, spre a nu uita mai târziu, spre a înţelege mai bine. Precum se pare, aceste întâmplări din viaţa mea îmi sunt izvor nesecat de cunoaştere. Pe de altă parte, există oameni cărora le pasă de mine şi aş fi vrut să le ofer prieteneşte ceea ce am, căci comunicarea este şi o necesitate a mea; apoi, îmi doresc ajutorul lor spre a fi evaluate aceste lucruri. Voiesc, în acelaşi timp, să am pe drumul vieţii însoţitori care să mă cunoască şi pe care să-i cunosc în profunzime. Nu am avut şi nu am niciun fel de calităţi deosebite, dar este adevarat că atunci când am pornit proiectul acestei cărţi, m-am gândit şi la copilul meu Alexandru. Socotesc ca această carte este un însemnat dar adus lui.

Nu sunt scriitor profesionist, nici nu am veleităţi şi pretenţii literare. Relatez pur şi simplu istoria vieţii mele. Nu expun teorii, nu produc idei noi, nici nu fac sondaje. Nu emit reflecţii, nu susţin anumite puncte de vedere. Mă limitez la a expune întâmplările pe care le-am trăit.

Cartea este autobiografică, întâmplările care sunt descrise sunt expuse condensat. Este ca şi când aş fotografia             eveni­mentele mai importante, le-aş dispune într-o oarecare ordine cronologică şi le-aş prezenta apoi  într-o relaţie de interconexiune. Se creează astfel posibilitatea formării unei viziuni de ansamblu şi a aprofundării unora dintre întâmplări.

De multe ori m-am întrebat ce-ar fi dacă viaţa mea ar fi o carte, iar eu aş fi autorul acestei cărţi? Ce fel de carte ar fi? De aventură, mister, ficţiune? Povestea ar curge lin? Cât de interesante ar fi personajele? Dar cum ar fi locul de desfăşurare al poveştii? Ar exista acţiune în cartea mea? Dacă cineva ar alege de pe raft cartea mea ar găsi-o interesantă? Ar recomanda cartea unui prieten?

Cartea propriei mele vieţi nu este o carte goală. Nu este nici gata-scrisă cu cuvintele altcuiva. În schimb este jumătate plină, jumătate goală. Este mult mai scurtă decât mi-am putut imagina şi mult mai lungă în acelaşi timp. Ar putea fi citită într-o singură zi dar poate lua o viaţă să fie scrisă. Are un infinit număr de pagini pe care nu am putut să scriu nici măcar un cuvânt – sunt paginile dinainte de începutul cărţii şi cele de la final. Am putut în schimb să scriu între capitolele “naştere” şi “perioada de acum”.

Acest lucru mi-a folosit pentru a-mi stabili obiectivele şi pentru a-mi monitoriza progresul. Pur şi simplu am sărit câţiva ani în avans şi am început să scriuceanume doream să fiu, să am, să fac.Apoi, am citit atent cum punctele de cotitură în viaţa mea se întâmplau, cum se întâmplau şi eşecurile şi cum anumite obiective erau atinse sau abandonate.

S-au scris multe sfaturi pentru cei care se îmbarcă în călătoria vieţii: cunoaşte-te pe tine însuţi, caută moderaţia în toate lucrurile, fă celorlalţi ceea ce ai vrea să ţi se facă ţie, fii autentic, urmează-ţi inima, fii… tot ce poţi să fii…

Deşi am ştiut că nu există o anume cale spre succes, calea aceasta arată totuşi astfel:mi-am stabilit un obiectiv, am încercat ceva, iar dacă a eşuat, am încercat altceva şi am repetat din nou şi din nou până când am găsit ceva care să funcţioneze.

Odată ce am găsit metoda care a funcţionat, am continuat s-o folosesc până când nu a mai mers.Apoi am încercat ceva nou.Când m-am împotmolit, am rămas pe poziţie şi m-am rugat Bunului Dumnezeu să-mi trimită semne de continuare.

În fine, tot ce am avut nevoie cu adevărat să fac a fost   să-mi dau seama cine suntşi săfiu cea mai bună versiune a mea! Nu mi-am pierdut timpul creând o copie pală a persoanei pe care ceilalţi se aşteptau s-o întruchipez. De ce să trăiesc viaţa închipuită de altcineva, când pot să trăiesc propria mea viaţă? Am încercat să fiu eu însumi sau “să mor” încercând să fiu eu.

Cum a luat naştere această carte? Aveam atâtea de comunicat celorlalți… Am trăit într-un timp scurt cât alţii într-o viaţă, şi ceea ce am de zis e expresia trăirilor, a fiinţei şi a experienţelor mele. Merita să vorbesc desprea ceea ce am trăit, despre ceea ce sunt eu, despre descoperirea, identificarea, realizarea de sine, despre procesul maturizării şi devenirii, Şi toate acestea, din dorinţa de a da un sens vieţii, din sentimentul că pot să scriu… De când mă ştiu scriu, nu vorbesc prea mult, însă gândurile mi le notez în ascuns.

Am scris această carte din legătura mea cu aproapele, din legătura aproapelui cu mine, din relaţia specială cu cărţile citite, care nu doar că mi-au ţinut companie, dar m-au şi creat, conturat. Vorbesc de cărţile de referinţă, pe care nu încetez niciodată să le citesc, mă întorc la ele de fiecare dată când îmi lipseşte curajul de a continua…

Am scris această carte din nevoia de a vorbi despre gândurile şi sentimentele mele, din dorinţa de a ajunge prin tine, cititorule, mai aproape de mine. Căutam sensul vieţii, căutam să realizez ceva. Nu mai puteam să trăiesc de pe o zi pe alta, fără să am o direcţie clară şi precisă. Nu mă mai împlinea nimic din exterior, eram din ce în ce mai apatic, gândeam că nu pot să-mi trăiesc existenţa astfel, fără rost, fără scop. Vroiam mai mult, visam ca gândurile mele să prindă viață, să se realizeze şi scrisul mi-a oferit această şansă. Ce era de făcut cu experienţa           acu­mulată? Se cerea scrisă, exprimată. Şi asta am făcut, m-am apucat de scris…pentru tine şi pentru mine… Pentru noi…

Am scris această carte din dorința de a dezvălui cititorului evenimentele care au avut loc și care s-au derulat pe parcursul vieții mele. Nimic nu este imaginar. Toate etapele pe care le-am trăit și care sunt descrise în această carte s-au petrecut în realitate. Am încercat să redau cât mai fidel posibil istoria vieții mele cu urcușurile și coborâșurile ei, cu preocupările și          incer­titudinile, cu bucuriile și necazurile, specifice, de altfel, fiecărui om. Personajele ce apar în această lucrare sunt deasemeni reale și unele dintre ele mai sunt încă în viață. Sunt convins că ele se vor regăsi în paginile cărţii mele așa cum au trăit și au participat, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, la evenimentele ce s-au succedat în viața mea, în perioada cuprinsă între anii 1966 și până în zilele de acum. Cartea descrie și menționează numai principalele evenimente marcante ce s-au desfășurat în perioada arătată deoarece, în realitate, volumul lor real fiind foarte mare, ar fi trebuit să scriu și să desfășor acțiunile romanului meu în cel puțin trei sau patru volume. Ţin să aduc un omagiu tuturor celor care în momentele mele cele mai grele, m-au ajutat și m-au încurajat să depășesc perioadele cele mai negre din viața mea. De asemeni, vreau să-mi exprim înalta mea gratitudine și sincere mulțumiri pe care le adresez Preotului Doctor Armaşi Ion, Protoereu al Protoieriei Sector 4 Bucureşti, un om de o înaltă probitate morală şi capacitate intelectuală care, prin prezența, sfatul și ideile lui, m-a determinat să scriu rândurile ce urmează. De asemenea, aduc calde mulţumiri tuturor celor care au ajutat la realizarea acestei cărţi, fie cu propuneri, fie cu recomandări şi sfaturi, fie îndreptând greşelile şi neajunsurile mele, punându-şi la dispoziţie talentul şi cunoştinţele lor. În spiritul celei mai nobile modestii, au preferat anonimatul… Să-i răsplătească Bunul Dumnezeu.

Viaţa mea e o carte deschisă, şi asta e tot ce e nevoie să ştii… Începe să o citeşti!

Autorul

O viaţă, o poveste/ autor col. ing. Gheorghe Constantinescu, , Editura Amanda Edit, Bucureşti, 2017. Cartea poate fi vizualizată/ descărcată (de) la legătura https://drive.google.com/file/d/1y2Jw5CMkYzmURnpIHZPi1wmPZJGhZuM2/view?usp=sharing