Orașul Râmnicu Vâlcea în timpul anarhiei feudale din secolul al XVI-lea

 

 

Frământările şi lupta dintre grupările boierimii pentru putere în încercarea de a subordona autoritatea domniei a contribuit, la slăbirea din ce în ce mai mult, a capacităţii de rezistenţă a statului faţă de Poarta Otomană. Cu toate acestea ţara şi-a păstrat autonomia internă, dar sub suveranitatea mai accentuată a imperiului turcesc. Incursiunile repetate ale oştilor otomane pe teritoriul de la nord de Dunăre au produs mari distrugeri şi robiri în rândul locuitorilor. Acestea au avut desigur repercursiuni asupra dezvoltării societăţii, în care sistemul feudal a condus la agravarea relaţiilor dintre stăpânitorii de moşii şi ţărănime prin extinderea legării de glie a acestora.

Pe plan social se manifestă tendinţa feudalilor de a-şi spori domeniile şi a intensifica exploatarea asupra sătenilor dependenţi în scopul obţinerii de produse cât mai mari, care puteau fi valorificate pe piaţa internă şi chiar externă.

Este vremea în care în urbea vâlceană prestigiul şi împuternicirile conducătorilor oraşului vor creşte, încât mai toate actele de proprietate şi de tocmeală sunt întărite în prezenţa judeţului şi a pârgarilor. Un zapis emis la 14 iulie 1517 începe cu formula: "Eu judeţul şi 12 pârgari din oraşul Râmnic scriem a noastră carte lui jupan Standul logofătul pentru ca să-i fie la Titireci o vie"¹.

Într-un alt act, din 4 martie 1540, este de subliniat de asemenea prezenţa judeţului şi pârgarilor din Râmnic alături de demnitari de seamă ai ţării, ca marele logofăt şi marele paharnic"².

Autorităţile orăşeneşti vâlcene figurează şi în cartea pentru o vie cu case şi o sălişte în Bujoreni la 25 mai 1543 la Râmnic^3.

Judeţul şi pârgarii reprezentau târgul, pe care îl administrau, în raporturile cu domnul şi cu dregătorii săi. Ei aveau grijă ca hotarele urbei să nu fie încălcate de către vecini, iar cănd acest lucru se întâmpla, purtau judecăţi pentru restabilirea lor.

Domnul putea dispune de hotarele târgului, mărindu-le, alipindu-l altor moşii cumpărate, sau le putea micşora, dăruind mănăstirilor părţi din ele. În seama judeţului şi a părgarilor era şi stabilirea hotărniciei proprietăţilor particulare din cuprinsul târgului şi adeverirea tranzacţiilor – vânzări, cumpărări, schimburi, danii între orăşeni, fiind trecute într-un "catastih", care putea servi astfel la procese drept mărturie.

Prestigiul şi împuternicirile judeţului vor creşte, încât mai toate actele de proprietate şi tocmeală, sunt întărite de prezenţa conducătorului oraşului şi a părgarilor. Acest organ comun mai avea şi atribuţia de repartizare prin cislă, a dărilor şi a muncilor pe care trebuiau să le presteze orăşenii şi sătenii de pe moşie sau din cuprinsul ocolului. Populaţia urbei fiind tot mai diferenţiată din punct de vedere economic-social şi juridic erau deosebite şi obligaţiile diferitelor pături orăşeneşti.

Râmnicul a fost şi scaun de judecată. Într-un litigiu cu sibienii Neagoe Basarab a trimis pe vornicul Şuica să-i reprezinte interesele aici^4.Târgul îşi avea hotarul lui, în cuprinsul căruia orăşenii făceau agricultură, creşteau vite, aveau mori. Un semn doveditor al preocupărilor din sfera agriculturii este vădit şi dezvoltarea unor ramuri agricole: grădinăritul, pomicultura şi mai ales viticultura.

Vânzările, cumpărările, schimburile terenurilor cumpărate cu viţă de vie, pomenite în documente, dovedesc răspândirea viticulturii în zonă. Pe de altă parte vinăriciul oraşului şi exportul de vin spre Transilvania atestă producţia sporită a viţei de vie. Râmnicul era înconjurat de vii plantate atât pe coasta care urca de la Olt spre vatra aşezării, cât mai ales pe dealurile şi în valea de dincolo de râul omonim. Sunt numeroase documente emise de cancelaria domnească ce amintesc de obligaţia vinăriciului pentru locuitorii din acest oraş.

Morăritul constituia o preocupare importantă în epocă, domnii, boierimea, mănăstirile fiind principalii beneficiari ai dreptului de a avea mori pe domeniul lor. Cea mai mare parte a morilor se înşirau pe râul Râmnic – dar şi pe Olt – începând dinspre podul Vinerii Mari şi continuând în amonte, prin Zăvoi spre Buda. Sporirea numărului lor ne determină să considerăm că se făcuseră amenajări pe amândouă malurile râului, atât în satul Uliţa cât şi în Licura şi Inăteşti. E foarte puţin probabil ca morile să fi ajuns până aproape de vărsarea răului în Olt – în zona Ostrovenilor – din cauza primejdiei inundaţiilor.

Cozia este cea dintâi mănăstire care primeşte de la Dan I voievod o moară la Râmnic, o alta i-o va da Mircea cel Bătrân, pentru ca sub Radu Praznaglava lăcaşul să posede aici, cinci. La 1580 sub Mihnea Vodă, se mai confirmă încă patru mori, la Licura şi la Uliţa din Rămnic.

Lângă Râmnic, la Valea Rea, avea o moară şi schitul Cornet, dăruită de logofătul Stanciu, cum rezultă dintr-un hrisov a lui Neagoe Basarab, din 1 septembrie 1517⁵.

Episcopia Râmnicului, Noul Severin, care poseda o moară in preajma oraşului i se întăreşte la 8 ianuarie 1584 de către Petru Cercel "ocină la Bujoreni, la Uliţă şi Ia Copăcel, partea lui Seman toată şi cu mori, oricât se va alege, din câmp şi din apă şi din pădure şi de pretutindeni".⁶

Mănăstirii Govora i se confirmă la 1 august 1486, stăpânirea peste o moară la Râmnic, dăruită de Vlad Dracul şi care după informaţiile dintr-un act de la Neagoe Basarb se află în punctul, unde se împreună hotarul orăşenilor cu uliţa lui Oprea. Neagoe Basarab îi adaugă lăcaşului încă două mori "într-o casă” făcută de el în faţa oraşului.⁷

Mănăstirea Iezerul poseda şi ea un vad de moară la Râmnic, dat în anul 1566 de către Petru cel Tânăr fiul lui Mircea Ciobanul.⁸

Pe lângă morile domneşti, mănăstireşti şi cele ale episcopiei au existat desigur şi mori ale boierilor localnici, atestate documentar mai ales din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când devin frecvente privilegiile acordate de domnitori, decurgând din dreptul lor de "dominum eminens", fiind mai rar întâlnite în arealul Râmnicului. Este vremea când pentru morărit se va isca o puternică concurenţă între stăpânitorii de mori, episcopie şi mănăstiri, boieri, preoţi şi negustori.

Pe moşiile urbei vâlcene, bogăţia principală o constituiau animalele, necesare muncilor agricole. Crescătorii mari de animale erau în primul rând feudalii laici şi clerici, precum şi alţi orăşeni.

Dar oraşul cunoaşte o oarecare dezvoltare şi datorită bogăţiilor naturale ale solului şi subsolului. Drumurile economice străbateau judeţul de la un capăt la altul, trecând prin Râmnic, mare parte dintre acestea fiind cunoscute – aşa cum am mai relevat, încă din epoca daco-romană. Pentru trecerea peste Olt aflăm dintr-un act de la 1 aprilie 1535, că Vlad Vintilă de la Slatina închinase Episcopiei venitul din "jumătate din podul de peste Olt, lângă Râmnic, pentru că l-a ţinut şi până acum la alţi domni, care au fost înaintea domniei mele".⁹

Materialele documentare atestă existenţa acum a unui număr de meseriaşi, îndeosebi a celor ce se îndeletniceau cu prelucrarea metalelor şi a pieilor, cu confecţionarea îmbrăcămintei, cu unele meşteşuguri alimentare, de construcţii sau de făurirea armelor. Găsim la Râmnic morari, brutari, fierari, cismari, curelari, frânghieri, cojocari, tabaci, casapi. Într-un document din 14 iulie 1517, semnat de "Judeţul şi 12 pârgari din oraşul Râmnic" apare un Coica croitorul şi un Manta măcelar”.¹⁰

 

Râmnicul este legat şi de exploatarea sării de la Ocnele Mari, atât ca urmare a faptului că o parte din forţa de muncă a robilor provenea din oraş, dar şi datorită împrejurării că din zona urbei se asigura transportul sării la Dunăre, atât cu carele cât şi cu plutele pe Olt, până la Islaz.

Aurul era metalul cel mai căutat în interesul domniei, atât de necesar şi pentru satisfacerea nesfârşitelor cereri turceşti. Apa Oltului era bogată în nisip aurifer, care se culegea din timpuri străvechi. O ocupaţie a râmnicenilor era acea de culegători de aur, exercitată în special de ţiganii zlătari şi constituia pe atunci o importantă sursă de venituri, pentru cămara ţării. Din anul 1500 s-a păstrat un act care înregistrează aducerea de unelte de la Sibiu, pentru spălătorii de aur din Râmnic, cu care ocazie se chletuia suma de 900 dinari.¹¹Neagoe Basarab va lua unele măsuri protecţioniste, poruncind să fie îndepărtaţi căutătorii de aur transilvăneni care lucrau în apele din zonă. Regele Vladislav al II-lea al Ungariei a intervenit însă pe lângă voievodul muntean ca să îngăduie totuşi activitatea lor.¹²

Dominaţia otomană din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi monopolul turces asupra comerţului au avut grele urmări în ce priveşte dezvoltarea pieţii interne, a oraşelor, a producţiei meşteşugăreşti şi a negustorimii locale.

Ocuparea de către turci a unor importante centre economice dunărene ale ţării a făcut să scadă importanţa negoţului de tranzit, dependent de relaţiile politice ale statelor europene cu Imperiul Otoman¹³.

Pentru lumea evului de mijloc, stăpânitorii de pământ, meşteşugarii şi negustorii, piaţa constituia un mijloc de sporire a veniturilor, de consolidare a poziţiei lor între contemporani, fapt tot mai vizibil şi rândul locuitorilor oraşului de pe malurile Oltului, unii din ei ajungând la o stare materială deosebită.

Ei valorificau pe piaţa internă în primul rând produsele agricole, dar şi pe cele meşteşugăreşti; cele dintâi erau puse în vânzare de către feudali, iar celelalte de negustori.

Pe lângă produsele indigene se desfăceau şi mărfuri aduse din import: mirodenii, podoabe, stofe, arme etc., provenite mai ales din lumea orientală, datorită modei şi gusturilor clasei stăpânitoare, expresie a legăturilor ei mai strânse cu Imperiul Otoman.

Marea majoritate a populaţiei stabile a oraşului era alcătuită din români, din puţini meşteşugari, saşi, maghiari şi armeni, la care se mai adăugau acum grecii şi turcii.¹⁴

Comerţul Râmnicului cu oraşele de dincolo de munţi, în "special cu Braşovul şi cu Sibiul, reflectă bunele relaţii întreţinute de locuitorii aflaţi de o parte şi de alta a Carpaţilor. Către Transilvania plecau vite, peşte, piei crude, lână, ceară, miere, vin etc. Creşterea înregistrată de comerţul cu Braşovul în jumătate a secolului al XVI-lea trebuie puse in legătură cu dezvoltarea meşteşugarilor, deşi menţiunile documentare privind această activitate sunt sporadice, datorită arhivelor orăşeneşti, în cea mai mare parte distruse. Totuşi din unele socoteli care s-au păstrat, putem afla valoarea mărfii importate sau taxa plătită.

In anul 1503, Negomir, Buda, Stan, Oprea şi Muşat din Râmnic importă de la Braşov marfă în valoare de 267 florini, plătind taxa de 13 florini şi 14 aspri.¹⁵

Cunoaştem numele unor negustori râmniceni ca: Standul, Matei, Dragomir, Stoican, Porto, Oprea, Gheorghe, Dumitru, Maican, Stan, Andrei, Bogdan, Todor, Pârvu, Şandor, Şerban, Mâine şi Crăciun, care în perioada 1530-1531, aduc în oraş un număr de 37 de transporturi de marfă, tot de 267 florini, plătind de asemenea taxe de 13 florini.¹⁶

Documentele din arhivele Transilvaniei menţionează şi alţi negustori din oraş, dar valoarea mărfii procurată de ei este trecută la global.¹⁷

Negoţul cu peşte constituia de asemenea o mare bogăţie. În socotelile braşovenilor găsim însemnările vameşilor, despre carele de peşte care se aduc din toate părţile ca şi din Râmnic.¹⁸

Negustorii Dumitru ¹⁹ şi Voicu ²⁰ se învoiau şi ei cu braşovenii Iacov, Tamaş şi Mihai să le furnizeze 40 de majă de lână cu 8,1/2 florini maja, cu clauza unor sacţiuni până la 40 de florini.²¹ În altă tranzacţie negustorii Iacov şi Voicul din Râmnic erau angajaţi faţă de Matei şi Andreiaş din Braşov pentru 100 maje de lână la preţul de 8 florini şi 12 aspri maja²² .În perioada 1503-1554 comerţul Râmnicului cu Braşovul a fost de 7 843 florini, participând anual un număr de la 8 până la 33 de negustori însumând 540 de transporturi.²³

Au existat cazuri când a fost necesară intervenţia fermă a domniei pentru rezolvarea unor diferende comerciale între cele două centre. Radu cel Mare scria braşovenilor pentru feciorul lui Hacic din Râmnic care dăduse marfa lui Hanăş Bliume, arătând că a plătit marfa aceea pe care o luase de la un evreu şi poate să rămână păgubaş.²⁴

Sibienii erau preocupaţi ca drumul Oltului să fie în bună stare de funcţionare, numărându-se printre importantele căi comerciale care lega centrul Europei de la Balcani şi Orient. În corespondenţa dintre Râmnic şi Sibiu se reliefează spiritul acordat de autorităţi pentru protejarea negustorilor proprii în vederea realizării de schimburi economice. Judeţul şi părgarii din Râmnic scriau spre pildă sibienilor ca să nu se mai ia măsuri nepotrivite faţă de Bogdan Hancov care şi-a plătit datoria sa către jupan Benedic şi aceasta pentru a nu se mai strica prietenia.²⁵

Domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) are o intervenţie cu autorităţile din Sibiu, în probleme negustoreşti, arătând că unii dintre ei au datorii către "sărăcii" din Râmnic, nevrănd să le plătească nişte "mărfuri drepte" şi-i ameninţa cu represalii, urmând a lua acele mărfuri de la "oamenii voştrii".²⁶

Deosebit de bogată şi plină de semnificaţii este şi corespondenţa lui Neagoe Basarab (1512-1521) cu Sibiul, în apărarea intereselor negustorilor rămniceni. Domnul arată că lui Tatul şi Sarchiz, negustori şi părgari din Râmnic, fără să se procedeze aşa cum este cuvenit, li s-a luat marfa de 200 de ducaţi galbeni, pentru datoria lui Ştefin.²⁷ Voievodul intervine din nou la plângerea lui Sarchiz, Stanciu, Oprea şi Stan, în problema lui Ştefin, cerând ca Agat Hanăş, păgubaşul sibian, să vină la judecată, unde i se va face dreptate.²⁸ La proces a participat "o slugă" a lui Agăt Hanuş, unde fostul judeţ Ştefin, acum călugărit, "a rămas de lege", stabilindu-se ca sibienii să lase negustorilor din Râmnic, marfa reţinută pe nedrept.²⁹ Tot Neagoe Basarab va cere, la intervenţia vistierului Oprea, eliberarea din închisoarea din Sibiu a negustorului Bogdan din Râmnic, arestat şi întemniţat pentru o datorie ce o avea la un sibian³⁰ .Sibienii se plâng în timpul lui Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535) că au fost păgubiţi de 10 boi, de nişte locuitori ai Râmnicului. Domnul le răspunde că boii au fost luaţi pe drept, fiindcă jelbarii nu-şi achitaseră îndatoririle vamale şi au fugit, iar Ieşea scrie că "cine va fugi cu vama" de va fi prins "să se ia marfa sau toată averea"³¹.

Ca urmare a foametei din ţară, Mihail, episcopul Râmnicului, a cumpărat grâu din Transilvania. A fost nevoie însă de intervenţia domnitorului Alexandru Mircea, care a cerut sibienilor la 9 ianuarie 1576, să lase să intre în ţară cele 500 găleţi de grâu solicitate de vlădica de la Râmnic^{32 .}

În comerţul peste Dunăre cu Imperiul Otoman, în afară de negustori participau şi boierii, care îşi desfăceau produsele de pe domeniile lor.

Atraşi de viaţa urbană şi de posibilităţile unor activităţi economice de mai mare rentabilitate, în oraş se vor aşeza treptat şi unii stăpânitori localnici, laici şi clerici, sau venind din alte zone, de la nord şi est de Carpaţi. În rândul populaţiei se aflau şi fugari, ţărani liberi sau aserviţi, ce-şi părăseau gospodăriile din cauza dărilor şi care ajunşi aici, continua să se ocupe cu agricultijra, cultura viţei de vie pe dealurile din jurul oraşului şi a grădinăritului pe platforma joasă a Oltului. Populaţia Râmnicului atingea Ia sfârşitul secolului al XVI-lea un număr de 2 000 locuitori.³³

Printre călătorii care au trecut prin ţările române, probabil între 1586-1590, se afla şi iezuitul italian Giovanni Botero, abate al mănăstirii San-Michele din Chiusa, care in notele sale aminteşte despre aurul din Olt şi despre salinele din împrejurimi. În Râmnic el remarcă existenţa a 20 de case de catolici.³⁴ Acest lucru este confirmat şi de franciscanul Arsengo, care în 1581 arăta că oraşul se află "la trei zile de drum de Târgovişte" şi "are 20 de case de catolici, 180 de suflete, ce se declară catolici romani, dar au un preot luteran" ³⁵ Referindu-ne la lăcaşul Bărăţiei nu ştim exact de când datează, unii cercetători considerând că nu se afla de la început pe actualul loc, ci în preajma bisericii Sf.Dumitru, zidită pe temeliile unei capele iezuite, azi dispărută.

Cu începere din sec. al XVI-lea, treptat, o parte din străvechile biserici parohiale din lemn aveau să fie reclădite din zid de către fruntaşii vieţii orăşeneşti sub impulsul ctitoriilor înălţate de domnie şi de boierime. Este vremea în care Radu cel Mare întemeiează la 1504, la Râmnicu Vâlcea, cea de a doua episcopie a Ţării Româneşti, care o înlocuia pe cea veche a Severinului³⁶ .Pentru oraş şi mai ales pentru întreaga cultură românească, episcopia a fost, de bună seamă, secole de-a rândul un factor de progres şi continuitate. Ea a unit eforturile populaţiei pe calea păstrării tradiţiilor şi obiceiurilor aceştia în părţile de miazănoapte ale Olteniei şi a contribuit la promovarea şi îmbogăţirea vieţii spirituale a românilor aflaţi de o parte şi de alta a Carpaţilor, la răspândirea ştiinţei de carte ca un mijloc de comunicare şi vehiculare a culturii în veacuri în care învăţământul constituia un privilegiu al clasei stăpânitoare.

În timpul episcopului Mihail şi a vlădicăi Eftimie în anii 1585-1586, şi când Mihail ajunge mitropolit al Ţării Româneşti,³⁷ biserica Episcopiei cunoaşte o nouă etapă de zidiri, aşa cum rezultă şi din informaţile păstrate la lăcaşul din Olteni-Bujoreni, ctitorit acum de înalţii ierarhi. În primele decenii după 1500 se înalţă şi schitul Arhanghel din vestul oraşului.³⁸

Sursele timpului relevă totodată că instituţiile din Râmnic şi diferiţi dregători şi-au exercitat activitatea fie în plan economic, juridic teritorial-administrativ, cultural, contribuind la profilarea personalităţii oraşului, la dezvoltarea structurilor sale. Trebuinţa de cultură a orăşenilor era în strânsă legătură cu felul lor de viaţă, cu negoţul şi meşteşugurile pe care le exercitau. Autorităţile urbei erau obligate să întreţină corespondenţă cu dregătorii domniei sau cu centrele din Ardeal în limba de cancelarie, pe atunci slavona. Nevoia de specialişti care să întocmească mai ales actele de proprietate a fost asigurată prin dieci formaţi nu numai în nivelul eclesiastic şi şi în centrele laice, adesea prin ucenicia la notarul oraşului unde învăţa şi formularul diplomatic al documentelor cu caracter juridic. În oraş a putut exista o astfel de pătură de oameni învăţaţi, independenţi de viaţa monahală, iubitori de învăţământ şi de cărţi. Nu întâmplător Tetraevanghelul slavon din 1544 apare ca rod a activităţii cărturăreşti a lui Ivan vistier, din oraşul Râmnic.³⁹ Cele câteva înscrisuri rămase din sec. XV-XVI, printre care şi cele din urbea vâlceană, sunt redactate într-o limbă vădind unele deosebiri faţă de cea bisericească, din care nu lipsesc românismele.

Documentele emise de cancelaria domnitorului Radu cel Mare (1495-1508) dau informaţii importante privind aspecte din existenţa Râmnicului. Ele relevă că în anul 1500, în oraş a bântuit o grea epidemie ce a determinat oprirea accesului în această zonă. Judeţul şi pârgarii din Argeş scriau nu îmtâmplător sibienilor să lase pe jupânul Gheorghe din Râmnic să facă târguieli în bazarul crăiesc, deoarece când a fost molimă la Râmnic, el a venit cu jupâniţa şi copii săi la Argeş. Negustorul râmnicean, alături de alţii, a căutat să se refugieze în locuri neatinse de boală, aceasta fiind un mijloc de profilaxie.⁴⁰

Din cancelaria lui Radu cel Mare se emitea la Târgovişte, la 1 august 1496, prin care se întărea mănăstirii Govorei, printre altele, o moară,⁴¹ care a fost dăruită de Vlad Darcul, bunicul său. Domnitorul îi mai acorda şi vinăriciul Râmnicului cât este domnesc, ce reprezenta 100 de vedre.⁴² Acest act este reîntărit şi prin acela din 10 noiembrie 1497.⁴³ Schitul Ostrov primeşte şi el din partea domniei 200 vedre vin anual, din vinăriciul domnesc de la Râmnic,⁴⁴iar Coziei i se confirmă la 24 mai 1501, "Hinăteştii" şi "Uliţa din Râmnic, toată şi cu vinăriciul domnesc întreg".⁴⁵

Date interesante referitoare la oraş sunt aduse la lumină şi cu prilejul cumpărăturilor de ocine făcute Ia Voinigeşti de către popa Frâncu şi fiii săi, jupanul Tudor diac, şi jupanul Stanciu; domnul le întăreşte posesiunile la 12 aprilie 1506. Documentul vorbeşte de înmânarea la cârciumă a unor sume de bani, vânzătorului, în faţa pârgarilor din Râmnic.⁴⁶ în actul de la 15 iunie 1505, de Radu cel Mare se arată că popa Frâncu cu fiii săi au dat aldămaş 250 de aspri, în prezenţa notabilităţilor oraşului.⁴⁷

Neagoe Basarab (1512-1521) a venit la Râmnic de mai multe ori. La 1 septembrie 1517 se acordă logofătului Stanciu o jumătate de moară la Olt, in faţa Voinigeştilor, cumpărată cu 500 de aspri. Actul menţionează că "vadul să fie în sus de moară cât se poate să tragă un om cu săgeata în pristeală".⁴⁸ Voievodul confirmă la 30 octombrie 1517 daniile anterioare ale Govorei, privind unele proprietăţi ale ei, din oraş, o veche moară ce o avea de la "bătrânul Vlad Voievod Drăculea", care se afla "unde se împreună hotarul orăşenilor cu Uliţa lui Oprea, aceasta constituind şi prima menţiune documentară asupra unei străzi în Râmnic. Hrisovul mai menţionează "două mori intr-o casă" cumpărate de domn ca şi "un loc în Râmnic" pe care l-a dat mănăstirii. Domnul mai întăreşte lăcaşului vinăriciul domnesc şi boieresc din via de la Copăcel şi de la Râmnic şi ţiganii, printre care şi cei daţi de Tatul din Râmnic împreună cu soţia sa.⁴⁹

Marelui sluger Dragomir, dregător al lui Neagoe Basarb, şi fiicei sale Neacşa i se confirmă de către domn, stăpânirea asupra mai multor proprietăţi dintre care unele şi "în oraş la Râmnic, casele lor şi locul din jurul oraşului oricât este împreună cu orăşenii" şi "via de Ia Troian" şi cea "de la Ocne cu pivniţa, cât se va alege".⁵⁰

La 10 aprilie 1520, mănăstirea Bistriţa primeşte un document de întărire a posesiunilor ei, între acestea aflându-se şi "viile de la Râmnic şi cu locul", "via de Ia Căzăneşti" şi "căşeritul din judeţul Vâlcea, oricât este hotarul judeţului".⁵¹

Radu de la Afumaţi (1522-1529),⁵² voievod viteaz şi iubitor de ţară, se situează în rândul domnitorilor care de-a lungul evului de mijloc au luptat pentru independenţa Ţării Româneşti. După înfrângerea Ungariei în 1526 la Mohacs, a acţionat pentru realizarea proiectelor de alianţă cu Transilvania în vederea sprijinirii lumii creştine împotriva Imperiului otoman. Se cunoaşte că Mehmet bei în anul 1525 şi-a pus "subaşi pen toate satele", în scopul desfiinţării statului de la nord de Dunăre şi a transformării lui în paşalâc. Ţara a ales, sub imperiul necesităţii, soluţia de salvgardare a existenţei ei cu sprijinul oştilor. După biruinţa de la Grumazi, otomani sunt azvârliţi cu mari pierderi peste Dunăre, iar Radu Vodă… a trimis oameni aleşi de au cuprins toţi subaşii pen toate satele şi oraşele şi le-au tăiat capetele". ⁵³

Recunoscut de Poartă şi sprijinit de Craioveşti, Radu de la Afumaţi ar fi putut domni vreme îndelungată. încercarea lui de a-şi schimba din nou atitudinea politică şi a se apropia de alianţa creştină-antiotomană a determinat o parte a boierimii să urzească un complot, pentru a-1 înlătura din scaun.

Întruniţi la Slatina, boierii nemulţumiţi îndemnaţi de paşa de la Nicopole, Mehmet bei, pun la cale moartea domnului.

După Radu Popescu "nişte boieri anume Neagoe vornicul ⁵⁴ şi Drăgan postelnicul au strâns oşti, neştiind nimic Radu vodă şi au venit asupra lui, care nefiind gata au fugit către banul la Craiova. Vrăjmaşii îl goneau tare şi l-au ajuns la Râmnicul de sus si prinzându-1 pe el şi pe fii-său Vlad-vodă, amândurora le-au tăiat capul"⁵⁵.

Istoricii care au fost preocupaţi de aceste evenimente petrecute la 2 ianuarie 1529, au considerat că voievodul ar fi fost ucis la bisericuţa, ce a existat înainte de construirea în ultimele decenii ale veacului al XVII-lea schitului Cetăţuia, de către episcopul Ştefan.

Cercetări noi pe plan local, contestă acest fapt, susţinând că biserica "Cuvioasa Paraschiva" ar fi lăcaşul în care voievodul şi-a aflat sfârşitul".⁵⁶

Deşi a căzut victimă complotului boieresc, Radu de la Afumaţi a reuşit în scurta şi agitata sa domnie, graţie abilităţii sale politice şi diplomatice, dar şi iscusinţei sale militare, vădite în mai puţin de 20 de lupte, să păstreze neatîrnarea ţării.

Unul din reprezentanţii dregători din oraş a fost Oprea vistierul folosit în mai multe misiuni diplomatice dintre care şi una la Veneţia de unde se reîntoarce în luna iunie 1521.⁵⁷ În afară de încrederea deplină a domnului, ca să poată îndeplini asemenea îndatoriri, era necesară şi o pregătire adecvată.

De la domnie, autorităţile orăşeneşti din Râmnic, primesc o poruncă la 18 septembrie 1533, ca "să dea de ştire celor ce trec cu marfa pe vadul Diiului (Vidin), să plătească vama mănăstirii Tismana.⁵⁸

Moise Vodă (1529-1530) întăreşte şi el mănăstirii Ostrov, la 28 iulie 1529, o cantitate de 200 vedre de vin din vinăriciul domnesc de Ia Râmnic, 200 obroace de grâu şi 100 de orz din judeţul Vâlcea şi 1 000 bolovani de sare "den Ocnele de la Râmnic".⁵⁹

Domnul confirmă Ia 1 aprilie 1535 episcopiei, "via din livezi de la Râmnic" şi jumătate din podul de la Olt, lângă Râmnic",⁶⁰ pentru că l-au ţinut şi până Ia alţi domni", apoi "un loc de priseacă pe Valea episcopiei, in sus "până unde va fi voia episcopului", precum şi mai multe ocine, lângă oraş.⁶¹

 

La 7 iunie 1535, Stanca din Râmnic, se judecă cu pârcălabul Fârtat pentru o moştenire şi pierde, neputând aduce martori că fi este nepoată aceştia, domnul acordând câştig de cauză pârcălabului, căruia fi întăreşte proprietăţile.⁶²

Radu Paisie (Petru de la Argeş) (1535-1545) se afla împreună cu întregul divan la data de 19 mai 1543, în Râmnic venind de la Ocnele Mari şi unde a stat până la 25 mai având aici şi scaun de judecată. Din această perioadă au ajuns până la noi numai trei documente, dar independent de numărul actelor păstrate dispunem de noi dovezi care atestă că Râmnicul oraş de reşedinţă domnească era, capabil să primească întreaga curte a Ţării Româneşti. Abia la 15 iunie 1543 domnul împreună cu divanul se aflau în Târgovişte.⁶³

Mircea Ciobanul (1545-1552) ⁶⁴ este socotit ctitorul bisericilor "Buna Vestire" ⁶⁵ şi "Sf. Nicolae"^66, construcţii ridicate de el în Râmnic, din marea sa avere.⁶⁷ Pentru hiclenie faţă de domn, la 24 septembrie 1545, Radul logofăt din Râmnic pierde satul Voinigeşti.⁶⁸ Printre gramaticii din timpul acestui domnitor menţionăm pe Oprea din Râmnic, sel care întocmeşte un act de întărire din 30 aprilie 1547.⁶⁹

Unul din voievozii cei mai ataşaţi de Râmnic a fost Pătraşcu cel Bun (1554-1557). Domnul a zidit din temelie "biserica "Cuvioasa Paraschiva", fiind cea mai veche construcţie a Râmnicului, azi în fiinţă.⁷⁰

Domnul fiind bolnav n-a mai putut însoţi ostile în Transilvania pentru a ajuta pe Ioan Sigismund. încă din luna mai se afla la Râmnic pentru aer, îngrijit de un medic, trimis de sibieni. La 26 decembrie 1557, voievodul Pătraşcu cel Bun, decedează. Se afirmă de către unii, că ar fi murit otrăvit, chiar de către marele vornic Socol, care ar fi dorit domnia, dar acest lucru nu este dovedit.⁷¹

 

Din perioada cât a stat la Râmnic, ne-a rămas şi un document din 30 iunie 1557 scris de Oana diaconul. ⁷²

Petru cel Tânăr (1559-1568) întăreşte la 5 octombrie 1564 mănăstirii Arhanghelul "care este la Râmnic, lângă Olt"⁷³ nişte sate în urma unor judecăţi cu Ianachi stolnicelul⁷⁴, printre alte proprietăţi şi o ocină "cu vad de moară în oraşul domniei, în Râmnic",⁷⁵ ca la 8 ianuarie să i se acorde stăpânirea asupra moşiei din jurul mănăstirii "cu tot hotarul, însă din jos de Vlădeşti, la Gâlmele, apoi pe culme până la via lui Silea dinspre oraşul Râmnic".⁷⁶ Prin actul din 3 aprilie 1568 Petru cel Tânăr întăreşte lui Gheorghe din Râmnic, nişte proprietăţi în Voinigeşti ce au fost cotropite de banul Stănciulea care a dăruit-o mănăstirii Cornet.⁷⁷

Alexandru II Mircea (1568-1577) introduce o nouă dare "ce i-au zis oaie seacă" într-o vreme în care se fac simţite mari lipsuri de hrană "când a fost foamete mare", moarte năprasnică de ciumă foarte rea şi mare foamete", notează mărturiile timpului.⁷⁸ Domnul, căsătorit cu Ecaterina Salvaresso, o greco-italiană din Pera, ctitoreşte biserica din Slătioara, lângă Râmnic. Mănăstirii Ostrov, i se întăreşte de către Alexandru al II-lea Mircea, la 27 iunie 1569, 200 de vedre de vin, din vinăriciul domnesc din Râmnic.⁷⁹ In timpul său are loc o încercare nereuşită de mărire a hotarului oraşului. Jupăniţa Dumitra, soţia postelnicului Petru, a primit zestre de la tatăl său, Stoica armaş "satul Uliţa care este lângă oraşul Râmnicului tot satul cu tot dâmbul şi cu mănăstirea Arhanghelu şi cu morile", moşie "agonisită încă în zilele răposatului Radu voievod cel Bun". Judeţul şi cei 12 părgari au venit cu orăşenii din Râmnic la divan susţinând că satul a fost domnesc, "dorind" să facă satul Uliţa orăşeni, să-i alipească cu orăşenii". în urma judecăţii la 14 iunie 1571, domnul arată postelnicului Petru că "satul Uliţa n-a fost ocină domnească ci de moştenire.⁸⁰

Petru Cercel (1583-1585) întăreşte Episcopiei Râmnicului la 8 ianuarie 1584 ocine la Bujoreni, la Uliţa şi la Copăcel, partea lui Semăn toată cu mori, oricât se va alege, din câmp, din apă, din pădure şi de pretutindeni.⁸¹

Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591) în timpul acestui voievod, domeniul episcopiei de la Copăcel se măreşte prin dania din 25 ianuarie 1575 şi prin dania făcută de marele vistier Mitrea, ocină cumpărată cu 3 200 aspri de la

 

 

Rada, fiica logofătului Radu din Râmnic⁸². La 26 noiembrie 1579, domnul întăreşte lui Sava, ocina din Copăcel pe care a cumpărat-o cu 2 800 de aspri⁸³.

În faţa bisericii "Buna Vestire" din centrul oraşului se află Crucea mişeilor, o piatră de hotar care "era odinioară amplasată la Licura. Pe ea se află trecut textul documentului din 25 iunie 1580, prin care Mihnea Turcitul întăreşte mănăstirii Cozia "moşia de la Râmnic, pe hotarul cel bătrân de la Mişei, până la via lui Oprea Spăreatului, iar de aici peste tot, anume Licura toată, iar de aici la via Oijei şi la livada lui Pătru iar de acolo la vârful viei lui Cioroagă şi iar la via lui Pătru pe culme la vârful viei lui Ivanco, a lui Bude… iar de acolo apa Remedeiu cu patru mori şi Uliţa cu ţiganii şi zece ogoare cumpărate cu 400 de aspri".⁸⁴ Domnul porunceşte la 14 aprilie (1582-1583) orăşenilor din Râmnic şi unor săteni să se ferească de braniştea lui Muja vatah cu ceata lui din Voinigeşti, să-şi apere muntele lor de la Heleşteu, în sus pe vale până la Valea Măgurii. Astfel li se interzice acestora şi sătenilor să taie lemne fără aprobarea proprietarului.⁸⁵ Alte acte amintesc de o casă din Râmnic vândută la 20 aprilie 1583, la preţul de 2 000 de aspri, pe care i-a dat Sachiz lui Tirea şi fiului său Neagoe,⁸⁶ iar Sachiz a mai cumpărat un ogor de la Stepan din Râmnic, cu 300 aspri iar tranzacţia s-a făcut în cancelaria domnească la 17 ianuarie 1588 în Bucureşti.⁸⁷ Gheorghe Măghea din Râmnic cu soţia sa, fiica Căzănesei din Baia, cumpărau şi ei de la Chirca din Râmnic, un rob ţigan cu 1 600 aspri, această vânzare fiind confirmată de Mihnea Turcitul, la 27 aprilie 1590.⁸⁸

Ştefan Surdul (1591-1592) întăreşte lui Sarchez la 6 februarie 1592, ocina cumpărată de la Stepan din Râmnic, la Bujoreni.⁸⁹ Voievodul va confirma apoi la 8 martie 1592, schitul Olteni, proprietăţi în Uliţă, Copăcel, Bujoreni partea lui Gheorghe Pribeagul, şi două ocine la Olteni cumpărate de la egumenul Teofil cu 475 aspri şi de la Ghinea, fiul lui Mocsa din Râmnic.⁹⁰

 

Note bibliografice

1.DRH, B, II, p.302.

2.Ibidem, IV, p.118.

3.Ibidem, V, p.416.

4.A-Sacerdoţeanu, Originea…p.52.           ,

5.DRH, B, II, p.307

6.Catalog I, p.199.

7.Ibidem p.121. La 15 aprilie 1635, mănăstirea mai avea o moară în Uliţă.

8.DRH, B, V, p.364.

9.Idem III, p.323.

10.Italianul Botero Giovanni arată prin 1585-1590 că pentru culegerea aurului din râu se întrebuinţau anumite categorii de ţigani aurari, zlătari… se spăla astfel aurul din râu din Olt, care venea din Ardeal.

11.N.Iorga, Istoria românilor prin călători p.177.

12.Radu Manolescu, Relaţii comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul în Analele Univ.Bucureşti, Istorie, 3/1965, p.324.

13.Hurmuzaki, Documente, XV/l, p.322.

14.Râmnicul avea pe la 1500 străini din cei vechi, precum e Şandru negustorul care face comerţ cu Braşovul, Cf.N.Iorga, Istoria Comerţului românesc în "Opere economice", Bucureşti, 1982,p. 588

15.Quellen zur Geschichte “der Stadt Kronstadd in Siebenbürgen, I-II, Braşov, după A. Sacerdoţeanu, op.cit. p.47.

16.Ibidem

17.Ibidem

18.N.Iorga, Negoţul şi meşteşugurile, în Opere economice p.75.

19.Atestat documentar prin anii 1529-1545.

20.Atestat documentar în 1542-1545.

21.Gr.Tocilescu, 544 documente…p 460.

22.Ibidem

23.ASacerdoţeanu, op.cit.p.49.

24.GrlTocilescu, 534 documente… p.192-193.

25.S.Dragomir, Relaţiile cu Sibiul, p.74-75.

26.P.P.Panaitescu, Documente slavo-române din: iibiu, 1470-1653, Bucureşti, 1938, p.16.

27.S.Dragomir, op.cit.p.74-75 cf. Corneliu Tamaș, Moartea unei călugărițe în Accent nr. 9.2-8 februarie 2004

28.Idem, p.38-39.

29.Idem p.37-38.

30.P.P.Panaitescu, op.cit.p.24-25

31.S.Dragomir, op.cit. p.49-50

32.P.P.Panaitescu, op.cit. p.36-37.

33.Istoria medie a României p.308.

34.N.Iorga, Istoria românilor prin călători, vol.I, ed.a Il-a, Bucureşti, 1928, p.215.

35.Călători străini despre Ţările Române, vol.II, Bucureşti, 1970, p,510.

36.În Oltenia existase încă la 1370, din veremea lui Vlaicu Vodă o "mitropolie" deosebită, de fapt o episcopie al cărui titular stătuse mai întît la Severin, apoi după căderea cetăţii în mîinile ungurilor, prin mănăstirile oltene şi la Rm.Vâlcea. Nifon a hotărît ca acest episcop cu sediul în reşedinţa judeţului Vâlcea să fie supus mitropolitului de la Târgovişte.

37.După D.Bălaşa catedrala episcopiei râmnicene a fost ctitoria lui Dani (1383-1386) Cf. De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei, în Mitropolia Olteniei, nr.5-8/1970, p.345.

38.Corneliu Tamaș, Schitul Arhanghel în documente în Renașterea, Rm. Vâlcea, ian-mar 2004, p. 13-14

39.Veronica Tamaş, Contribuţii la istoricul învăţămîntului vîlcean în evul mediu (1415-1830), în Studii Vîlcene III/1974 p.141.

40.A.Sacerdoţeanu, Originea… p.52.

41.Prima cumpărată de Vlad voievod, a doua cumpărată cu 3 000 aspri de la Oprea din Râmnic şi ultima pe care s-a dat 600 asprii, fiilor popii Alexa. La 3 mai, mănăstirea poseda şase vii-cumpărând şi viile lui Stepan cu 400 aspri, a popii Macarie şi a lui Stanciu de la Râmnic, Cf.DRH,B,II p.15.

42.DRH,B,I, p.436.

43.Ibidem p.457.

44.Ibidem p.492.

45.D.R.H. B, II, p.17.

46.Ibidem p.95.

47.Ibidem p.80.

48.Ibidem p.307.

49.Ibidem p.316-318.

50.La 10 (ianuarie-august) 1519, Cf. D.R.H., B, II, p.337

51.Ibidem p.373-374.

52. 1533 în de feb. 3 – apr.; sf.-lui iunie – în. lui aug., oct. -1523; în. de iun.ll; 1524 ian 19-24 mai; 1524 în. de sept.; 1525 sf.an; 1525 sf.; 1529 ian 2

53.Radu Popescu Vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, p.43.

54.Vornicul Neagoe unui din conducătorii conspiraţiei stăpînea 34 de sate vii şi robi, a cârmuit ţara până la sosirea noului domn numit de flirci, Miose vodă fiul lui Vadislav al IlI-lea, care se instala la sfârşitul lui Martie 1529.

55.Radu Popescu Vornicul, op.cit.p.43.

56.Marii istorici; N.Iorga, CC.Giurescu, A.Sacerdoţeanu, P.P.Panaitescu, Şt.Ştefănescu, N.Stiocescu, Dinu C.Giurescu consideră ca loc al acţiunii drept vechea bisericuţă de pe dealul Cetăţuia din Rîmnic.; vezi şi Doru Moţoc, O ipoteză nouă despre locul uciderii lui Radu de la Afumaţi, în Studii Vîlcene, IVA980, p.50-57.

57.A.Sacerdoţeanu, op. ,cit.p.53.

58.D.R.H, B, III, p.271.

59.Idem p.140.

60.Idem p.276.

61.Idem p.322-323.

62.Idem p.335-336.

63.D.R.H., B, IV, p.173-177.

64.Ibidem p.268-269.

65.Prima domnie din ianuarie 1545-16 noiembrie 1552; a doua înainte de 11 mai 1553 – 28 februarie 1554 şi a treia din iapuarie 1558 – 21 septembrie 1559.

66.N.Iorga, Istoria comerţului românesc… p.588, sînt însă dubii, al cărui Mircea aparţine acest document?*

67.Este vorba de biserica episcopală care a ars alături de biserica "Buna Vestire" în timpul războiului din 1736-1737, datorită incendierii lor de către turci.

68.D.R.H., B, IV, p.230.

69.Idem p.268.

70.C.C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, Istoria Românilor, II, Bucureşti, 1976, p.246.

71.N.Iorga, op.cit. p.588. Este cert că numai Socol la venirea lui Mircea Ciobanul, se refugiază împreună cu fiul său, Radu stolnic în Transilvania, luând cu el şi visteria domnu lui care consta din 400 000 ducaţi. promite 14 000 de ducaţi ambasadorului Franţei din Istanbul, numai să nu fie predat turcilor şi ucis.

72.D.R.H., B,V, p.99.

73.Idem, p.340. *

74.Idem.

75.La (1565 sept.l -1566 aug.31) 7074.

76.Catalog I, p.121.

77.Arh. St. Buc., S.I. nr.780.

78.C.C.Giurescu, D.Giurescu, op.cit. , p.251 cf. Corneliu Tamaș, Amărăciunea pribegiei în Accent nr. 23 din 21-27 iulie 2003, p. 3

79.Arh.St.Buc.S.I. nr.833 cf. Corneliu Tamaș, Ecaterina Salvaressoa regenti a Țării Românești în Accent nr. 43 din 8-14 decembrie 2003, p.3

80.Idem D.I. nr. 893 (Zlătari V/2).

81.Arh.St, Buc., Ep. Râmnic XXXIV/64. Seman a venit singur înaintea răposatului Alexandru voievod de a dat ocinile jupanului Radu care a fost mare logofăt, iar "fii lui Radu le-a vândut apoi lui Bratu şi Ioan logofăt".

82.Idem, Ep.Râmnic, LIX/2

83.Idem, LIX/4.

84.Atanasie Mironescu, Istoria eparhiei Râmnicului Noul Severin, Bucureşti, 1906, p.233.

85.D.I.R., B, veac XVI, vol.V, p.182.

86.Arh. Naț. Buc., Ep.Râmnicului XXXIX/14.

87.Idem XXXI/l0.

88.D.I.R., B, veac XVI, vol.V, p.22.

89.Arh.St. Buc., Ep. Râmnicului, XXXIV/14.

90.Idem XXXIV/16.

 

Sursa: Tamaș, Corneliu- Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2006, p. 85-101.