Olguţa şi Radu

Încă nu se făcuse bine ziuă când pornirăm la drum în lătratul câinilor şi cântatul cocoşilor. Caii îşi vedeau de mersul lor înşiraţi unul câte unul.

Potcoavele lor scrâşneau pe pietrele albe de cremene aflate, la întâmplare, pe drumul de ţară bătătorit. Tăiarăm satul în două. Strănutul cailor întărâta câinii de la casele pe lângă care treceam.

Satul rărmâne în urmă. Ochii ne erau încă lipiţi de somn, iar noi, care nu ştiam să călărim, stam parcă înfipţi în şeile cailor cu mâinile amândouă ţinâtid strâns oblâcul şeii, deşi caii mergeau încet. Calea scursă impunea cel puţin un scurt popas. Descălecarăm şi ne aşezarăm pe numeroasele blocuri de piatră care erau împrăştiate peste tot locul. Ba se puteau bine vedea contururile unei foste locuinţe fortificate, alţii spuneau că pe acel loc a existat o biserică. Într-adevăr cu secole în urmă acolo fusese o aşezare omenească cu numele de “Căşărie”, şi că această denumire ar proveni de la caşul vestit ce era pregătit de populaţia băştinaşă – aflăm toate acestea de la cei care ne însoţeau.

Popasul luă curând sfârşit. încălecarăm caii şi neîndreptarăm, spre “Gura Plaiului”. De aici potecile şi drumurile se adunau revărsându-se înţr-un singur plai ce se îndrepta spre, “Posada Titeştilor”. Plaiul era străjuit de-o parte şi alta de brazi plângători cu lacrimi de răşmă care curgeau în şiroaie împrăştiind un miros plăcut. Drumul parcă încingea pădurea ce se întindea cât vedeai cu ochii, care din ce în ce se cocoţa până în vârf, întinzându-se în lung şi în lat. Pe Ia jumătatea pantei, am descălecat, şi.caii unul câte unul urcau, iar în urma lor noi, măsurăm Posada pas cu pas.

Când am ajuns deasupra, o poieniţă şe întindea,doar cât era golul din pădure. În mjlocul acestei poieniţe bucăţi drn stânci colţuroase erau puse în aşa fel, pentru a proteja focul aprins, şi întreţinut de cei care urcau şi cobarau, fiind un loc binecuvântat pentru oamenii ce cutreierau aceste ţinuturi.

Am pornit iarăşi la drum pe cai, pe când soarele cu razele lui străpungeau printre brazii falnici ce împodobeau pădurile. Trecem prin muntele Zănoaga. Cu cât urci, muntele devine tot mai stăpân, plăcerea e mai copleşitoare, liniştea stăpâneşte întreaga împrejurime. Golurile se înmulţesc, zăreşti stâne de la o poştă, izvoare repezi curg zgomotoase, culmile se întrec cu verdele lor neîncetat, oile împânzesc golurile, ciobanii cânta din fluiere, pasările cu ciriputul lor, fac ca liniştea de aici, pe care n-o găseşti în altă parte să fie atotstăpânitoare, mirosul mugurilor de brad, a afinelor, jnepenilor şi a altor ierburi de pe aceste meleaguri te fac să cutezi mai mult, să iei parte la măreţia pe care o întâlneşti la tot pasul. In această neasemuită privelişte şi copleşitoare călătorie, legănaţi în şeile cailor sosirăm în muntele Călugăru, care se întinde ca o pânză bătută de vânt pe o culme întinsă. în faţa noastră, pe un platou ce se vede în plan îndepărtat, este muntele golaş numit “Faţa lui Sfânt Ilie”, pe a cărui spinare în vremuri îndepărtate se ţinea anual bâlciul de la 20 iulie.

În stânga, mai la vale, sta proptită în marginea pădurii stâna construită din lemn de brad cu multe acareturi împrejurul ei. Mai în jos ţarcul căruia i se mai spunea şi comarnic, locul unde se strâng oile îninte de a fi mulse, venind una câte una la cele trei guri, fiind aşteptate de ciobanii mulgători. Fumul din stâna învechită ieşea agale. Un câine tolănit parcă visa, o oaie şchioapă pigulea din iarba proaspătă dimprejurul stârni care se mai numeşte şi stăuină. Izvorul din apropiere curgea pe un scoc lung, scobit dintr-un trunchi de brad. Strungarul, omul aşa zis spălătoreasa stânii, clătea şiştarele în care fuseseră mulse oile. Făcurăm şi aici un popas pentru a lăsa caii să mai răsufle uşuraţi. I-am slobozit să se înfrupte din iarba verde şi proaspătă din jurul stânii.

Intraţi în stână, privirile noastre se proptiră pe tuciul uriaş care sta agăţat de o cujbă fixată în grinda de sus şi pe un meterez înfipt în pământ, iar dedesuptul tuciului, un foc din care spuza se ridica la cea mai neînsemnată adiere. Celelalte obiecte: masa, scaunele, paturile erau din lemn de brad, unele cu picioarele înfipte în pământul bătătorit dinăuntrul stânii. Atât în prima încăpere cât şi în cea de a doua, pe poliţele din scândură groasă stăteau burdufurile cu brânză, aşezate unul lângă altul. În toate ungherele, o ordine şi o curăţenie cum nu-ţi venea să crezi. În faţa noatră a apărut un bărbat voinic, baciul stânii, pe nume Roiban, care avea o privire blândă, cu o mustaţă răsucită precum coamele unui berbec. Era înalt şi vânjos, tare mai semăna cu un pandur din vremea lui Tudor Vladimirescu, îmbrăcat curat şi îngrijit. Ne-a poftit să luăm-loc după care se încinse o discuţie straşnică

Unul dintre noi i se adresă întrebându-l:

 -Nene Roibane de.ce i se spune acestui rnunte “Călugărul”? Se văzu pe. faţa omului o bucurie, tuşi să-şi dreagă glasul, aprinse, o ţigară, îşi încreţi fruntea şi începu să vorbească.

-Această stână a fost ridicată pe urmele fostei colibe a unui bătrân “omul pădurilor”, un vajnic român căruia barba şi pletele îi erau lăsate să crească în voia lor, rămas singur pe lume, pentru că nu mai găsise pe nici unul dintre ai lui, după ce se reîntorsese  dintr-o bătălie cu tătarii. ce durase multă. vreme. Timpurile grele îl căliseră, dar, îl şi îmbătrâniseră.. Se mai putea vedea că fusese un adevărat stegar, un om frumos şi puternic, cu nişte ochi mari de culoarea cerului, cu o faţă,  prelungă, cu un nas potrivit de mare, dar mai tot timpul, era roşu, cu buze vinete ascunse sub mustaţa albă şi stufoasă, cu urechile roşii şi umflate din cauza degeraturilor îşi alesese aici locul de_: a trăi, departe de.semenii lui în tăcerea şi măreţia munţilor. înfăţişarea lui, bunătatea şi felul de viaţă pe care-1 ducea determinaseră ciobanii, pădurarii şi alţii care-1 întâlniseră să-l depunjieaşcă “omul munţilor”, Călugărul.

            -Vara, iarna şi în toate celelalte anotimpuri el rămânea singur în coliba lui sărăcăcioasă. Când intrai în adăpostul său, dintr-o privire cuprindeai totul într-o parte, un păţuţ cu picioarele înfipte în pământ, o buturugă învelită cu o piele de oaie, un cojoc care-i ţinea loc de învelitoare, câteva ulcele, din pământ, o tigaie neagră, un tuciuleţ, un cărpător, un topor cu coada arsă la un capăt. După o grindă avea, pietre albe – cremene şi iască pentru aprins focul. Ba mai avea şi un câine, căruia ce-i da să mănânce, nimeni nu ştia sau poate că amândoi luptau pentru agonisirea hranei. Deşi era în marginea pădurii toată vara căra lemne aşeşezându-le lângă colibă, pentru că ştia el cum erau iernile în munte .

            Niciodată nu se plângea nimănui şi-n tăcerea-i obişnuită îşi vedea de treburile sale. Ciobanii, când coborau oile de la munte sau primăvara când le urcau, treceau pe la “omul pădurilor” lasându-i de-ale gurii: brânză, urdă, caş, pastramă pe care le păstra pe o poliţă deasupra, unde fumul le schimba culoarea. El nu se temea de vreme rea, furtună, zăpadă, ger şi alte greutăţi ce i le putea aduce timpul, atât de mult se înfrăţise cu muntele, încât izvoarele-i erau rude, pădurea mumă, frunza-i cânta melodia de demult uitată. Vara, iarba îi era aşternut; păsările – cele mai apropiate fiinţe. Lupii îl ocoleau, urşii nu-l întrebau de vorbă. De toamna, când coborau oile şi până în luna mai când, din nou reveneau, el avea, un fel de a vorbi cu Codruţ, câinele cu care legase o prietenie pe viaţă. Codruţ, în nopţile cu ger, dormea la spatele stăpânului ţinându-i de cald. Când timpul era frumos, câinele îşi avea locul lui afară…

            Cuvintele lui nea Roiban parcă ieşeau cu greu, facându-ne să vedem înaintea ochilor tot ce spunea. Făcu o pauză, mai răsuci o ţigară, o aprinse şi continuă…

            -Într-o zi pe plaiul lung şi anevoios, cine urca? Era “omul munţilor” care-şi târa încet bătrâneţele sprijinit într-un toiag, iar în urma lui, trudit, Codruţ, îi călca pe urme.

            Pe poteca îngustă, moşneagul, zis “Călugărul”, se oprea din loc în loc, ba uneori se aşeza pe marginea potecii, răsuflând uşurat. Ajuns în vârf se odihni pe o stâncă cu formă de jilţ, şi privea pe munţi şi văi, trimiţându-şi amintirile până departe în vremea scursă.

            Demult focul cerului nu-l mai dogorise ca acum. Lângă el, câinele privea în gol, gândind şi ei în felul său. Apoi se uita departe la turmele de oi ce păşteau iarba afânată a pajiştilor, părându-i-se că pământul, se mişcă o dată cu ele, şi aşa rezemaţi de stânca fierbinte de dogoarea soarelui, adormiră.

            Şi se trezi omul munţilor într-o cântare fermecătoare, ieşită parcă dintr-un fluier anume al unui tânăr ciobănaş ce sosea cu oile, iar dangătul oilor armoniza în mod plăcut melodia tânărului, ce se apropia de cel mai cunoscut om al munţilor, zicându-i:

            -Bun găsit moşule, iar acesta cu blândeţea ce-l caracteriza îi răspunse:

            -Bun venit, flăcăule, dar frumos mai cânţi; de nu ţi-ar fi de  deochi!

            Câinii se tolăneau lângă păstori, oile păreau că veniseră să-i asculte cântecul duios, din fluierul ce strălucea în razele soarelui cu alămurile lui ce şerpuiau până la capătul de jos.

            Radu încetă a mai cânta şi-i povesti bătrânului care avea o înfăţişare divină, un vis ce-1 chinuia de câteva zile. Se opri din povestit nenea Roiba şi-i spuse strungarului să pregătească masa pentru noi, apoi continuă firul întrerup câteva clipe.

            … Se făcea că jucase în horă lângă fata pe care o iubea şi, dintr-o dată, i se făcu fetei rău căzând într-un leşin adânc. Bătrânii din sat spuneau că există o buruiană de leac penttu leşin care creştea, în aşa zisele “Căldări” ale muntelui Negoiu. Băiatul o recunoscu din spusele acestora, îşi luă ziua bună şi în fuga mare porni spre muntele unde se găsea buruiana tămăduitoare.

            Merse ce merse şi se stârni o furtună, făcândul să rătăcească drumul. Brazi de o parte şi de alta căzuţi înaintea lui încurcau şi cu greu, scăpând de încâlceala drumului. Incercă sa înainteze însă în faţa lui se ivi o prăpastie în care se prăbuşi. Se trezi atunci din somn, deschise ochii şi nu-i venea să creadă că este teafăr.

            Câteva zile măi târziu dorul îl puse pe Radu pe drum, îndreptându-se spre satul Titeşti, de la poalele Posadei unde cunoscuse, cu un an înainte, o fată care se numea Olguţa şi de care se îndrăgostise. Anul acela, de când urcase cu oile, nu reuşise decât de două ori să coboare de la munte în sat la horă, pentru a o întâlni pe frumoasa lui. Şi veni într-o seară din luna lui cuptor la nunta Tincuţei, prietena cea mai apropiată a Olguţei.

            Îmbrăcat frumos cu cămaşă albă cu găitan negru şi ciucuri la gât peste cioarecii albi ca laptele, cu cămaşă cusută cu arnici în mai multe culori pe la poale, ce sta roată pe el, cu chimirul ce îl subţia mult, cu pălăria cu borurile mici, ce îi aduna părul negru ca pana corbului, cu bâta ferecată cu alamă galbenă, care în partea de sus purta o salbă de bani din argint înşiraţi pe o aţă anume, Radu părea un Făt-Frumos. Cobora odată cu asfinţitul soarelui. Când sosi în vârful Posadei scoase fluierul şi începu să cânte. Dintr-o dată, parcă se desfăcu codrul, frunza începea să freamăte, plaiul i se deschise mai mult, mai larg.

            Se apropia de sat şi cânta, cânta de parcă nuntaşii pe el l-ar fi aşteptat. Olguţei iî era tare drag. Când îl văzu nici nu-i veni să creadă. Se^–părea mai frumos decât îl ştia ea. Petrecură împreună la fedeleş, până la miezul nopţii. Ce n-ar fi dat el s-o ia pe Olguţa în munte, să o facă băciţă, să-i culeagă flori de munte şi fructe de pe înălţimi şi să-i cânte la înserare! Dar acum nu mai era mult până în septembrie, când coborau oile şi hotărâseră nunta. Îşi luară rămas bun zicându-i:

            -Duminică să mă aştepţi, că voi coborî din nou să te văd.

            Şi trecu dunga dealului, până unde luna lumina ca ziua, apoi grăbi pasul, pentru că avea cam şase ore de mers până la ai lui. Îşi scoase fluierul şi începu să cânte cum ştia el mai frumos, ca să-l audă Olguţa. Melodia străbatea până la aleasa lui care se urcase pe prispa casei, vrând să fie cât mai sus ca să-l zărească. Apoi Olguţa se strecură încet pe uşa tindei care scoase un scârţâit uşor făcând să se trezească mama ei. Se aşeză pe pat, dar somnul era departe de ea.

            Ciobănşul când sosi în plaiul ce şerpuia pe coasta Posadei, îşi aprinse o ţigară şi începu să cânte, de răsuna pădurea. Lăsă în urma lui Posada şi o luă pe un hăţiş spre muntele Marginea pentru a ajunge cât mai repede, însă în întunecimea pădurii pierdu repede plaiul cel bun şi o luă la întâmplare. Merse dibuind drumul până ce se împiedică de un ciot de brad şi lovindu-se la nas, sângele începu, să-i curgă năvalnic. Nu se opri, din mers rupea frunze din copaci încercând să-şi oprească cu ele sângele. Luna arunca valuri, valuri de lumină. În urma lui auzi o trosnitură de lemn care-1 făcu să se uite înapoi: câţiva lupi îl urmăreau fiind la numai câţiva paşi, apoi îl atacară. Flăcăul apucă bâta repede şi începu să lovească în stânga şi în dreapta, culcând la pământ multe dihănii. In scurtă vreme bâta lui se facu ţăndati, dar continuă să strige cât îl ţinea gura, “lupiii, huooo, lupiii”. Sângele îi ţâşni din nări. Văzându-se fără apărare, Radu vru să se caţere în copacul cel mai apropiat care era gros şi lucios. N-a apucat să se prindă bine de crengile copacului, când un lup îl şi înhăţă de pulpa piciorului şi-l desprinse de copac, îşi trase la iuţeală cuţitul ce-1 avea la chimir şi înjunghie spurcăciunea.

            Dinţii adânc împlântaţi îi sfaşiaseră pulpa piciorului drept, sângele îi curgea vijelios, simţea cum puterile începeau să-i scadă, mai strigă o dată după ajutor şi ca un făcut câinii de la stâna din muntele Marginea, simţind mirosul lupilor, se apropiară lătrând a pericol. Ciobanii înţeleseseră repede şi o luară după câinii lor care fugeau înspre locul de unde venise  strigătul.

            Luna strălucea cu putere chiar şi printre copacii din pădure, totuşi ciobanii nu şi-ar fi, dat seamă ce este, dacă nu ar fi fost câinii pe urma dihăniilor cu care s-au încâierat cumplit. Lângă un copac, unul din ciobani se împiedică de ceva moale; era lupul înjunghiat, iar la câţiva paşi mai încolo sta ghemuit ciobănaşul aproape fără suflare. Ciobanii îl luară pe Radu, îl transportară cât putură de repede la spitalul cel mai apropiat; pierduse prea mult sânge. Abia peste câteva zile, rănitul se trezi într-un pat de spital, operat la picior, iar în sat Olguţa, îndura dorul care o chinuia şi nu avea cine să i-l alunge.

            Văzând că timpul trecea şi nimeni nu-i aducea veşti, într-o zi îşi aruncă pe umeri o haină şi plecă în susul munţilor în hohot de plâns. Mergea cu răsuflarea tăiată şi nu ştia unde. Tălpile-i ardeau ca focul, îşi puse mâna streaşină la ochi voind să vadă cât mai departe cu putinţă. Sub dogoarea soarelui, în zarea muntelui i se părea că toate fierb odată cu sufletul ei. Brazii parcă îşi aplecau crengile, plaiurile i se îngustau, ea îl striga şi nimeni nu-i răspundea. Olguţa vorbea cu el, îl dojenea, îl chema la pieptul ei, însă ea era tot singură.

            Abia se trezi din somnul fugii şi vedea cum cerul albastru se apleca spre ea să-i aducă veşti. Nerăbdarea şi suferinţa ei o purtau pe locuri ce nu le mai colindase, întâlnea goluri de aer, apoi valuri de vânt, care se lăfăiau în spaţiul nemărginit. De multe ori, ochii îi rămâneau agăţaţi de cine ştie ce porţiune a văzduhului.

            Mergea de zor, nici capul nu şi-l întorcea, ca să nu măsoare în urmă depărtarea. Era cu gândul dus până acolo, la dragul ei, de la care nu mai avea veşti.

            Cu ochii pironiţi pe culmea îndepărtată, pe a cărei faţă o turmă de oi păştea, îşi puse mâinile la piept vrând parcă să-şi alunge dorul ce o strivea în pieptul ei firav şi începu să cânte:

“Pe cărare sus

 Sub ce zări de soare

Te-ai pornit tu oare?

Doru-n pieptul meu

Este tot mai greu

Inima-mi bolnavă;

Vino, vino dragă.

Gura ta de flaut,

Unde să te caut…!”

            Nu departe de unde era, zări un izvor. Olguţa se aplecă setoasă să-şi potolească fierberea dinăuntru şi bău din licoarea muntelui. Sta aplecată deasupra izvorului, chipul ei se vedea ca-n oglindă, pletele-i cădeau în faţă, ochii i se împăienjeniră, mâinile înfipte ca doi stâlpi o ţineau suspendată. Închise ochii şi văzu aievea cum fumul din stâna voinicului ei abia se ridica, cum luna acolo sus sta goală şi despletită. Fereastra pădurii acum parcă i se deschise tot mai mult. Gândul o purta între cer şi pământ.

            Se oprise aici să bea apă ca să prindă puteri pentru a continua drumul până acolo unde văzuse păscând oile de pe muntele îndepărtat.

            Mai bău o dată şi din nou o săgetă străfulgerător. Ea căzu în marginea izvorului cu faţa în jos scăldată în oglinda apei, în care până odinioară îşi privise chipul străveziu.

            Un grup de tineri ce cutreierau plaiurile munţilor, mânaţi de plăcerea de a gusta din frumuseţea lor au dat peste corpul Olguţei fără vlagă. O duseră la cea mai apropiată stână şi după ce-i dădură primul ajutor, Olguţa într-un târziu îşi reveni.

            Când putu povesti ce căuta pe cărările munţilor, află cu inima strânsă şi împietrită, că dragul ei Radu, avusese o mare cumpănă, din care numai cu greu scăpase. Olguţa începu din nou să aştepte, dar acum avea încrederea că se vor întâlni pentru a nu se mai despărţi niciodată.

            Într-o zi din septembrie, când pădurea îmbrăca culorile minunate ale toamnei, Olguţa şi Radu se revăzură în sfârşit după prea multul chin al aşteptării. Bucuria le-a fost de nedescris, căci visaseră atât de mult această clipă. Cu ei se bucurau ciobanii, câinii, oile, codrul şi plaiurile. Poate că şi acum sunt la fel de tineri şi cutreieră mână în mână culmile şi văile munţilor noştri. Şi poate că-i veţi întâlni şi dumneavoastră în drumul pe care îl veţi continua până la Negoiu.

            Termină baciul Roiban povestirea, îşi mai scoase o ţigară, dar pentru că strungarul aşternuse faţa de masă care era curată ca laptele şi pregăti prânzul cu bunătăţi de-ale stânii, nea Roiban renunţă la ţigară şi ne aşezarăm cu toţii în mirosul îmbietor al brânzei de burduf, al balmeşului cu urdă, iar mămăliga cât roata carului abia fusese turnată pe cărpătorul din lemn de brad. Şi acum ne aducem aminte cu plăcere de masa bogătă oferită de ciobanii din muntele “Călugărul”.

Povestirea face parte din volumul Posada copilăriei: povestiri adevărate de Petre Petria.