Orașul Râmnicu Vâlcea în perioada 1821-1848

Regimul creat în 1831 de Regulamentul Organic a lărgit baza social-economică a relaţiilor capitaliste, fapt care a condus şi la manifestarea într-o mai mare măsură a politicii naţionale a Principatelor Române.

Dezvoltarea producţiei de mărfuri în agricultură era stânjenită de menţinerea încă a privilegiilor boierimii de modernizarea lentă a căilor de transport şi de comunicaţie, ceea ce a influenţat negativ însăşi evoluţia pieţii interne.

Prin aplicarea Regulamentului Organic se înfiinţează Magistratul oraşului Râmnic, care în 1864 a devenit Primăria comunei urbane Râmnicu Vâlcea¹.

Conducerea magistratului era încredinţată sfatului orăşenesc format din trei membri aleşi anual de deputaţii mahalalelor, de orăşeni pe cartiere. Aceştia trebuiau să fie români, să locuiască în oraş să fi împlinit 30 de ani şi să deţină o avere de 8000 lei. În ceea ce-i priveşte pe deputaţi şi ei erau aleşi numai dintre români, proprietari, având o avere imobilă în localitate de cel puţin 2000 lei şi vârsta de 25 de ani. Dreptul de alegători îl aveau şi străinii stabiliţi în oraş cu cel puţin 2 ani în urmă şi care plăteau o chirie minimă de 300 lei.

Între atribuţiile magistratului se numără şi încasarea veniturilor şi administrarea lor în mod chibzuit. Accizele oraşului (taxa băuturilor alcoolice intrate în târg) se vindeau prin licitaţie publică. Dispunând de o balanţă excedentară de venituri în anul 1834, Râmnicul a putut acorda substanţiale împrumuturi băneşti Bucureştiului², iar în 1836 şi un ajutor bănesc noului oraş Tumu Severin¹. Dar magistratul s-a preocupat şi de perceperea taxelor comunale şi împlinirea rămăşiţelor din impozite. O atribuţie importantă a sa era şi aceea legată de dezvoltarea comerţului şi industriei prin interzicerea introducerii în oraş, fără plata taxelor legale, a rachiului, vinului şi tutunului de asemenea buna aprovizionare cu came, pâine şi lumânări prin încheierea de contracte, apoi stabilizarea listelor cu preţurile produselor agroalimentare: – grâne, vite, păsări, legume şi poame, vinuri şi rachiuri şi articole de băcănie, de uz casnic, lemne ca şi preţul mâinii de lucru, toate acestea pentru curmarea speculei.

Autorităţile administraţiei locale au luat însemnate măsuri pentru buna funcţionare a bâlciului de la Râureni prin întărirea pazei şi asigurarea unor stabile condiţii de desfăşurare, acordându-se atenţie şi târgului săptămânal, unde aveau loc vânzări de animale⁴. Magistratul se mai ocupa de organizarea Comenzii de foc (corpului de pompieri), de întreţinerea şcolii şi buna funcţionare a procesului de învăţământ, precum şi de asigurarea sănătăţii publice. Membrii sfatului orăşenesc al Magistratului au acordat atenţie înfrumuseţării oraşului prin măsurile luate în vederea păstrării curăţeniei zilnice a străzilor şi întreţinerea drumurilor, înlăturarea zăpezii din faţa prăvăliilor, cârciumilor şi stabilimentelor publice, pedepsind pe cei ce au închis abuziv unele căi de comunicaţie. Din anul 1835 s-a interzis să se mai construiască case şi binale în oraş fără autorizaţie legală.

O problemă deosebită a fost introducerea apei în oraş, prin conducte de lemn şi ulterior prin coloane şi rezolvarea, în 1839, a conflictului cu Naum fântânarul din Craiova, care nu şi-a îndeplinit contractul încheiat pentru aducerea apei la Râmnic⁵.

Arhitectul Hartel era solicitat şi el să întocmească devizul de pavare cu piatră de râu a celor trei străzi principale din oraş şi în acelaşi timp se luau măsuri de îndiguire a iazului morilor, de canalizare a Văii Episcopiei şi de construire a trei poduri⁶. Autorităţile locale au constatat că pe calea principală de la râul Râmnic la valea Episcopiei în dispunerea clădirilor s- au făcut unele abuzuri, Edilii locali hotărau totodată aşezarea robilor ţigani ai episcopiei, în afara oraşului lângă lăcaşul episcopal.

Magistratul a mutat apoi şi barierele oraşului dincolo de mahalalele Cetăţuia şi Inăteşti, zone în care unii locuitori şi-au construit hanuri, cârciumi şi poveme, care păgubeau însă urbea de taxa accizelor. De aceea orăşenii s-au plâns domniei şi a fost necesar ofisul lui Gheorghe Bibescu pentru restrângerea din nou a perimetrului oraşului⁷.

În Râmnic s-a înfiinţat încă din 1839 un serviciu de coşerit, ca în perioada 1839-1840, să întâlnim mai multe reclamaţii ale coşarilor fiindcă nu au primit banii cuveniţi, pentru munca prestată⁸. în vederea asigurării liniştii publice s-a trecut şi la organizarea pazei de zi şi de noapte, prin angajarea a 8 paznici, care se ocupau şi de stingerea şi de aprinderea felinarelor, autorităţile supravegheau şi înarmarea poterelor şi a poliţiei orăşeneşti.

În anul 1831, magistratul a luat măsuri pentru construirea “unui bordei mare pentru arestul criminalilor” şi împrejmuirea acestuia cu gard înalt. Stolnicul Ioan Lahovari, stăruia, în anul 1839, ca arestul să fie mutat de pe locul bisericii “Toţi sfinţii”, lucru ce s-a realizat în 1844, când s-a întocmit devizul şi s-a dat în antrepriză clădirea unui nou arest (fosta Şcoala de Cooperaţie).

Magistratul îndeplinea şi unele atribuţiuni de notariat prin eliberări de adeverinţe, autentificări de zapise şi înscrisuri, legalizări de acte de dobândă, închirieri, împrumuturi, vânzări. În anul 1836 erau date dispoziţii pentru punerea în aplicare a cărţilor de împăcare între negustorii din Râmnic şi egumenul mănăstirii Franciscane, precum şi pentru rezolvarea plângerilor locuitorilor din mahalaua Cuvioasa Paraschiva împotriva abuzurilor săvârşite la alegerea de deputaţi din acest cartier⁹.

În anul 1834 fusese organizată şi o anchetă în vederea înlăturării neregulilor de la cancelaria magistraturii locale¹⁰.

De la începuturile sale magistratul din Râmnic a întreprins măsuri hotărâte pentru a-şi realiza în cele mai bune condiţii sarcinile, printre atribuţii figurând şi înfiinţarea unei şcoli naţionale.

Sfatul oraşului, printr-un proces verbal încheiat la 23 septembrie 1831, hotărăşte ca viitoarea şcoală să se deschidă în clădirea episcopiei unde “mai din vechime a fost tot şcoală”¹¹. Deoarece clădirea trebuia reparată, şcoala şi-a desfăşurat cursurile începând cu data de 1 mai 1832, în casa profesorului Dimitrie Serghiade, unde mai înainte funcţionase aici pe cale particulară. În decembrie 1833, aceasta era adăpostită în casele lui Ghiţă Vlădescu, ca în perioada 1836-1837, să fiinţeze în hanul închiriat de Barbu Văcărescu.

Noul local al şcolii s-a ridicat pe terenul dat de medelnicelul Alecu Bujoreanu¹² (azi Muzeul judeţean), cursurile începând aici la data de 19 ianuarie 1837.

După incendiul din 7 aprilie 1847, ea şi-a continuat programul în casele Sultanei Obretin Dima. Dintre profesorii care au funcţionat de-a lungul perioadei enumerăm pe Dimitrie Serghiade, Toma Serghiade, Constantin Codreanu şi Gheorghe Râureanu¹³.

Petrache Poenaru cu prilejul unei inspecţii făcute şcolii publice din Râmnic se declara mulţumit de activitatea dascălilor ei¹⁴.

Intrarea şi ieşirea la orele de curs era anunţată prin tragerea clopotului mic de la biserica “Toţi sfinţii” din vecinătate, de către preot, după un ceas solar, desenat pe o magazie, sarcină fixată încă din 1833¹⁵. Şcoala avea un sigiliu, în care era înfăţişată o acvilă cruciată pe o traversă verde, iar în partea inferioară o căruţă de poştă cu inscripţia în litere chirilice “Şcoala naţională din oraşul Râmnicu Vâlcea”¹⁶. Lăcaşul de învăţământ de aici avea să fie închis şi profesorii destituiţi la 20 noiembrie 1848, ca urmare a participării lor la revoluţia paşoptistă.

Prima bibliotecă publică a luat fiinţă în Râmnicu Vâlcea în anul 1840, fiind în acelaşi timp şi biblioteca şcolară, ctitorii ei erau şcolarii, învăţătorii şi diverşi orăşeni¹⁷. În 1845 biblioteca Şcolii normale din Râmnicu Vâlcea număra 95 de volume printre care cărţi de Ion Eliade Rădulescu, Cezar Boliac, Ion Catrina, Barbu Paris Mumuleanu, Iancu Văcăreascu etc., ca şi din operele lui V. Hugo, Byron, Moliere, Cervantes, traduceri din Mantesquieu, J. J. Rousseau, Voltaire, Homer etc. Catalogul bibliotecii a fost întocmit de profesorul Costache Codreanu. El desfăcea şi cărţi şi reviste trimise de Eforia şcoalelor pentru locuitorii din oraş, doritori de a-şi face biblioteci¹ .

 

Ziarele tipărite în Bucureşti şi Braşov se vindeau şi în urbea vâlceană.

Orăşenii au participat în număr mare, în vara anului 1841, la reprezentaţiile circului “Olimpic” şi mult timp numerele executate au rămas în memoria celor care le-au vizionat.

Pe la începutul secolului a activat în oraş ca medic, doctorul Adam, care înainte de 1830, nu mai trăia, casele şi alte proprietăţi ale sale au fost preluate de către stolnicul Ioan Lahovari, pentru o datorie de 5000 lei, actul fiind adeverit de Consulatul austriac din Craiova¹⁹.

Autorităţile locale au continuat să ia măsuri pentru asigurarea sănătăţii populaţiei oraşului prin numirea de doctori, organizarea de carantine împotriva epidemiei de holeră, înhumarea celor decedaţi de ciumă. În anul 1831, medicul Francisc Albiner începe vaccinarea copiilor împotriva vărsatului.

Printre cei care au practicat această profesie se numără austriacul Wilhelm Zingler în 1834 şi Vasile Anania în 1837. Tot în acelaşi an în oraş a venit şi doctorul oculist Vasile Popovici. În urma unor dese reclamaţii, “din cauza relelor purtări”²⁰ ale doctorului Vasile Anania, i s-a interzis în anul 1844 să mai profeseze. În locul lui a fost chemat pe termen de 5 ani, medicul Iosif Binder, cu o leafă de 4970 lei anual, din care jumătate era plătită de către orăşeni. El este confirmat ca staroste al Agenţiei Austriece în locul doctorului Zingler, destituit, datorită scandalului cu medicul Anania.

Pentru a fi tămăduit de boli, o parte din populaţia săracă a oraşului a apelat la diferite persoane care doftoriceau pacienţii, după metode empirice, încât autorităţile au fost obligate să ia măsuri contra celor ce practicau ilegal medicina.

Magistratul a concesionat unui negustor din Bucureşti dreptul de aprovizionare cu lipitori a tuturor spitalelor civile din oraşe şi din alte localităţi din ţară, luând în acelaşi timp măsuri pentru stăvilirea contrabandei.

Un caz deosebit este acela a lui Petrache Burumliu din Râmnic care arăta că “pentru patima ce o am, cu dureri la un picior, fiind la 14 ani trecuţi de suferinţe şi m-am silit cu datorii şi doftori şi nu s-a putut nimic cunoaşte (pentru care) m-am hotărât a merge la băi în ţara nemţească” şi nedându-i mâna, îşi va vinde casele din mahalaua “Sf. Dimitrie”, lui Iordache Olănescu, la 18 martie 1830, pentru 900 lei²¹.

Prin ordinul nr. 6499 din 1832 Departamentului din Lăuntrul, se cerea înfiinţarea unui spital, “în care se vor aduna femeile publice, să fie oprite cele bolnave şi să fie doftoricate în 4-5 săptămâni”²². Acest spital a funcţionat într-o casă aparţinând lui Ghiţă Iovipale, care a fost dăruită cu condiţia de a fi reparată şi a servi numai pătimaşilor”. In dotarea acestui spital figura drept instrumentar” un clisir cu două şpriţuri, unul de parte bărbătească, altul de parte femeiască²³. în anul 1843, se cerea de către doctorul oraşului, înfiinţarea unui spital de boli venerice, pentru tratarea locuitorilor din judeţ²⁴.

Deschiderea unei farmacii este atestată în 1832, când apare aceea cunoscută sub numele “Salvador” a spiţerului Misckoltz, despre care medicul chirurg Francisc Albiner, raportează Inspectoratului general al Carotinelor, că a fost calfă de spiţer la Deva²⁵.

Libertatea comerţului a dat un puternic impuls dezvoltării bâlciurilor şi târgurilor, în care negustorii strângeau mărfuri pentru export şi pentru aprovizionarea oraşului.

Viaţa economică a Râmnicului a fost dominată în continuare de mica producţie de mărfuri şi de activitatea comercială, iar spre sfârşitul perioadei vor apărea şi unele mici stabilimente²⁶.

Catagrafia din 1831 înregistrează în Râmnic²⁷ un adevărat evantai de 26 de profesiuni cu un număr de 187 de meseriaşi şi negustori, după cum urmează: 7 lipscani, 5 cojocari subţiri, 23 cojocari groşi, 11 croitori, 1 ilicar, 24 cizmari, 16 braşoveni, 1 abagiu, 2 argintari, 5 bărbieri, 3 cafegii, 12 brutari, 21 rachieri, 9 băcani, 5 boiangi, 1 telar, 1 zugrav, 2 tufeaci, 1 dulgher, 3 zidari, 1 săpunar, 2 bucătari, 13 tabaci, 2 comisionari, 3 sureci, 14 mămulari. După cum uşor se poate constata, meseriile care cuprindeau un mare număr de meşteri şi calfe erau: cojocăria, cizmăria, croitoria, brutăria şi tăbăcăria, meserii – de altfel – tradiţionale în oraşul Râmnicu Vâlcea.

Catagrafia din 1835 întocmită după alte criterii faţă de cea din 1831, în sensul că erau înregistraţi numai negustori şi meşteri, fără calfe atestă la Râmnic un număr de 165 patentări²⁸ . Specialitatea era numărătoarea: 4 bogasieri, 9 braşoveni, 5 băcănii, 18 precupeţi, 22 rachieri, 1 cofetar, 3 sureci şi arendaşi, 27 povamagii, 1 comisionar, 2 cojocari subţiri, 14 cojocari groşi, 17 cizmari, 8 croitori, 1 işlicar, 5 tabaci, 4 boiangii, 1 argintar, 1 săpunar, 3 bărbieri, 7 brutari, 2 simigii, 1 dulgher, 3 vărari, 2 dogari, 1 zugrav, 3 joagări, 2 dogari.

Negustorii şi meseriaşii primeau în schimbul unei taxe plătite la visterie, patenta, o autorizaţie de liberă practică a profesiei lor. Ei puteau să intre sau nu în rândul patentărilor, putând să treacă de la o categorie inferioară la una superioară şi invers, şef fiind starostele corporaţiei.

Breasla a devenit o instituţie orăşenească care în mod autonom organiza şi reglementa producţia mărfurilor şi organiza desfacerea acestora în cadrul pieţii interne. Starostele era ales întotdeauna dintre negustorii mai bătrâni, cu autoritate profesională, cinstit şi cu bune purtări.

În catagrafia din 1831, la Râmnic existau 15 negustori de categoria a Il-a, 77 de categoria a IlI-a, 2 meseriaşi de categoria a IV-a şi 73 de categoria a V-a. În categoria negustori erau înglobaţi atât micii negustori care făceau comerţ mărunt (precupeţi, telari) cât şi mari negustori ce practicau comerţul de import şi export şi arendaşii care erau angrenaţi şi ei în afaceri de schimb posedând însemnate capitaluri băneşti. Alături de ei primeau patentă: spiţeri, doctori, arhitecţi şi avocaţi.

Magistratul a întreprins măsuri hotărâte pentru impunerea locuitorilor la taxa capitaţiei şi împlinirea obligaţiilor de patentă de la negustori şi meseriaşi, înscrierea lor în rândul patentărilor, în urma aprobării cererilor individuale, scoaterea de pe liste a celor decedaţi, bătrâni şi fugiţi, retragerea dreptului de patentă a celor care nu şi-au plătit taxele legale, sechestrarea bunurilor patentărilor datornici sau falimentari, pentru acoperirea sumelor ce le datorau.

Cojocarii, cizmarii, cavafii şi boiangii din Râmnic au făcut cerere către Magistrat pentru organizarea lor în bresle, în anul 1846.

În 1831, s-a mutat târgul săptămânal din oraş, în ziua de marţi, în loc de duminică, pe proprietatea stolnicului Ion Lahovari şi a mănăstirii Franciscanilor la marginea oraşului²⁹(actuala piaţă centrală).

Au existat în anul 1842 şi unele neînţelegeri între cei ce se ocupau cu negoţul veniţi la bâlciul de la Râureni şi proprietarii terenurilor pe care îşi aveau prăvăliile, alte surse atestă nemulţumirile adresate de negustori autorităţilor locale, pentru modul cum a fost organizat târgul, precum şi încercarea mănăstirii Dintr-un lemn de a muta acest bâlci pe o moşie a sa³⁰ .

În perioada supusă atenţiei noastre se menţionează spre exemplu arendarea la 5 februarie 1824, a unei mori de către postelnicul Moise Rădulescu³¹ şi faptul că Ancuţa, soţia lui Rusie Caragiac din Râmnic, vindea slugerului Matache Viespescu, un făcău de moară cu două roate, pe râul Râmnicului de pe moşia schitului Arhanghel, dând ca embatic două chile de mălai pe an, chila de 12 oca³². În catagrafia logofătului Nicolae Vlădescu din Râmnic, din 22 iulie 1829, figurează şi “o moară cu 2 alegători cu făcălete” şi alta “moară neterminată”³³.

Acestea sunt tot mai mult întâlnite cum şi posesiunea altor categorii de locuitori, nu numai a boierimii, a dregătorilor şi slujbaşilor. Astfel, săteanul Nae Bengescu lasă la 16 mai 1824, soţiei sale “moara de la Râmnic şi alte acareturi”³⁴, iar fetele Joiţei Băcănoaia primesc din partea soţilor Străchineşti, la 27 iunie 1826 “partea de moară a răposaţilor Nichiforeşti”³⁵. Preda Mişcurici ia, în anul 1830, cu înscris cu embatic, o moară pe râul Râmnicului . Într-un act de vânzare din 23 iunie 1834, se menţionează ca hotar “cazărmile vechi pe drumul morilor”, ceea ce dovedeşte gruparea lor³⁷.

Hanurile şi cârciumile apar în documente destul de frecvent atât în oraş cât şi în zonele adiacente: Inăteşti, Cetăţuia, Arhanghel³⁸.

Printre meseriaşii râmniceni întâlniţi în documente amintim pe Iancu boiangiu, care cumpără de la stolnicul Ion Lahovari un loc pentru construirea unui han şi dăruieşte fiicei sale casele dobândite de la Gheorghe Arvat³⁹. Un Radu boiangiu îşi face prăvălie pe locul mănăstirii franciscane din oraş⁴⁰, şi în 1830 lasă amanet lui Ilie Brânză “o prăvălioară cu odaia ei, şi o menghină cu toate tacâmurile ei” şi cu dreptul să umble şi prin celelalte prăvălii în treburile sale⁴¹. Ioniţă bărbierul vindea la 24 mai 1823 lui Nicolae brutaru din Râmnic, o casă “între râuri pe locul mănăstirii Cozia⁴², şi Coman brutaru din Râmnic, dădea nurorii sale, recăsătorită cu Iacov, zestrea ei, printre care “o casă în Uliţa Mare” şi “brutăria pe locul bisericii”⁴³, Iacob cojocarul cumpăra însă la 20 iulie 1826, “o măgură de vie la Creţeni”⁴⁴. Numeroase alte relaţii documentare fac dovada interesului locuitorilor din sfera meşteşugurilor şi negoţului de a deţine proprietăţi mai ales prăvălii, aducătoare de venituri, dăruite uneori ca zestre, închiriate, amanetate etc. Menţionăm că un Constantin cojocarul îi dă fiicei sale vitrege, la 18 iulie 1828, printre altele şi prăvălia de pe locul Bărăţiei făcută de tatăl ei, Ganciu abagiul⁴⁵. Văduva lui Ion cizmarul din Râmnic, închiria şi ea cu 120 taleri anual, prăvălia construită de soţul ei pe locul mănăstirii Franciscanilor⁴⁶. Ioana, fata lui Zamfir croitorul vinde lui Ioachim tabacul o casă la 14 septembrie 1829, fiind răspunzătoare faţă de un cumpărător dacă va avea prigonire cu Dumitru săpunarul⁴⁷. în schimb Ecaterina, soţia lui Marin cofetarul dădea ca danie fiului său Costache, la 11 mai 1830, “o prăvălie în faţa oraşului”⁴⁸, Badea cizmarul, adeverea şi el că a primit la 28 aprilie 1828, zestrea soţiei, printre martori fiind şi un Ştefan cojocarul⁴⁹, ca într-o notiţă din 20 octombrie 1830, amintitul cizmar să arate că banii sunt cheltuiţi cu mumbaşir⁵⁰.

Uneori strădaniile depuse pentru obţinerea de venituri prin exercitarea diferitelor profesiuni, nu dădeau roadele aşteptate. De pildă Tiţa Piguleasa din Râmnic, care s-a angajat cârciumăreasă la cârciuma lui Mihalache Orumolu de la podul Budeşti, rămânea la 29 noiembrie 1830 datoare cu bani de la vânzarea vinului⁵¹.

O sumedenie de alte informaţii stau mărturie efervescenţei produsă şi în rândul altor categorii de meseriaşi sub aspectul dezvoltării altor activităţi de acumulare sau de vânzare de diferite bunuri. în 1829, Toma Purcelul din Râmnic ia de la Teodorache Fedeleşoiu din Ocnele Mari, cu chirie, o sită de aramă de zalhana pentru lucrat lumânări cu 18 oca lumânări de seu pe lună⁵².

Ştefan lăcătuşul din Râmnic, ajungea în schimb la Craiova, în 1830, pentru repararea armelor miliţiei⁵³. Se ştie apoi că Zamfira soţia lui Mladin, lăcătuşul vindea la 18 septembrie 1823, o casă de pe pământul bisericii Maicii Domnului, în Uliţa dinspre Olt, având ca hotar şi casele săpunarului din Uliţa cea Mare⁵⁴. Lina, soţia lui Lenuş mătăsarul dădea la rândul ei un zapis, la 8 septembrie 1829, pentru un împrumut bănesc⁵⁵. în ceea ce priveşte pe Mavrodin, simigiul din Râmnic, acesta datora, în decembrie 1830, lui Niţă Temelie 300 de taleri, pentru 600 oca de grâu şi pentru alte afaceri de negoţ⁵⁶. Dincă Temelie, din Râmnic, era preocupat să dea 5 taleri anual egumenului Bărăţiei, pentru umbrarul ce urma să-l facă în faţa prăvăliei simigeriei de lângă Uliţa târgului⁵⁷.

Cei ce erau datori la condică, avem în vedere spre exemplu pe tâmplarul din Râmnic, el se împrumută, la data de 12 mai 1830 de la polcovnicul Nicolae Lipoveanu⁵⁸.

Multitudinea informaţiilor despre atâtea activităţi şi implicaţii ale locuitorilor în viaţa cotidiană a urbei vâlcene reflectă noile dimensiuni ale existenţei acestora pe drumul parcurs de societatea românească spre modernitate. Continuând să punem lumină şi alte aspecte, vom arăta că în anul 1829, Dumitru săpunarul din Râmnic, în zapisul dat lui Ioachim tabacul, preciza că “fiind el dus în Ţara Sârbească de 9 ani i s-a dat de Zamfir croitorul, grajdul casei lui şi loc ca să facă casă cu cheltuială să lucreze meşteşugul pe 5 ani, cu 20 taleri pe an”⁵⁹. Un Boicea sârbul, băcanul din Râmnic, lasă prin diată soţiei şi copiilor săi “partea sa de prăvălie jos, cu două case deasupra şi prăvăliile de jos cu casele deasupra⁶⁰. Este vremea în care Ion Mehediţeanu din Râmnic era implicat cu mai mulţi locuitori din Bucureşti, într-o afacere de falsificare de monede⁶¹.

Toate aceste tranzacţii evidenţiază largi angrenaje şi raporturi în plan social-economic ce s-au reverberat asupra pieţii interne a schimburilor făcând tot mai puternic simţită trebuinţa monedei în circuitul economic şi de producţie. Avântul pe care-l cunoaşte comerţul, în plan local este vădit şi de organizarea unor petreceri “la iarbă verde” de către negustorii de aici. Dar în aprilie 1837, la întoarcerea lor în oraş a izbucnit un scandal, ispravnicul judeţului cerând pedepsirea celor “8 negustori, care petrecând cu băuturi şi lăutari” s-au întors “având facle aprinse” iar “uliţele sunt strâmte cu totul” şi “s-au ridicat cu zurbalâc”^C În jalba către Marea Vomicie ei arată că ispravnicul a mers la acea grădină şi cât au petrecut acolo, le-au luat lăutarii şi când s-au reîntors acasă cu familiile au pus poliţai să-i aresteze” ⁶³ .

Cu mai bine de un deceniu înainte un brutar, Gheorghe Mierlescu “care pentru zurbalâc cu pricini ce a avut cu soţia lui Ilie tabacu, da la 25 iunie 1828, un “înscris că se va lepăda de toate netrebniciile”⁶⁴.

În această vreme activităţile desfăşurate de organele administrative orăşeneşti sunt tot mai puternic legate de viaţa urbei vâlcene de trebuinţele ei în raporturile cu ţinuturile din jur.

Magistratul a intervenit energic împotriva locuitorilor care s-au extins în afara oraşului, construind ilegal pe moşia Râmnicului⁶⁵. Autorităţile au dat de asemenea o atenţie deosebită refacerii şi întreţinerii drumului de la “oraşul Râmnicu Vâlcea pe la Cozia, la schela Câinenilor” şi unde, datorită zonei muntoase, a fost permanent nevoie de lucru l⁶⁶ , pentru că această importantă cale de comunicaţie să poată fi folosită în cele mai sigure condiţiuni. În 1831 se luau măsuri pentru confecţionarea de material lemnos, necesar la construirea unui pod peste Olt⁶⁷, lucrare ce se vindea prin licitaţie publică amintind de “havaietul podului peste Olt”, ceea ce dovedeşte că era deja realizat⁶⁸. Edilii din oraş încearcă în 1844 să facă o şosea în dreptul schelei Goranu, la podul plutitor peste Olt, proprietatea Mitropoliei, care încasa “legiuita taxă”⁶⁹. La acest punct s-a iscat şi un conflict între podari şi surugii poştelor fiind necesar intervenţia autorităţilor orăşeneşti pentru curmarea lor⁷⁰.

Autorităţile locale au căutat tot în 1844 şi mâna de lucru pentru confecţionarea cărămizilor necesare la construirea Teatrului Naţional şi a Căzărmii de cavalerie din Bucureşti.

Se cunoaşte de asemenea faptul că în 1835 printr-un proiect votat de către Adunare s-a încercat reluarea navigaţiei pe râul Olt şi s-a trecut la efectuarea de lucrări pe traseul lui între Cozia şi Râmnic⁷¹. în acest scop s-au confecţionat un număr de 20 de vase mari şi 10 luntrii care erau în circulaţie⁷². Ion Lahovari a încheiat chiar un contract cu căpitanul grec Antonie Ginea, care să execute lemnăria unei corăbii pe care trebuia să o transporte la Brăila⁷³.

Momente importante de trecutul Râmnicului sunt legate de numele principelui Gheorghe Bibescu. După conferinţa de la Akerman, alegerea domnitorului se făcea de către Obşteasca Adunare extraordinară formată din 190 de membri. Din Râmnicu Vâlcea, în afară de episcop şi de doi boieri de rang, mai participau un număr de 2 deputaţi din oraş. Aceştia trebuia să aibă 30 de ani, să fie români, dar nesupuşi unei puteri străine, să facă parte din rândul proprietarilor, având bunuri imobiliare de cel puţin 5000 lei, însă nezălogite. Locuitorii din Râmnic, ca de altfel toţi orăşenii din Ţara Românească, au aprobat, cu mari speranţe alegerea în 1842, a noului domnitor Gheorghe Bibescu, care anunţase înfăptuiri ce favorizau dezvoltarea vieţii economice şi sociale în consens cu cerinţele etapei istorice respective. Cu ocazia înscăunării noului domn, s-au organizat la Râmnic, festivităţi deosebite⁷⁴, iar seara oraşul a fost iluminat. Nu peste mult timp orăşenii i-au făcut o primire deosebită cu prilejul sosirii sale aici. în anul 1846, în timpul unei noi vizite efectuate la Râmnic, brutarii i-au înmânat o cerere pentru a li aproba înfiinţarea unei bresle a lor⁷⁵.

Date deosebit de importante ni le transmite “Descrierea statistică a principatului Valahiei, alcătuită în cadrul departamentului geodezic din Rusia în anul 1833, lucrare elaborată în contextul evenimentelor⁷⁶ militare ale vremii.

Râmnicu Vâlcea era considerat ca “unul din cele mai frumoase oraşe ale Valahiei”, atât prin poziţia sa, cât şi prin construcţia caselor”, “terenul este aici nisipos şi uliţele din oraş sunt foarte uscate; centrul oraşului este pavat cu piatră, aici se văd numeroase prăvălii în care se vând mărfuri din Austria şi produse din ţară”. Situaţia bună a comerţului acestui oraş depinde în cea mai mare parte, de starea în care se găseşte drumul ce duce de aci în Transilvania, direct pe malul drept al râului Olt, care din nefericire în fiecare an, când se revarsă îl expune la mari stricăciuni. La câteva vreste de oraş se găseşte satul Râureni, cunoscut prin vechimea sa, unde o dată pe an se face un iarmaroc foarte mare. Amândouă locurile acestea sunt reunite de antica şosea de piatră romană, care s-a păstrat foarte bine până acum. Acest iarmaroc începe la jumătatea lunii lui august şi se prelungeşte mai mult de două săptămâni. În acest timp vin numai locuitorii de prin împrejurimi şi chiar negustori din Transilvania, Serbia, Turcia.

În perioada 1718-1738 s-a dat o atenţie deosebită îmbunătăţiri edilitare acestui oraş şi-a construit aici o biserică catolică. Aici se găsesc şase biserici de piatră, din care una poartă numele de episcopie, deşi episcopul şi-a ales reşedinţa în oraşul Craiova. Aici sunt cu totul 648 de case, din care, câteva datorită mărimii lor, în caz de nevoie pot să fie folosite pentru spitale”⁷⁷.

Oraşul a fost vizitat de J. A. Vaillant care trece în 1830, spre mănăstirea Bistriţa şi este găzduit la Râmnic de către Constantin Niculescu. Paul Perrin în memoriile sale, arată spre exemplu că “vinul de Râmnic îmbată uşor” ⁷⁸ .

În catagrafia întocmită la 26 mai 1834, de către Magistratul oraşului Râmnic, de plugarii şi muncitorii ce se aflau în mahalaua Târgului, din vopseaua neagră erau un număr de 154 bimici cu familiilor lor, 23 calfe, 7 ucenici în vârstă, prăvăliaşi, 2 băjenari din străinătate, 4 văduve şi 18 nevolnici” ⁷⁹. În mahalaua Inăteşti, văpseaua roşie existau 123 bimici cu familiile lor, 22 văduve, 5 nevolnici⁸⁰.

La sfârşitul lunii aprilie 1836, în zona Râmnicului când toată verdeaţa dăduse, pădurea era înfrunzită şi arborii legaseră deja, s-a pornit o ninsoare abundentă care a ţinut trei zile, zăpada ajungând până la genunchiul unui om. După aceia a contenit şi abia după o săptămână s-a topit omătul. Cu toate acestea recolta anului respectiv a fost bună şi rapidă, rodind şi grânele şi pomii şi viile.

Primăvara anului 1847 a fost secetoasă, în ziua de 7 aprilie un trăsnet, a aprins la orele 12 casele slugerului Stanciu Căpăţâneanu ce erau închiriate lui Leopold Steilingest, tâmplarul supus austriac⁸¹, stabilit în oraş înainte de 1818. Aflate în partea de nord a oraşului, ele adăposteau mari cantităţi de material lemnos, necesare exercitării meseriei sale. Documentele menţionează că focul “însoţit de iuţeala vântului ce bătea dinspre răsărit, întinzându-se peste încă două uliţe ale oraşului, a ars cea mai mare parte a lui”.

Acţiunea comenzii de foc (pompierii) a reuşit să salveze partea “despre râu a târgului”. Au fost transformate în ruine Episcopia, biserica “Tuturor Sfinţilor”, Seminarul, Şcoala naţională, temniţa arestaţilor, hanul Elenei Vulturescu, cârciumile lui Constantin Olănescu, biserica Sfântul Dumitru, cârciuma mică, proprietatea lui Costache Cerculescu, o cârciumă şi prăvălia lui Niţă Brătan, precum şi cancelaria plăşii Ocolului. Distrugerile provocate de incendii au afectat 55 de imobile pagubele evaluându-se la 455142 lei şi 35 parale⁸².

Printre cei care au suferit mari pierderi se numără: postelnicul Moise Rădulescu, căruia i-au căzut pradă focului două case: slugerul Căpăţâneanu, din casele căruia s-a întins incendiul, pitarul Ghiţă Vlădescu serdarul Gheorghe Capeleanu; postelnicul Petrache Radovici, protopopul Ilie şi pitarul Ioan Vladimirescu⁸³.

Pentru ajutorarea sinistraţilor s-a organizat o comisie sub conducerea marelui logofăt Ioan Bibescu, care a adunat şi împărţit suma de 80000 lei. Alţi bani au fost strânşi prin liste de subscripţii, de la locuitorii judeţului.

Până în februarie 1848, s-au construit un număr de 21 clădiri printre care şi biserica “Toţi Sfinţii”, cârciuma bisericii “Sf. Dumitru”, precum şi cele ale marilor proprietari şi negustori⁸⁴. Cu toate că s-a apelat şi la sătenii din judeţ în vederea înlăturării ruinelor în cadrul celor şase zile stabilite pentru prestaţie, totuşi până în anul 1854 mai existau în oraş “ziduri ameninţătoare trecătorilor”, rămase de la “focul întâmplat în 1847”⁸⁵.

Aspectele de viaţă economică, socială, politică şi culturală din Râmnic, în perioada imediat următoare revoluţiei de la 1821, la care ne-am referit, asemenea celor din toate localităţile urbane ale principatelor noastre stau mărturie ridicării şi afirmării treptate a burgheziei româneşti dar a cărei înaintare era în parte frânată de rămăşiţele vechii orânduiri⁸⁶.

 

 

 

Note bibliografice

 

1. 1.Comeliu Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, îndrumător în Arhivele Statului judeţul Vâlcea, Bucureşti, 1972, p.22
2. 2.Comeliu Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, Prefectura judeţului Vâlcea, 1830-1864, voi. I, Inventare arhivistice, Bucureşti, 1977, p.76 – (prescurtat Pref.).
3. 3.Nicolae Chipurici, M. Măneanu, Catalog de documente privind istoria oraşului Tumu Severin (1833-1944), Tumu Severin, 1972, p.36
4. 4.Pref. 99
5. 5.Idem p. 129
6. 6.Idem p. 132
7. 7.Idem p. 148
8. 8.Idem p.99
9. 9.Ibidem
10. 10.Idem p.76
11. 11.Gh. Pămuţă, Din istoria culturii şi şcolii din judeţul Vâlcea, (sec. XV-XIX) în Buridava 11/1976, p.174
12. 12.Petre Manole, Şcoala Naţională din Râmnic, 1832- 1848, în Studii Vâlcene 11/1972, p. 161
13. 13.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Primăria oraş Rm. Vâlcea, dos. 28/1845, f.53
14. 14.Idem dos. 12/1841, f. 130
15. 15.Ibidem dos. 2/1834, f.55
16. 16.Arh. Naţ. Buc., Achiziţii Noi CCCXLI/37
17. 17.Comeliu Tamaş, Prima bibliotecă publică din Râmnic în Accent nr. 32 din 22-28 septembrie 2003, p.3
18. 18.Ibidem
19. 19.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Tribunalul jud. Vâlcea, dos. 79/1842, f.3
20. 20.Idem dos. 41/1844-1845, f.36
21. 21.Idem dos. 763/1832
22. 22.Idem fond Prefectura jud. Vâlcea dos. 120/1832, f.58
23. 23.Idem dos. 50/1832, f.183
24. 24.Idem dos. 47/1843
25. 25.C. Tamâş s.a. Pref. jud. Vâlcea p.99
26. 26.Vladimir Diculescu, Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească (1830-1848), Bucureşti, 1973, p.174- 175
27. 27.Idem p. 112
28. 28.Idem p. 189-190
29. 29.Idem p.37
30. 30.Idem p.160
31. 31.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Trib. Jud. Vâlcea dos. 9/1834, f. 15
32. 32.Idem dos. 303/1840, f.9
33. 33.Idem dos. 714/1838, f. 221-222
34. 34.Idem dos. 780/1838, f.6
35. 35.Idem dos. 347/1833, f.12
36. 36.Idem dos. 331/1842, f.l
37. 37.Idem dos. 615/1834, f.13
38. 38.Idem dos. 228/1836, f.5
39. 39.Idem dos. 169, f.5 şi 69/1842 f.5
40. 40.Idem dos. 145/1831, f.7
41. 41.Idem dos. 420/1833, f.5
42. 42.Idem dos. 377/1833, f.7
43. 43.Idem dos. 568/1837, f.l 1-11 v.
44. 44.Idem dos. 568/1837, f. 12 v.
45. 45.Idem dos. 202/1841, f.41
46. 46.Idem dos. 207/1832, f.67
47. 47.Idem dos. 212/1832, f.4
48. 48.Idem dos. 639/1841, f.5
49. 49.Idem dos. 844/1834, f.30
50. 50.Idem dos. 61/1843, f.68
51. 51.Idem dos. 69/1835, f.7
52. 52.Idem dos. 428/1833, f.233
53. 53.Pref. p.21
54. 54.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Trib. Jud. Vâlcea dos. 113/1833, f.3 v.
55. 55.Idem dos. 835/1836, f.9
56. 56.Idem dos. 341/1833, f.4
57. 57.Idem dos. 746/1832, f.13 v.
58. 58.Idem dos. 523/1832, f.3
59. 59.Idem dos. 95/1833, f.2
60. 60.Idem dos. 95/1833, f.2
61. 61.Pref. p. 106
62. 62.Arh. St. Bucureşti, fond Vomicia din Lăuntru dos. 36/1837, f.4
63. 63.Idem dos. 3619/1837, f.l
64. 64.Arh. St. Rm. Vâlcea, fond Trib. Jud. Vâlcea, dos. 524/1833, f.14 v.
65. 65.Pref. p.91
66. 66.Arh. Naţ. Bucureşti, fond Minist. Lucr. Publice, dos. 2/1833, f. 74 şi 93
67. 67.Pref. p.28
68. 68.Idem p.61
69. 69.Arh. Naţ. Bucureşti, fond Minist. Lucr. Publice, dos. 53/1845,’f.2
70. 70.Pref. p.7
71. 71.N. Iorga, Istoria Românilor voi. VIII, p.388
72. 72.Pref. p.28
73. 73.Idem p.159
74. 74.Idemp. 153-154
75. 75.Idem p. 189
76. 76.Comeliu Tamaş, Vâlcea într-o descriere rusească din 1833, în Orizont nr. 382/21 I 1970
77. 77.N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p.541
78. 78.Idem p.525
79. 79.Arh. St. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea dos. 5/1834, f.33-36
80. 80.Idem p.37-39
81. 81.Arh. Naţ. St. Buc., fond Ministerul de lnuane Div Comunală, dos. 47/1847, f.60-67
82. 82.P. Bardaşu, Pompierii vâlceni în epoca re< •uentară în Studii Vâlcene IV/1980, p.61
83. 83.Arh. Naţ. St. Bucureşti, fond Minist. Interne Div. Comunală dos. 47/1847, f. 61 şi 78
84. 84.Arh. Naţ. St. Bucureşti, Minist. Luc. Publice, dos. 62/1852, f. 10
85. 85.Arh. Naţ. St. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlceados. 84/1854, f. 10
86. 86.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.123

 

Sursa: Corneliu Tamaș, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2006, p. 188-207.