Oameni politici vâlceni

În iulie 1946 a iniţiat revenirea la programul şi Regulamentul PNŢ din 1934, aprobate de Congresul din 20-21 iulie 1946, la care s-a ales şi un nou Comitet Central, organizaţia intrând astfel în Blocul Partidelor Democratice, ceea ce a contribuit la câştigarea alegerilor din 1946 de către Bloc, iar la Vâlcea, A. A. A ieşit pe primul loc, fiind ales deputat. După alegeri, pe 29 nob. 1946, a fost înlocuit, la minister, de Romulus Zăroni. În 1950, a fost numit rector al Academiei de Studii Economice. (Aspecte Vâlcea 1918-1940, pag. 184-185).

Andreescu, Iosif (n. 27 oct. 1885 în Văleni, jud. Muscel – ?) – institutor şi om politic. Întemeietor, printre altele, al celei dintâi şcoli industriale de ucenici din Oltenia, în 1919, şi al şcolii pentru pregătirea constructorilor de case ţărăneşti, unică în România acelor ani; din 1939; director al Căminului Cultural Judeţean; Membru al PNŢ, pe listele căruia a candidat de mai multe ori; senator în 1926 şi deputat (1932). Între 1927-1938: vicepreşedinte al organizaţiei ţărăniste din Vâlcea. Prefect al judeţului Vâlcea în 1929-1931 şi 1944-1946. (Memoriile, pag. 422).

Bucşenescu, Sandu (n. începutul sec. al XVIII-lea, Berislăveşti)  – cărturar, om politic (a urcat ierarhia treptelor politice până la aceea de vel serdar) şi ctitor al multor lăcaşuri ortodoxe, printre care schitul Berislăveşti. A militat împotriva influenţei grecismului fanariot, a cărui influenţă, la începutul secolului al XVIII-lea, devenise insistentă până la  agresivitate. (OSCA II, pag. 60).

Budurescu, Nicolae P. (n. 28 iunie 1888, la Râmnicu-Vâlcea) – m. 6 apr. 1974) – jurist şi om politic, scriitor, traducător, publicist. După “promiţătoare încercări poetice” (Memoriile, pag. 176), s-a dedicat avocaturii şi vieţii politice: avocat (şef de cabinet şi om de încredere al lui I. Gh. Duca), a ocupat diferite funcţii de răspundere în Ministrul Instrucţiunii Publice, Ministerul Muncii, Ministerul de Interne etc.; în 1933 a fost numit ministru secretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în cabinetul lui I. Gh. Duca, până în anul 1934; deputat de Vâlcea în trei legislaturi. Membru în Baroul Avocaţilor din jud. Ilfov (1912-1948), în Asociaţia Avocaţilor din România şi în multe alte instituţii şi asociaţii: administrator al Societăţii Sovrom-Petrol (1954), membru în Asociaţia Economiştilor din România, membru în Consiliul Superior Naţional, membru al Societăţii Scriitorilor din România (din 1912) etc. Legat puternic de Vâlcea, prin origine şi rude, a ajutat consistent şi statornic, inclusive material-financiar, oameni şi instituţii de aici. A primit numeroase titluri şi distincţii de importanţă naţională, printre care “Bene Merenti cl. I (pentru merite literare), Coroana României în grad de comandor, Ordinul “Steaua României” în grad de comandor, Ordinul francez “Legiunea de onoare” în grad de ofiţer etc. Volume publicate: Poema navelor plecate (1912); în colaborare: I. Gh. Duca (1934); traduceri din Merimée, Verlaine, Gautier ş. a. (DGLR, A-B, pag. 691; OSCA II, pag. 67-69).

Duca, I. Gh. (n. 20 decembrie 1879, în Bucureşti –  m. 29 decembrie 1933, Sinaia; înhumat la biserica din Urşani) – jurist, om politic, publicist şi orator. Studii universitare la Paris; doctor în drept şi ştiinţe politice al Universităţii din Sorbona, cu teza  Les Sociétés Cooperatives en Roumanie. Supleant, la Tribunalul judeţului Vâlcea (martie 1902 – decembrie 1903); subdirector şi director al Casei Centrale a Băncilor Populare (1903-1907), reformând cooperaţia română.  În 1907 a fost ales, pentru prima oară, deputat PNL la colegiul III Fălciu. A pledat pentru adoptarea legii privind înfiinţarea "Casei Rurale" (1908). Ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în cabinetul prezidat de I. C. Brătianu, participant – în calitate de ministru – la Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie / 3 aug. 1914, când s-a adoptat neutralitatea armată a României. Ca ministru de externe între anii 1922-1926, a urmărit apărarea intereselor ţării şi consolidarea păcii. În 1924, ca reprezentant al României la cea de a V-a sesiune a Ligii Naţiunilor, a fost ales preşedinte al celei de-a 3-a Comisii pentru reducerea armamentelor şi vicepreşedinte al Adunării. În 1930: preşedinte al PNL şi prim ministru al României, calitate în care, ca primă măsură, a scos « Garda de Fier » în afara legii. Cărţi publicate (selectiv): Les Sociétés Cooperatives en Roumanie – teză de doctorat (Paris, 1902 Bucureşti (1904), Discursuri (1908, 1911), Politica noastră externă (1913); I. Brătianu şi chestia agrară (1921); Un grand ami de la cause roumaine (1930); Congresul general al Partidului Naţional Liberal (1931), Portrete şi amintiri (1933) etc. (Aspecte Vâlcea 1918-1940, pag. 191-210; OSCA II, pag. 131-132; Florin Epure, Liliana Beu, Destinul unui om, memoria unor locuri, Râmnicu-Vâlcea, 2008).

Dumitrescu-Colteşti, Alexandru (n. 13 ian. 1901 în com. Colteşti, jud. Vâlcea – m ?) – jurist (avocat), om politic, publicist. Primar al Râmnicului (1930), din partea PNŢ. Arestat politic în 1931, pentru abuz de putere, fals în acte publice etc., dar apărat de o serie de mari avocaţi, achitat din lipsă de probe şi pus în libertate după două zile, spre satisfacţia majorităţii vâlcenilor. Intervenţia liberalilor, conduşi de Mitică Simian, va duce, însă, la dizolvarea Consiliului Comunal şi înlocuirea primarului. Membru al Partidului Radical Ţărănesc condus de Gr. Iunian (1932-1940), la care va trece în semn de protest împotriva lui Iuliu Maniu, care nu-l sprijinise în momentul menţionat; preşedinte al PNŢ Vâlcea (1945-1946). Arestat de mai multe ori şi închis la Aiud (1948-1950). În 1959: condamnat la 25 ani muncă silnică, fiind acuzat că ar fi încercat să reconstituie organizaţia Vâlcea a PNŢ. (Memoriile, pag. 424-425; Aspecte Vâlcea 1918-1940, pag. 210-212 ).

Farcaş (sec. XIII) – cneaz. A stăpânit ţinutul din dreapta Oltului, care se consideră a se fi întins aproximativ pe teritoriul de mai târziu (şi de azi) al judeţului Vâlcea (cnezatullui Farcaş). Conform ipotezei lui N. Iorga, acceptată şi de cercetătorii ulteriori, denumirea judeţului provine de la numele acestui cneaz, tradus în maghiară, ambele nume – maghiarulFarcaş şi românesculVâlcu/Vâlcea– provenind de la două apelative (“farcas” şi “vlъkъ”) care se traduc la fel: “lup”. Este menţionat în Diploma Ioaniţilor (1247) (DE II, pag. 285);  VDE I, pag. 146).

Filipescu, Ştefan S. (n. 1856, la Drăgăşani) – om politic, fruntaş al partidului liberal din judeţ; deputat şi senator, mare moşier; a influenţat viaţa politică locală până în anul 1920. De la el, a rămas o arhivă relativ bogată, cuprinzând documente dintre anii 1886-1949. În preajma morţii sale, a lăsat prin testament municipalităţii Drăgăşani, două clădiri în oraş şi o moşie în Livezile. (VDE/2, pag. 128; www.dragasani-vl.ro/).                                                                    

Florescu, Ion (Jean) T. (n. 2 decembrie 1871, Râmnicu-Vâlcea – m. 9 iunie 1950, Bucureşti) – jurist; om politic, scriitor, publicist. În 1895, a intrat în magistratură: procuror de Romanaţi, judecător de şedinţă şi jude-instructor la Bucureşti până în 1902; avocat la Bucureşti în 1904, deputat conservator de Ilfov, membru în Consiliul Comunal Bucureşti. Ulterior, va trece la liberali şi va deveni deputat (din 1912) pe listele acestui partid şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor (Iaşi, 1916-1917). Membru în Comitetul Naţional de Propagandă (Paris, 1918); în acelaşi scop, a înfiinţat revista în limba franceză “La Roumanie nouvelle” (Bucureşti, 1925). Membru activ al Academiei Diplomatice Internaţionale din Paris. Din octombrie 1935: ministru plenipotenţiar cl. I la Madrid; decan al Baroului de Avocaţi Bucureşti, senator de drept, fondator şi preşedinte al Partidului Liberal-Democrat etc.

Lucrări publicate (selectiv): Nuvele (1891), Patriotismul în literatură (1895), Gânduri şi amintiri (1940), Victor Hugo. Homme politique etc. (DLR, pag. 361-362; OSCA I, pag. 153-154).

Frâncu, Cornel – licenţiat în litere şi dr. în drept internaţional, om politic – subprefect de Caliacra şi Ploieşti (1940-1943) şi prefect de Alba Iulia (1945-1947), tatăl lui Emilian Frâncu – omul politic şi de cultură; descendent al unui vechi neam de luptători ardeleni, pentru drepturile moţilor: Teofil Frâncu – tribun în oastea lui Avram Iancu şi Amos Frâncu – avocat al apărării în procesul memorandiştilor, fondator al Gărzii Naţionale Române din Transilvania, în preziua Marii Uniri.

A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia din decembrie 1918, iar ca funcţionar superior al administraţiei, a fost martor al cedării Cadrilaterului (ţinutul românesc din nord-estul Bulgariei), tot el fiind cel care a ridicat şi transportat cu trăsura, corpul neinsufleţit al marelui savant Nicolae Iorga, din pădurea de lângă Ploieşti, unde fusese asasinat. [Eugen Petrescu,  Vâlcea – ţara lupilor getici sau ţinutul vâlcilor, vol. I şi II, Râmnicu-Vâlcea (în cont., Vâlcea), 2007, pag. 304].        

Lahovari, Alexandru N. (n. 16 aug. 1841, Bucureşti – m. 16 martie 1897, Paris) – jurist, orator, publicist, politician, diplomat, poet, traducător. Doctor în ştiinţe juridice (Franţa, 1865), deputat de Vâlcea în mai multe rânduri (din 1866), ministru al Justiţiei, ministru al Domeniilor şi ministru de Externe (1889-1895), în guverne conservatoare şi junimiste.  Este descendent al Lahovarilor – veche familie de boieri vâlceni (bunicul său a fost caimacam – locţiitor al domnului). În 1899, Colegiul Naţional „Al. Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea a primit numele său, nu pentru că ar fi acordat sprijin material la construirea instituţieri, ci pentru rolul imoportant jucat în istoria ţării şi în semn de cinstire pentru că îşi trăgea originea din Vâlcea (în special din Râmnic), familia sa având aici multe moşii, iar reprezentanţi ai ei au condus mult timp judeţul sau importante instituţii din oraş.  Volume publicate: Discursuri parlamentare, 1888-1896 (1905), Discursuri parlamentare, 1868-1872, apărute în “Alexandru Lahovari” (1908) ş. a. (DLR, pag. 484; OSCA I, pag. 199-200; Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 18).

Livezeanu, Andrei (1873-1938) – jurist (magistrat); publicist şi om politic. Între 1918-1919 a fost decanul Baroului de Avocaţi din Vâlcea. Deputat de Vâlcea (1926-1927) şi senator de Vâlcea (1928-1931, 1932-1933); şef al organizaţiei PNŢ după părăsirea acesteia de către Tătărescu   (Aspecte Vâlcea 1918-1940, pag. 422).

Livezeanu, Radu – (n. la 11 sept. 1909, în Râmnicu-Vâlcea – m. 21 aug. 1999 în oraşul natal) – jurist, om politic. În 1928 a înfiinţat organizaţia de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc din Vâlcea. În perioada 1930-1940, a practicat avocatura la Râmnicu-Vâlcea. După război, a fost condamnat la 25 ani închisoare şi eliberat în 1964, prin graţiere. În 1990, a reînfiinţat organizaţia Vâlcea a PNŢCD. Deputat în Parlament între 1992-1996, a fost decanul de vârstă al Camerei deputaţilor. (Radu Livezeanu, Scurtă privire asupra vieţii Organizaţiei Partidului Naţional Ţărănesc din judeţul Vâlcea între anii 1919-1998, Râmnicu- Vâlcea, Editura Conphys, pag. 160-163; Memoriile, pag. 431).

Mircea, cel Bătrân, supranumit, în ultimele decenii ale istoriei contemporane, « Cel Mare ») (n. ? – m 31 ian. 1418, Târgovişte; înmormântat la M-rea Cozia, cea mai importantă dintre ctitoriile sale) – domn al Ţării Româneşti, între 23 sept. 1386 – 31 ian. 1418). A fost fiul domnitorului Radu I, succedându-i la tron fratelui său Dan I, căzut în luptele cu ţarul bulgar Ivan Şişman de la Târnovo. A întărit puterea centrală şi instituţiile statului, organizarea fiscală şi administrativă şi a întărit dezvoltarea economică a ţării, sprijinind exploatarea bogăţiilor interne şi stimulând comerţul. În plan extern, s-a străduit să aibă relaţii de colaborare cu ungurii şi apoi cu polonii, luptând cu succes împotriva otomanilor aflaţi în plină expansiune. Campaniile sale antiturceşti au culminat cu strălucita victorie de la Rovine (împotriva lui Baiazid I), care i-a adus o notorietate europeană. În anul 1400 a intervenit cu o armată în Moldova, unde l-a impus ca domn pe Alexandru I. După moartea lui Baiazid (1403), s-a implicat în lupta pentru succesiunea la tronul turcesc, ajutându-l – în 1411 – pe Musa să ocupe tronul Imperiului Otoman, jucând astfel un rol important pe arena politică a SE european. În vremea sa, Ţara Românească a atins întinderea ei maximă, în care intrau şi unele « cetăţi turceşti », despre care istoricii cred că i le-ar fi dăruit Musa, în schimbul ajutorului dat. În cele din urmă, însă, Mircea va fi silit să-i plătească tribut lui Mahomed – învingătorul şi ucigaşul lui Musa (1413). A fost un mare sprijinitor al culturii, ctitorind mânăstirile Cozia, Cotmeana, Snagov ş. a. Nu numai judeţul Vâlcea şi reşedinţa acestuia, ci şi o serie de localităţi din judeţ (Călimăneşti, Orleşti, Lunceani, Jiblea etc.) îi datorează marelui domn prima lor atestare documentară. Pe durata construirii M-rii Cozia, el va fi făcut multe călătorii în judeţul nostru; unii cercetători susţin că chiar alegerea locului de construire a mânăstirii, nu ar fi fost străină de folosirea apelor minerale de la Călimăneşti-Căciulata (v. supra, cap. OCROTIREA SĂNĂTĂŢII). 

Oromolu, Mihail (n. la 16 febr. 1875, Râmnicu-Vâlcea – m. la 29 martie 1945, Bucureşti) – jurist; om politic, publicist. A mai urmat cursuri de literatură şi filosofie la Universitatea din München. După o scurtă perioadă de magistratură şi avocatură (1900-1904), a intrat în politică: prefect al jud. Dolj (1912-1913), membru al Partidului Conservator, deputat şi senator (1914-1938), membru al Partidului Conservator Democrat (1918), ministru al Industriei în guvernul Take Ionescu (1921-1922), conducător al PNL Dolj în perioada interbelică; sprijinitor activ al desăvârşirii unităţii noastre naţionale, alături de Titulescu, Goga ş. a.; guvernator al Băncii Naţionale a României (1922-1926). A semnat memoriul prezentat de Iorga Consiliului de Miniştri în cadrul Parlamentului, prin care se solicita lupta pentru apărarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în faţa agresiunii sovietice (iunie 1940). În anii celui de-Al doilea Război Mondial, a fost preşedinte al Asociaţiei Amicii Americii. Lucrări publicate: Fundamentul moral al proprietăţii (1899), Problema monetară şi stabilizarea (1928). (OSCA II, pag. 276-277)

Otetelişanu. Veche familie din Otetelişu (de la acest sat provine numele lor, nu invers!), jud. Vâlcea. Stăpâneau acest sat, precum şi Beneşti, la începutul secolului al XV-lea (1418). Pe la 1550, trăia postelnicul Radu de la Oteteliş. Tudor din Oteteliş, slugerul, a trăit pe la finele secolului al XVI-lea, fiind înrudit cu Buzeştii. Radu Otetelişanu a fost ispravnic al scaunului Craiovei (1698). Vornicul Preda Otetelişanu, mort în anul 1730, a fost un distins boier din secolul al XVII-lea; era însurat cu fiica lui Dumitraşco Poenaru. Vornicul Barbu Otetelişanu, consilier în timpul administraţiei austriece (1720), era fiul lui Radu. Fratele său, Ilie Otetelişanu, vornic de Dolj la 1719, mort în anul 1733, este fondatorul bisericii Sf. Ilie din Craiova, pe care a înzestrat-o cu averi însemnate. (Enciclopedia Cugetarea, pag. 622).

Pârvulescu, Constantin (n. 10 nob. 1895 în Olăneşti, jud. Vâlcea – m. 11 iulie 1992). În anii 1918-1919, voluntar în batalioanele româneşti şi apoi în Regimentul internaţional « Armata Roşie Sovietică » Poltava, în cadrul căruia a luptat până în 1921. Membru al PCR din mai 1921, membru al CC al PCR (1929 şi 1935), secretar al comitetelor regionale de partid din Basarabia (1929-1930), Transilvania (1933-1935), Ploieşti şi Dobrogea (1939-1941). Arestat de mai multe ori şi condamnat pentru activitate comunistă. Începând cu 1936, execută 3 ani de închisoare la Jilava şi Doftana. În 1944 a devenit membru în conducerea provizorie a partidului, alături de Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş, contribuind la eliminarea lui Foriş (om cu studii şi ziarist, spre deosebire de pregătirea sa subţire, pe care îl antipatiza; şi reciproc!); secretar oficial al PCR în timpul insurecţiei armate de la 23 august 1944, apoi funcţii înalte de conducere, printre cele de deputat (în mai multe rânduri) şi de preşedinte al Marii Adunări Naţionale. Tecut pe linie moartă de Dej, în 1961. A rămas celebru şi pentru faptul că la Congresul al XII-lea al PCR (1979) s-a opus candidaturii unice a lui N. Ceauşescu. În 1989, a fost unul dintre semnatarii « Scrisorii celor şase », adresată lui Ceauşescu. (Istoria judeţului, pag. 83-86).

Pleşoianu, George (n. 1889, la Râmnicu-Vâlcea – m. ?) – jurist; diplomat, politician . Deputat de Vâlcea  în anul 1920; secretar general la Ministerul Muncii (1926-1927). A fost membru al Partidului Naţional-Creştin şi a lucrat ca chestor al Camerei Deputaţilor. (Enciclopedia Cugetarea, pag. 664; OSCA II, pag. 300)

 Procopie (Procopiu), Ioan – comisar de propagandă în judeţul Vâlcea, în comisia condusă de Nicolae Bălcescu; numit tribun datorită patriotismului şi calităţilor dovedite prin acţiunile sale desfăşurate în Munţii Apuseni. Originar din Transilvania, s-a stabilit, după Revoluţia de la 1848, la Râmnicu-Vâlcea. (OSCA II,     pag. 330).

 Procopiu, Grigore (n. 2 decembrie 1859 la Câmpulung Muscel – m. 16 oct. 1930) – jurist, om politic liberal, edil. A ocupat de mai multe ori funcţia de primar al Râmnicului; deputat şi senator în perioada 1914-1926. Membru în Comisia pentru studierea ajutorării despăgubiţilor de război şi vicepreşedinte al Senatului între 1922-1926. O perioadă relative lungă, a îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Secţiunii Râmnicu-Vâlcea a Ligii Culturale. Pentru echilibrul şi înţelepciunea de care a dat dovadă în timpul vieţii, a fost supranumit « filosoful Vâlcii ».

Lucrări publicate: Parlamentul în pribegie (1916-1918). Amintiri, note şi impresii (1920). (VDE , II, pag. 129, cu data şi locul de naştere:  1861, Râmnicu-Vâlcea; OSCA II, pag. 330-331; Memoriile, pag. 407).

Rădescu, Nicolae (n. 30 martie 1874, în Călimăneşti, jud. Vâlcea – m. 1953) – general şi om politic roman.Strălucită carieră militară; de la sublocotenent (1898), a parcurs toate treptele şi gradele militare, până la general corp de armată (1944). Arestat şi internat la Târgu-Jiu (oct. 1941-sept. 1942) din ordinal mareşalului Antonescu, fiindcă s-a opus ca trupele române să lupte dincolo de Nistru. Şef al Marelui Stat Major (octombrie – decembrie 1944). Ca prim-ministru (1944-1945), a încercat să reziste presiunilor sovietice şi imixtiunilor lui Vâşinski în formarea unui guvern comunist. Silit să demisioneze (28 febr. 1945), a emigrat, ajungând, în cele din urmă, în SUA şi devenind primul preşedinte al Comitetului Naţional Român (guvernul român din exil, 1949-1950), apoi lider al Ligii Românilor Liberi. (DE, VI, pag. 40).

Roşianu, Mihail (n. 1900 în satul Greci din com. Mateeşti, jud. Vâlcea – m. 1973) – învăţător şi om politic, membru al Partidului Naţional Ţărănesc, deputat în 1932. Naşul uneia dintre fetele sale a fost Ion Mihalache. În 1927, după ce a întemeiat în comuna natală o puternică organizaţie ţărănistă, a devenit secretar general al organizaţiei de Vâlcea, iar în 1928 – şef de sector al organizaţiei PNŢ; deputat în 1932, când a apărat, în Cameră,  interesele învăţătorilor; secretar al organizaţiei judeţene (1937), preşedinte al acesteia în 1940 şi, în clandestinitate, secretar al organizaţiei comuniste a regionalei Oltenia. A fost, de asemenea, inspector şcolar pe două judeţe. A luat parte activă, alături de alţi lideri ţărănişti vâlceni, la evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul Târgu-Jiu, în noaptea de 12 spre 13 august 1944. După cucerirea puterii de către comunişti, a avut o carieră de succes, la început în cadrul Ministerului Învăţământului Public (1948-1949), iar apoi în diplomaţie, ca ambasador în Bulgaria (1956-1961) şi Ungaria (1961-1966). (Memoriile, pag. 422; Aspecte Vâlcea 1918-1940, pag. 230-231).

Sabin, Gheorghe (n. la 16 febr. 1853, satul Ghindăoani, jud. Neamţ – m. 1 decembrie 1929, Râmnicu-Vâlcea) – medic, cercetător, om politic, memorialist, edil, ctitor; doctor în medicină al Facultăţii de Medicină din Bucureşti (26 martie 1881). Erou al Războiului de Independenţă din 1877/1878, decorat cu medalia „Trecerea Dunării”. Medic de plasă la Horezu (1881-1884, perioadă în care va înfiinţa primul spital de aici) şi medic primar al judeţului (1883-1895) şi al Râmnicului (1894-1895), cu care ocazie se va stabili aici. Introduce în Serviciul medical judeţean „unele reforme relative la constatarea epidemiilor”, care au fost aprobate de Consiliul sanitar superior. A intrat în viaţa politică „după stăruinţele fostului prefect Simulescu”, fiind de mai multe ori senator de Vâlcea (între 1895-1915, cu întreruperi), şi de două ori prefect al judeţului Vâlcea (1904-1907, 1910-1912). În vremea sa, se va construi clădirea Liceului „Al Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea. Ca prefect şi parlamentar, a avut relaţii strânse cu vârfurile clasei politice româneşti.(Al. Marghiloman, Petre Carp ş. a.). Lucrări publicate: Amintiri din Războiul Independenţei (1912, prefaţată de Delavrancea); banii rezultaţi din vânzarea cărţii, i-a folosit pentru ridicarea Monumentului Independenţei, de la poalele dealului Capela (autor: Ion Iordănescu). În timpul Primului Război Mondial, a fost mobilizat pentru a coordona  activitatea spitalelor din Râmnicu-Vâlcea  (OSCA II, pag. 345, Judeţul Vâlcea şi prefecţii lui, pag. 104-108).

Schitănescu, Constantin (n. 1885?, satul Costeşti din com. Costeşti, jud. Vâlcea – m?) – inginer drumuri şi poduri, cercetător, inventator, om politic. Deputat de Vâlcea în Parlamentul României. A fost primul inginer ridicat dintre fii satului. În anul 1905 era student la Universitatea din Bucureşti. După absolvire, rămâne profesor la Şcoala Superioarăde Drumuri şi Poduri (viitorul Institut de Construcţii). În timpul guvernului condus de prof. N. Iorga, va fi ales deputat în parlamentul ţării, din partea judeţului Vâlcea. Revenit în comuna natală şi stabilit în satul Bistriţa, va pune în aplicare una dintre multele sale inovaţii – războiul mecanic de ţesut, acţionat prin forţa apei. A murit sărac prin anii 1960, persecutat de regimul communist. (Dumitru Bondoc, Costeşti-Vâlcea. 45 de ani de istorie. Monografie, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2002, pag. 314; Vâlcea, pag. 218).  

Simian, Constantin (Dinu) (n. 22 oct. 1887, Sălişte, jud. Sibiu – m. 1955, închisoarea de la Sighet) – jurist (avocat) şi om politic; deputat liberal în perioada 1922-1926. În 1927 a trecut la ţărănişti (după fuziunea dintre ţărănişti şi naţionali), devenind preşedintele organizaţiei vâlcene până în 1938 şi deputat în mai multe rânduri, pe listele acestui partid. Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor (1932), subsecretar de stat la Interne (1937, guvernarea Goga-Cuza). În 1938 a fost numit de regele Carol al II-lea, membru în Consiliul Superior Naţional al Frontului Renaşterii Naţionale; rezident regal al Ţinutului Nistru (1940) şi apoi Olt. În funcţiile pe care le-a avut, s-a străduit (şi a reuşit) să obţină fonduri pentru îmbunătăţirea sau construirea unor obiective sociale, administrative şi culturale din judeţul Vâlcea. A susţinut cu consecvenţă ziarul local « Cercul » (al PNŢ), contribuind anual cu 5000 lei. A fost un adversabil redutabil al liberalilor, chiar şi al fratelui său Mitică Simian, rămas la aceştia. După venirea la putere a comuniştilor, casa sa din centrul Râmnicului, în care s-a aflat şi sediul PNŢ Vâlcea, a fost naţionalizată şi transformată în restaurantul « Union ». (Memoriile, pag. 421; Aspecte Vâlcea, pag. 232-236). 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 895-898). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”