ORGANIZAREA TRUPELOR SPECIALE DE FORTIFICAŢII

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Toate aceste măsuri le impuneau norii negri, ameninţători, ai războiului. Orice întârziere periclita rezistenţa liniei fortificate. În situaţia prelungirii liniei, spre Sud şi Nord, prioritatea trebuia să urmeze conduita mai sus enunţată pentru ca regiunea să constituie un tot unitar de rezistenţă maximă. Sistemul de fortificaţii trebuia să rezulte din funcţiunea operativă ce i se rezerva, după cum trebuia să ţină seama şi de „posibilităţile de dezlănţuire şi exploatare a unor operaţiuni de atac inamic”[4]– avea convingerea generalul Stoenescu.

Pentru organizarea apărării, în regiunea fortificată Apateu – Otomani, generalul Florea Ţenescu cerea Secţiei 1 şi 4, din Marele Stat Major, un studiu şi propuneri de ordin general şi măsuri aplicabile definitiv la sector. Pe baza studiului făcut de Brigada 1 Fortificaţii şi Armata 1-a, s-au conturat ideile de bază pentru campania de lucru din 1939.

Regiunea fortificată Oradea, în opinia cvasiunanimă a specialiştilor „avea un rol de o importanţă covârşitoare şi cu efect determinant pentru operaţiunile din Poarta Someşului”[5]. Fortificaţia îşi justifica rolul, sub multiple aspecte, astfel: asigura mobilizarea armatei; constituirea unui câmp de bătălie, a cărui poziţie strategică şi potenţial de rezistenţă conducea spre victorie; acoperea indirect pătrunderile pe văile Crasnei şi Crişului Negru şi direct pe valea Barcăului şi Crişului Repede, cu uşurarea misiunii trupelor din acoperire, pe întreaga adâncime, prin uşurarea manevrei ofensive a grosului forţelor într-o acţiune spre Vest, prin soliditatea flancului sudic şi absorbirea unor forţe importante ale inamicului. În acest sens linia fortificată avea şi rolul de pivot al manevrei Armatei, la ofensivă şi de scut în caz de repliere.

Aceste considerente făceau din Sectorul Oradea o „cheie de boltă a acţiunii[6], pe frontul de Vest. Analiza serioasă a fiecărui punct forte, al liniei de cazemate, conducea spre măsuri urgente de operaţionalizare, pentru păstrarea ei, în acţiunea strategică, sub orice formă. Valoarea şi tăria fortificaţiilor considerăm că erau date de caracteristicile lor tehnico-tactice şi de conceptul de menţinere fără gând de cedare, pentru intervalul de cel puţin 6 zile, cu care eram devansaţi la mobilizare de unguri[7]. Astfel, regiunea fortificată, servea, cu succes, concentrării grosului forţelor armatei. Acest nou concept avea avantajul de a economisii forţele, a trece de la manevra pe linii paralele la manevra pe direcţii interioare şi se încadra în concepţia generală a regelui Carol al II-lea de încingere a ţării cu un brâu puternic de fier şi foc[8].

Din acest concept, de manevră, s-au desprins soluţii de lucru şi anume: închiderea văii Someşului la Seini – prin fortificaţii permanente pe 13 km de front – ceea ce economisea forţele unei divizii, înlocuibilă cu 1 regiment de fortificaţii, a 2 batalioane; închiderea intrărilor spre Şimleul Silvaniei şi Jibou, între munţii Bâcului şi Ciclul Vulturului – maxim 20 km front – cu dispunerea unui regiment de fortificaţii a trei batalioane, în intervalul dintre fortificaţia regiunii Oradea şi a celor de pe Crasna şi Someş, pentru a fi ţinute cu 2 divizii. Soluţia propusă avea avantajul rezistenţei ferme de fortificaţii şi crearea unei adâncimi, de 40 km, pe direcţia probabilă de efort a inamicului şi un câştig de cel puţin 4 zile, pe faţă şi 2 zile în adâncime. Inamicul ar fi fost angajat, cu grosul forţelor, într-un sector în formă de W, acoperit pe flancuri cu fortificaţii, a cărui vârfuri se izbeau de Ciclul Vulturului şi Munţii Bâcului, improprii pentru acţiuni importante. Soluţia aceasta scotea din calcul continuarea, spre Nord, a lucrărilor de fortificaţii.

Completarea sistemului cu cele două dopuri, în spărturile Crasnei şi Someşului, estimate la circa 2 miliarde şi o economie de 4 miliarde[9], ar fi rezolvat în întregime apărarea în Poarta Someşului. Toate soluţiile propuse aveau acelaşi numitor – îndeplinirea rolului primordial al fortificaţiilor.

Cazematele pustii nu reprezentau decât nişte simple obstacole, echipate cu armament şi deservite de trupe de elită, bine încadrate şi instruite, cu moral solid, le creştea valoarea şi rezistenţa şi le făceau impenetrabile, pentru că, trupele de fortificaţie, trebuiau să fie, tot timpul, în stare de ameninţare de război[10], pentru a respinge oricând un atac bruscat. Fiind construite într-un mediu minoritar, antiromânesc, recrutarea trebuia făcută numai dintre români. Trupele ce deserveau cazematele, cu serviciu de 3 ani, urmau a fi asimilate grănicerilor, iar zona intens colonizată.

Organizarea trupelor de fortificaţii nu putea să urmeze un anume tip (model) deoarece serviciul la cazematele, din sectoarele tactice, impunea, pentru misiunea de apărare, fără gând de retragere, o altă structură organizatorică. Privită în ansamblul acoperirii frontului de Vest organizarea trebuia concepută pentru trupe care să apere 83 km de front şi 30 km adâncime, cu atenţia sporită pe flancurile descoperite. În mod particular organigrama trebuia să corespundă misiunii fortificaţiilor.

Din studiul pătrunderilor probabile, prin regiunea fortificată, se desprindeau următoarele direcţii de interzis: Pichetul Coşbuc – Marghita, pe la Nord de Săcuieni; Parhida – Sălard şi Regele Ferdinand (Livada de Bihor) – Tileagd. Forţele necesare barării acestor direcţii, presupuneau trupe pentru cazemate şi pentru lupta apropiată. Cazematele impuneau un efectiv, matematic calculat, pentru punerea în serviciu a tuturor armelor automate, deci încadrare la nivelul statului de război. Pe timp de pace, încadrarea numai a 2 arme automate, ar realiza un baraj de foc continuu. Pentru a răspunde tuturor nevoilor, generalul Stoenescu, supunea atenţiei organizarea Brigăzii 1 Fortificaţii (anexa nr.1).

La 15 iulie 1939 lucrările de fortificaţii erau încă în curs de executare, cu 2 linii de cazemate gata, între Apateu şi Bereteu şi cu 4 km de şanţ antitanc, la profil normal şi o reţea de 14 km sârmă, pe 3-4 rânduri de pari, între Biharia şi Tămăşeu. În sectorul 2 Diosig, erau terminate cazematele din linia I-a şi în curs de execuţie pe linia a II-a, cu şanţul antitanc, în curs de execuţie şi o reţea de 12 km între Otomani, Cherechiu şi Bereteu, Ianculeşti.

Pentru apărarea sectorului Apateu – Bereteu, circa 40 km, Regimentul 1 Fortificaţii avea nevoie de 73 ofiţeri, 2595 trupă şi 416 arme automate, iar pentru sectorul Bereteu, Otomani – 38 km, de 154 ofiţeri, 7536 trupă, 923 arme. Mijloacele existente, raportate la necesităţi, erau cu totul insuficiente din cauza deficitului de artilerie, materiale de geniu şi sprijin de aviaţie. Regimentul dispunea doar de 4 unităţi de foc pentru puştile mitralieră, 2 unităţi foc pentru puşti şi 6 zile hrană de rezervă, faţă de un necesar de 10 unităţi de foc, pentru armamentul de infanterie, 6 unităţi de foc pentru piesele de artilerie şi 10 zile hrană de rezervă[11]. Aducerea în stare operativă a frontului presupunea eforturi conjugate ale executanţilor şi a factorilor de decizie, preocupări pe care le socotim că au fost asumate responsabil, la toate nivelurile.

Pentru ca regiunea Oradea să constituie „bastionul strategic al frontului de Vest”[12], era necesar să reprezinte, în sine, o unitate strategică, fapt pentru care trebuia să fie prelungită, la Nord, până la Ciclul Vulturului, iar la Sud, până pe Crişul Negru, idei însuşite şi de Armata 1-a. În acest sens raportul nr. 70540, din 23 noiembrie 1939, a generalului Florescu justifica întrebuinţarea în luptă a focului celor 6 – 8 mitraliere de pe fiecare km de front defensiv.

Rapoartele trimise spre eşaloanele superioare urmăreau lichidarea lipsurilor de tot felul, semnalate la şi din cazemate, pentru urgentarea operaţionalizării lor, mai ales după începerea, la 1 septembrie 1939, a celui de-al doilea război mondial.

Şeful Secţiei a 3-a, colonelul Alexandru Ioaniţiu, la 8 decembrie 1937, înainta ministrului Apărării Naţionale, generalul Ion Antonescu, un studiu prin care motiva necesitatea înfiinţării unor trupe speciale care să poată ocupa şi apăra fortificaţiile din prima oră de mobilizare[13]. Studiul avusese în vedere modelul francez, în care, sistemul de fortificat fusese împărţit în regiuni, de 60 – 80 km, ocupate de 3-4 regimente de fortificaţii, în compunerea cărora intrau trupe de infanterie, artilerie, geniu şi transmisiuni. Efectivele de pace încadrau întregul armament automat, fără schimbul de oameni. Cu asemenea efectiv putea fi ocupat întregul front fortificat, în circa o oră, deoarece: cazemate erau la câţiva kilometri de localitatea de baştină a luptătorilor; exista un sistem de alarmă bine pus la punct şi un sistem de siguranţă în faţa obstacolului, prin care se evita surprinderea. La război toate regimentele înfiinţau brigăzi, fiecare de tăria unei divizii. Mobilizarea, bazată pe principiul local, era posibilă în 48 ore, cu prezentarea oamenilor direct la posturile de luptă, unde găseau armamentul şi echipamentul necesar.

Organizarea trupelor speciale era motivată prin următoarele considerente: marile unităţi destinate acoperirii aveau o mobilizare târzie şi în trepte şi fiind depărtate nu puteau ocupa cazematele la timp; fortificaţiile fiind elemente fixe, trupele nu puteau părăsi lucrările şi nici susţine decât cu foc manevra defensivă şi ofensivă ce s-ar fi executat de armată; trupele speciale, cu obişnuinţa terenului şi deprinderea de a lupta în lucrările cunoscute s-ar comporta mai bine decât trupele ce le-ar ocupa temporar.

Pentru apărarea frontului fortificat de Vest s-a luat ca bază de calcul, pentru efective şi armament, iniţial, numărul de linii şi tipul de cazemate construit şi o prevedere de 5 – 6 ani pentru finalizarea întregului sistem naţional de fortificaţii. Pentru ocuparea unei cazemate au fost socotiţi 12 oameni, 2-4 mitraliere sau puşti mitraliere, la care s-au adăugat ¼ pentru serviciul apropiat de siguranţă şi alarmă. La 30 de oameni pe km de front s-au mai adăugat alţi 30, din schimbul de luptă. Aşadar 60 oameni x 180 km front, în Poarta Someşului, însemna 10.800 oameni a 2 schimburi, 108 arme automate şi 360 tunuri antitanc[14]. Organizarea şi ordinea de bătaie a unui pluton de infanterie fortificaţii (anexa nr. 2) exemplifică încadrarea cu câte 15 oameni a celor trei cazemate, plus grupa anticar de 12 şi o grupă de trei la comanda plutonului.

Dacă efectivele, în general, nu constituiau o problemă, ele fiind necesare pe măsura terminării cazematelor, pentru unităţile de artilerie se putea opta, fie pentru artilerie mobilă proprie, fie pentru folosirea artileriei marilor unităţi aflate în acoperire: Divizia 16, 17 şi 20 Infanterie. În oricare variantă ar fi fost necesare 8 divizioane de artilerie. În prima variantă, artileria proprie ar fi întărit numai dispozitivul de luptă şi ar fi putut furniza elemente de tragere pentru artileria de întărire.

Frontul fortificat trebuia să dispună neapărat de o apărare antiaeriană proprie. Incursiunile efectuate de aviaţia ungară erau argumente, în plus, ale nevoii activării acesteia încă din timp de pace. Fiecare sector avea un necesar de 8 divizioane de tunuri antiaeriene şi 8 baterii de mitraliere antiaeriene, iar pentru întregul front un grup format din trei escadrile de vânătoare.

Trupele de geniu şi transmisiuni aveau următoarele misiuni: evacuarea distrugerilor proiectate în faţa şi în spatele fortificaţiilor; completarea sistemului de fortificaţii cu lucrări pasagere de campanie; repararea comunicaţiilor deteriorate de focul inamic; construirea şi întreţinerea sistemului de transmisiuni. Efectivele de specialităţi erau incluse în Batalionul de geniu fortificaţii, respectiv în Batalionul de transmisiuni.

Trupele de servicii trebuiau să rezolve problemele de hrană, echipament şi materiale necesare pe timpul luptei. Organizarea de detaliu a trupelor de pe frontul de sud, între Salonta şi Lovrin, 156 km cu 312 cazemate pe o singură linie de război erau calculate la 9360 oameni, 936 arme automate, 312 tunuri antitanc, 6 divizioane de tunuri antiaeriene, 6 baterii mitraliere antiaeriene, 1 batalion de geniu, 1 batalion de transmisiuni, servicii, 3 escadrile de aviaţie şi un comandament de regiune.

Deoarece, la data întocmirii raportului nu exista armament automat în stoc şi nici fonduri suficiente, pentru achiziţionare, s-a recurs la soluţia luării acestuia de la diviziile din rezervă – care aveau câte 512 arme automate, – fie din întrebuinţarea a 500 mitraliere Schwartzlose, din rezerva Armatei, dacă ar fi fost reparate până spre finele anului 1938, şi alte 580 mitraliere Z.B. care puteau fi luate de la diviziile din rezervă. Planul de dotare nu putea fi operaţional înainte de 1940. Cele 96 tunuri de câmp, necesare, erau disponibile în stocul aflat la re-tubare, la Reşiţa, fie din cumpărarea altora noi.

Pe 21 decembrie 1937, pe manşeta referatului, subşeful Marelui Stat Major, generalul Sănătescu adnota: „Problema ocupării fortificaţiilor cu trupe speciale, se va pune numai după ce se va termina construirea cazematelor şi armarea lor. Atunci se va vedea sistemul adoptat. Pentru moment este vorba numai de paza zonei în care se construiesc fortificaţiile, ori aceste măsuri au fost luate şi le socotesc suficiente”[15], iar şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Ionescu, aproba sec: „Da”.

Propunerile incluse în studiul Secţiei a 3-a, extrem de detaliate şi solid argumentate, creau o problematică nouă, care necesita reglementări precise, pentru organele de mobilizare. Infanteria fortificaţiilor se baza pe un pluton destinat să apere 2 km de front, o companie 6 km şi un batalion 18 km. Resursele umane, pentru mobilizare, pe raza Corpului 6 Armată erau insuficiente. Din totalul a două contingente, numai 25.289 erau români, ceea ce totaliza un deficit de 5.551 oameni. Dacă la acel necesar se mai adăugau încă 11.634 trupă, pentru încadrarea brigăzii de fortificaţii, atunci deficitul trebuia acoperit prin vărsări de oameni, de la Corpurile 5 şi 7 Armată. Pentru aceste efective speciale urmau să se construiască 27 cazărmi, şi 8 cazărmi pentru unităţile de artilerie. Până la soluţionarea definitivă a organizării unităţilor de fortificaţii Divizia 17 Infanterie a primit ordinul nr.7095, din 29 martie 1938, pentru ocuparea Sectorului nr.1 Oradea, cu armamentul pe care-l avea în organică, pe baza Instrucţiunilor pentru instrucţie date de Inspectoratul General al Geniului, prin Direcţia Fortificaţiilor.

Colonelul inginer D. Vasiliu, la 20 septembrie 1938, semna instrucţiunile de ocupare a cazematelor şi „folosirea în orice moment, în care scop vor fi imediat armate şi ocupate, de detaşamente de pază. Armarea obiectivelor se va face cu armamentul nou, acesta instalându-se în locaşurile respective, fără a mai fi degresat. De asemenea, se va depozita la fiecare obiectiv (cazemată), muniţia respectivă (câte 2 unităţi de foc de fiecare armă automată). Lăzile de muniţie se vor deschide, dar vor fi sigilate cu şnururi, spre a nu se puteau umbla la ele, decât numai atunci când nevoia o impune. În fiecare ladă de muniţii vor exista câte 4 încărcătoare încărcate, şi numai după ce se va face această operaţiune, lada va fi sigilată. Ocuparea cazematelor se va face cu numărul strict necesar punerii în stare de funcţionare a armamentului existent în interiorul cazematei, plus comandantul”[16].

Instrucţiunile date, pe baza aprobării referatului Nr.1012, din 20 septembrie 1938, se refereau la 67 cazemate gata (din 163 date în lucru) şi la 4.340 m de şanţ antitanc din 40.000 m proiectaţi. Trupele care urmau a ocupa cazematele erau obligate să inventarieze armamentul şi materialele şi să întocmească un proces-verbal de predare-primire în care să includă şi materialele de transmisiuni, instalaţii de ventilaţie, iluminatul şi apărarea contra gazelor şi întregul mobilier.

Detaşamentele de Pază, în cooperare cu trupele de grăniceri, continuau misiunea apărării cazematelor terminate şi a celor în curs de execuţie. Instrucţia trupelor trebuia să înceapă „în scop de a se deprinde cu felul de a acţiona din cazemate, a se deprinde traiul în interiorul cazematei, a se familiariza cu nevoile de legătură şi alarmare şi felul de execuţie al acestora, în fine a cunoaşte la perfecţie câmpul de supraveghere şi tragere, amenajările acestui câmp spre a fi pus în condiţii optime de întrebuinţare”[17].

Ocupanţii cazematelor erau obligaţi de a stabili legăturile de semnalizare pentru alarmare, atac, tragere, satisfacerea nevoilor de hrană şi aprovizionare cu muniţii. Fiecărei cazemate i s-a stabilit: misiunea armei automate, misiunea fiecărui om în caz de atac, cu ipoteze de zi, noapte, ceaţă, fum etc. Toate datele gândite de creatorul cazematelor, colonelul inginer Dumitru Vasiliu, au fost verificate şi actualizate pe baza constatărilor din interior şi s-au materializat în documente de luptă, de extremă precizie, chiar dacă grafica de stat major nu impresiona, în toate cazurile, după cum se poate constata din studiul documentelor. Încă neterminate, pe întregul frontul şi pe toată adâncimea, fortificaţiile de la frontiera de Vest, în 1939, aduceau „un spor de forţă trupelor din acoperire” [18], pentru reuşita bătăliei decisive, care ar fi fost angajată.

La 19 martie 1938, cu ordinul nr.2396, Marele Stat Major ordona comandantului Diviziei 17 Infanterie să ocupe, în 12 ore, de la mobilizare, toate lucrările de fortificaţii din sectorul delimitat de: Diosig, Sâniob, Dernişoara, la Sud, cu misiunea de a se „opune pătrunderii inamicul în special pe văile Crişului şi Bereteului. În acţiunea de întârziere pe care va duce-o Divizia, va organiza o primă rezistenţă pe linia Săcuieni, Şauaieu, Tămăşeu, Oradea, Nojorid, Sititelec, folosind în acest sens şi fortificaţiile permanente executate”[19]. Ordinul strict secret, confidenţial personal, trebuia cunoscut numai de comandantul Diviziei 17 Infanterie, care pe baza recunoaşterilor din teren, avea misiunea să întocmească planul de ocupare şi de apărare a flancului de sud.

"grafic"




[1] Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond 5418, dos. 1737, p.13

[2] Ibidem, p.14

[3] Constantin Moşincat, Planul de campanie „Avram Iancu” (1939-1940), în Cetatea Bihariei, 2005, nr.1(3), p.56-61

[4] A.M.R., fond 5418, dos. 1737, p.16

[5] Ibidem, p.135

[6] Ibidem, p.136. Pentru temă vezi Gavril Preda, Apărarea graniţei de vest a României în perioada 1935-1939, în Cetatea Bihariei, 2004, nr. 2, p.54-60.

[7] Jipa Rotaru, Consideraţii generale asupra regiunii fortificate „Carol II”, în Cetatea Bihariei, 2004, p.61-67

[8] Constantin Moşincat, Aspecte ale preocupării regelui Carol al II-lea pentru formarea şi dotarea armatei (1930-1940), în Revista de istorie contemporană, 2006, nr. 3, p.10-20

[9] A.M.R., fond 5418, dos. 1737, p.138. Costul integral pentru 180 km era estimat la 12 miliarde, dar făcându-se numai 52%, adică 96 km, echivalentul era de 6 miliarde lei.

[10] Ibidem, p.140

[11] Ibidem, p. 234

[12] Ibidem, p.236

[13] Ibidem, p.3. La referatul nr.1134 se va reveni pe 18 aprilie 1938, şi cu nr.675/22 iulie 1938 cu propunerea de punere în stare de apărare a fortificaţiilor realizate şi numai după dotarea cazematelor cu armament să poarte numele de trupe de fortificaţii.

[14] Ibidem, p. 4-5

[15] Ibidem

[16] Ibidem, p.146-147

[17] Ibidem, p.146

[18] Idem, fond 948, dos.468, f.1

[19]Ibidem, f.4. Cu adresa 2398, din 19 martie 1938, subşeful Marelui Stat Major, generalul Sănătescu ordona Inspectoratului general al Geniului să-l pună la dispoziţia Diviziei 17 Infanterie pe colonelul ing. D. Vasiliu, pentru a furniza toate informaţiile.

 

Tabel nominal cu efectivul Plutonului 3/Compania 12/R.2 I. F.

cu ordinea de bătaie din 17 iunie 1940[1]

 

Nr.

crt.

Numele şi prenumele

Gradul

Ctg.

Funcţia ce îndeplineşte

Obs.

Grupul de comandă al companiei

1.

Somoghi Nistor

Serg.

1939

 

 

2.

Stan Gheorghe

Cap.

1940

 

 

3.

Abrudan Pascu

Cap.

1940

 

 

4.

Costea Dumitru

Cap.

1940

 

 

5.

Roavas Vasile

Cap.TR

1940

 

 

6.

Sârca Ioan

Sold.

1940

 

 

7.

Zamfir Ilie

Sold.

1940

 

 

8.

Lazlău Gh.

Sold.

1937

 

 

9.

Bruder Gh.

Frt.

1937

 

 

10.

Hauca Ilie

Sold.

1937

 

 

11.

Bozdog Victor

Sold.

1928

 

 

12.

Ivaşcu Grigore

Cap.

1929

 

 

13.

Ghitea Teodor

Cap.TR

1935

 

 

14

Pop Ioabn

Frt.

1936

 

 

15.

Sălăjan Petru

Sold.

1938

 

 

16.

Hârjea Ioan

Sold.

1939

 

 

17.

Rugea Carol

Sold.

1939

 

 

18.

Bornea Anton

Sold.

1936

 

 

19.

Puia Vasile

Sold.

1936

 

 

20.

Paşc Gh.

Cap.

1935

 

 

Grupul de comandă al plotonului

1.

Morojan Ilie

Serg.maj.

 

Cdt.ploton

 

2.

Stan Alexandru

Serg.

1938

 

 

3.

Pirtea Vasile

Sold.

1940

 

 

Cazemata  nr. 65 „Cogâlnic”

1.

Buzea Gheorghe

Serg.

1932

Comandant cazemată

 

2.

Cristea Ioan

Cap.

1932

Aj.Comandant cazemată

 

3.

Diaconu Ioan

Frt.

1938

Observator periscop spate

 

4.

Silaghi Ioan

Frt.

1940

Aj.Observator periscop spate

 

5.

Dorohoi Iacob

Frt.

1940

T.S.R.T.

 

6.

Trif Vasile

Frt.

1938

Cdt.E.I Trg.p.I

 

7.

Gherdan V.

Frt.

1940

Cdt.E.II Trg.p.III şi armurier

 

8.

Sas Gheorghe

Frt.

1940

Trg.p.II

 

9.

Lupşe Petru

Frt.

1933

Trg.p.Iv şi sanitar

 

10.

Trif Ilie

Frt.

1935

Servant 1

 

11.

 

 

 

 

neîncadrat

12.

Achim Petru

Frt.

1938

Servant 3

 

13.

Cutaş Ludovic

Frt.

1938

Servant 4

 

14.

Matei Ioan

Frt.

1932

Vent. gaze

 

15.

Tiriteu Teodor

Frt.

1934

Ajut.vent. gaze

 

Cazemata „Corneşti”

1.

Ielezan Gh.

Serg.

1937

Comandant cazemată

 

2.

Sâncrâian D-Tru

Cap.

1930

Aj.Comandant cazemată

 

3.

Nichita Vasile

Frt.

1929

Observator periscop spate

 

4.

Popa Alex.

Sold.

1929

Aj.Observator periscop spate

 

5.

Mihalcea Teodor

Sold.

1933

T.S.R.T.

 

6.

Pop Dănilă

Frt.

1938

Cdt.E.I Trg.p.I

 

7.

Abrudan Teodor

Sold.

1937

Cdt.E.II Trg.p.III şi armurier

 

8.

Manciu Petru

Sold.

1935

Trg.p.II

 

9.

Moţ Ioan

Sold.

1939

Trg.p.Iv şi sanitar

 

10.

Popa Nicolae

Sold.

1931

Servant 1

 

11.

Poterăşoiu Ion

Sold.

1938

Servant 2

 

12.

Costea Gheorghe

Sold.

1938

Servant 3

 

13.

Miclea Ioan

Sold.

1937

Servant 4

 

14.

Popa Vasile

Sold.

1938

Vent gaze

 

15.

Miron Vasile

Sold.

1939

Ajut.vent gaze

 

Cazemata „Ciutuc”

1.

Popovici Ioan

Serg.

1936

Comandant cazemată

 

2.

Ilea Petru

Cap.

1931

Aj.Comandant cazemată

 

3.

Constantinescu A.

Frt.

1938

Observator periscop spate

 

4.

Urs Teodor

Sold.

1938

Aj.Observator periscop spate

 

5.

Şerban Ştefan

Sold.

1938

T.S.R.T.

 

6.

Rotocol Ioan

Sold.

1938

Cdt.E.I Trg.p.I

 

7.

Nicolae Radu

Sold.

1938

Cdt.E.II Trg.p.III şi armurier

 

8.

Stoica Ilie

Sold.

1939

Trg.p.II

 

9.

Edu Npetru

Sold.

1939

Trg.p.Iv şi sanitar

 

10.

Cristean Mihai

Sold.

1939

Servant 1

 

11.

Firteş Victor

Sold.

1936

Servant 2

 

12.

Chereji Ioan

Sold.

1932

Servant 3

 

13.

Gavriş Pqavel

Sold.

1934

Servant 4

 

14.

Taloş Gavril

Sold.

1940

Vent. gaze

 

15.

Biriş Dumitru

Sold.

1940

Ajut.vent gaze

 

Cazemata „Putna”

1.

Mircean Gavril

Serg,

1932

Comandant cazemată

 

2.

Scrofan Casile

Cap.

1939

Aj.Comandant cazemată

 

3.

Pastor Ioan

Cap.

1935

Observator periscop spate

 

4.

Soporan D-Tru

Frt.

1935

Aj.Observator periscop spate

 

5.

Bâga Balg

Sold.

1935

T.S.R.T.

 

6.

Răilean Teodor

Sold.

1939

Cdt.E.I Trg.p.I

 

7.

Irman Grigore

Sold.

1937

Cdt.E.II Trg.p.III şi armurier

 

8.

Tătaru Aurel

Sold.

1938

Trg.p.II

 

9.

Urs Gheorghe

Sold.

1927

Trg.p.Iv şi sanitar

 

10.

Popa Ioan

Sold.

1932

Servant 1

 

11.

Tătaru Vasile

Sold.

1932

Servant 2

 

12.

Cristea Petru

Sold.

1931

Servant 3

 

13.

Momeu Alex.

Sold.

1929

Servant 4

 

14.

Joltean Vasile

Sold.

1940

Vent gaze

 

15.

Abrudan Gavril

Sold.

1940

Ajut.vent gaze

 

Grupa anticar

1.

Silaghi Gheorghe

Serg.

1938

 

 

2.

Marin Trandafir

Serg,

1938

 

 

3.

Buboi Vasile*[2]

Cap.

1938

 

 

4.

Popa Ştefan

Serg.

1938

 

 

5.

Balaj Petru

Frt.

1940

 

 

6.

Anca Vasile

Sold.

1940

 

 

7.

Silvăşan Gheorghe

Sold.

1940

 

 

8.

Roman Nicolae

Sold.

1940

 

 

9.

Mărcuş Traian

Sold.

1940

 

 

10.

Roşu Gheorghe

Cap.

1937

 

 

11.

Marincat Lazăr

Frt.

1937

 

 

12.

Păun Spirea

Sold.

1937

 

 

 

Comandantul Pluton III Infanterie Fortificaţii

Serg. maj. Ss indescifrabil



[1] A.M.R., fond Regimentul 2 Infanterie Fortificaţii, dos.392, p.346-347-349-353

[2] *Este fratele mai mare al mamei autorului. În 1940, avansat sergent avea să fie numit comandantul cazematei „65 Cogâlnic”. Despre puterea de foc cazematei sale şi istorisirea făcută cu ocazia evacuării vezi: Constantin Moşincat, Augustin Ţărău, Evacuarea judeţelor din Nord-Vestului Transilvaniei (1940) şi consecinţele acesteia asupra judeţului Bihor, Editura Tipo MC, Oradea, 2005.

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *