Oameni care au fost în Vâlcea – Dumitru Moțoc

O biografie care ar încînta pe profesioniştii genului a avut profesorul Dumitru Moţoc, născut într-un cătun pe malul Oltului (Dăeşti) la numai cîţiva kilometri de Rîmnic, cu doi ani înaintea istovirii veacului trecut. O casă ţărănească veche cu pridvor de lemn (care există încă!) pe dîmbul unui deal plantat cu pruni, deasupra Oltului, şi o curte plină de copii desculţi nu adaugă nimic în plus la stereotipia literaturii semănătoriste de la începutul secolului. Copiii au învăţat toţi carte iar dintre ei doi au ajuns profesori universitari.

"Profesorul" sau "Nenea", cum îi spuneau studentii, a trecut prin viaţă modest, distrat, perseverent şi harnic, afisînd o bonomie nu rareori ironică. A fost ceea ce se numeşte îndeobşte un self made man. Părinţii au dorit să-l facă preot (era copilul cel mai mare din familie) dar s-a înscris la "Lahovari" şi din acest moment destinul îi era deja fixat.

Cînd vîrsta mi-a permis să înţeleg ce se petrece în spaţiul exasperant şi tulbure al copilăriei, Moţoc era chimist-expert la Institutul de chimie agricolă şi alimentară din Buc­ureşti, pe malul Dîmboviţei, în vecinătatea facultăţii de chimie, strivite amîndouă de buldozerele planurilor megalomanice ale dictatorului. Avea o reputaţie ştiinţifică recunoscută. Făcuse studii strălucite la Bucureşti, îsi luase doctoratul în chimie si lucrase cîţiva ani la Institutul Pasteur (secţia microbiologie tehnică şi fermentaţii) din Paris, la Institutul Naţional Agro­nomic (tot la Paris) şi în laboratoarele de oenologie din Mont­pellier şi din Bordeaux. "O viaţă dedicată muncii" se spune în astfel de situaţii, dar cuvintele, adesea, minimalizează, tocite de prea multă întrebuinţare, o realitate mai crudă, mai dramatică decît închipuirea.

Creator în țara nostră al școlii de biochimie şi microbiologie alimentară, profesorul e autorul unor lucrări fundamentale ce au sporit prestigiul ştiinţei româneşti peste hotare. Activitatea de om de știintă a fost dublată cu aceeaşi strălucire de munca la catedră, căreia i-a consacrat o mare parte din viaţă. A trecut prin toată ierarhia universitară, funcţionînd la Facultatea de ştiinţe (din Bucureşti), apoi la Institutul de Industrie Alimentară, (în Bucureşti, transferat apoi la Galaţi), al cărui organizator şi diriguitor a fost şi căruia i-a slujit pînă la moarte.

Viaţa domestică a savantului, în preajma căruia am trăit cîţiva din anii tinereţii, n-avea nimic spectaculos. Îşi petrecea tot timpul printre tratate şi lucrări de specialitate, trăia într-o lume ce-mi era străină, abstras, indiferent la tot ce se petrece în casă. Cînd se întîmpla să intru în biroul său, în care cărţile îl împrejmuiau din toate părţile, mă întîmpina cu o privire blîndă, de mucenic, care înţelege să treacă şi peste acest martiriu. Privesc o fotografie în sepia a profesorului, împreună cu soţia sa, colaboratoare, în tinerete si conferenţiară universitară la aceeaşi instituţie de învăţămînt superior, executată la Paris prin anii ’20. Purta pince-nez. Deşi fiu de ţăran, părea un descendent al unei vechi familii de sorginte intelectuală. Un zîmbet fin, în care abia dacă se descifrează ironia venită mai degrabă din timiditate decît dintr-un orgoliu nemăsurat, îi luminează faţa. Un om în ochii căruia poţi să priveşti cu un sentiment stenic, de securitate. Era, într-adevăr, de o generozitate fără egal, iubit şi de studenţi şi de profesori, fapt de mirare într-o epocă a urii instituţionalizate.

Vorbea puţin. Era un înţelept. Dispreţuia prostia arogantă, dar nu pe proşti. Avea o conversaţie odihnitoare, delectantă. Ştia pe dinafară versuri şi proverbe populare, citea poezie, îi plăcea să asculte o sonată de Scarlatti sau de Mozart. În societatea lui aveai senzaţia că eşti mai bun, mai fără de păcate, că ironia poate fi şi o formă de afecţiune.

S-a stins din viaţă în urma unei maladii de cord, la Moscova, unde reprezenta guvernul într-o misiune ştiinţifică oficială. Copiii mei l-au petrecut la aeroport. Era, ca întotdeauna cînd pleca în străinătate, emoţionat. Zîmbea. Pe urmă avionul s-a desprins de sol, şi în timp ce puştii fluturau cu inocenţă din batiste, profesorul se depărta în zări, intrînd în straturile de zăpadă ale atmosferii, tot mai aproape de cerul intangibil, pentru a nu se mai întoarce niciodată.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 191-194.