Pădurea Agestului/ Universul unei copilării, de col. ing. Gheorghe Constantinescu

 

 

Cuvânt înainte

 

Domnul colonel inginer și teolog Gheorghe Constantinescu ne oferă un nou rod al talentului său literar, cartea “Pădurea Agestului – Universul unei copilării”.

 

Acest nou volum este o continuare firească din șirul descriptiv al locurilor și persoanelor din copilăria și adolescența autorului, care l-au marcat profund în devenirea personală.

 

Acesta scrie cu poftă și necuprinsă bucurie despre frumusețea copilăriei, asemeni marelui Ion Creangă, dar și cu nostalgia unor timpuri care, din păcate nu se mai întorc.

 

Descrierea și monologul liric sunt modurile de expunere prin care autorul transmite emoția și fericirea copilului și adolescentului, dar și nostalgia adultului. Vocea interioară își confesează direct gândurile și trăirile, articulând un sistem filosofic neaoș.

 

În paginile prezentului volum, autorul se întoarce cu respect la pădurea de lângă Mădularii natali, pe care o vede ca pe o entitate vie: “… trebuia să tac pentru că în pădure sunt alte legi”.

 

Relaționarea cu natura este benefică pentru autor conferindu-i protecție și mângâiere prin “locuitorii” săi personificați.

 

Fenomenele naturii, ploaia, vântul, furtuna, generează consecințe reale observabile doar de către cel care înfruntă nemijlocit stihiile. Știrile meteo sau privitul pe geam de la căldura căminului părintesc nu pot oferi nimic din amploarea și intensitatea experienței directe.

 

Motivul discrepanței dureroase dintre legitimitatea traiului în armonie cu natura și alienarea vieții citadine apare cu un dramatism dureros. Traiul la oraș se prefigurează ca un surogat existențial, o imitație nefericită a gesturilor și deciziilor firești ale omului de la țară.

 

Pentru copilul sau adultul de la țară existența nu este un accident dominat de “aici” și “acum”. În spatele țăranului stau generațiile străbunilor, care îi transmit prin pământ, prin râuri, prin pădure seva vieții, sensul fără echivoc al existenței, legitimitatea și justiția legilor imuabile după care viețuiește.

 

Recomand cu multă căldură cititorului împărtășirea experiențelor de viață ale autorului, având convingerea că veți descoperi locuri mirifice, excelent descrise, oameni și timpuri, o parte din sufletul și sensibilitatea acestuia.

 

București – februarie, 2016                  Preot doctor Ion Armași

 

 

 

Introducere

 

Mi-a fost dat mie, să mă farmec de frumuseţile pădurii, să presimt din fragedă copilărie tainele ei, liniştea şi fericirea cu care mă cuprindea, aerul curat ce îl respiram. Eram pătruns de mirosurile florilor, de cântecele păsărilor în dimineţile de vară, în nopţile înstelate. Până şi scoarţa trunchiurilor de goruni şi fagi o puteam mirosi. Mă simţeam răsfăţat de verdele nuanţat, de răcoarea şi aerul miresmat al pădurii, ascultam sinfonia pâraielor repezi, mă odihneam confortabil pe un strat de muşchii, iar vârfurile dealurilor acoperite cu zăpadă şi învăluite în ceaţă sporeau misterul.

 

Era atâta linişte! O atmosferă de pace deplină! O simţeam cum mi se strecoară în suflet şi încet-încet mă cuprindea… Uitam de toate, deveneam mai bun, mai blând! Mă simţeam purificat! Natura înfăptuia miracolul! Pădurea cu neasemuita ei frumuseţe, din frumuseţea ei, mi-a dăruit frumuseţe…

 

Dormeam de multe ori în podul coşării, plin cu fân al lui Ion Papuc, aşezată aproape de pădurea satului meu, numai ca să pot înţelege natura.

 

Chiar dacă eram copil, foarte repede observam cât de schimbătoare era natura primăvara. Anotimpul trezirii, al schimbărilor… Chiar şi marea se înfurie pe neaşteptate şi apoi se calmează. Eu însumi eram cuprins de o linişte neobişnuită. Aş fi vrut să fiu departe, dar nu ştiam unde; aş fi vrut să fiu diferit, fără să ştiu cum. Petreceam multe ore în pădure.

 

Chiar şi copacii îşi înfingeau rădăcinile în pământ cu toată forţa lor, încercând să afle scopul pentru care au crescut. Cine ştia să comunice cu ei şi era în stare să îi înţeleagă, descoperea adevărul şi credinţa care îi susținea.

 

De la copaci am învăţat, să doresc numai ceea ce mi se dă şi să lupt cu furtunile anotimpurilor. Am învăţat, cum să îndeplinesc datoria, care mi-a fost dată pe acest pământ de către Dumnezeu, îmi aminteau scurgerea timpului.

 

Mă plimbam prin păduri, până ce găseam aceea forţă misterioasă, care punând stăpânire pe minte, mă readucea la seninătate. Aveam o mare veneraţie pentru copaci şi defineam pădurile drept "locuri de rugăciune". Trăisem experienţa rugăciunii. Pentru mine a mă ruga în pădure, era ca şi cum aş fi părăsit pământul pentru câteva clipe.

 

 Trăiam în contact cu pădurea şi eram convins că şi copacii vorbeau; de fapt odată m-am oprit îndelung, să ascult povestirea unui fag bătrân. Purtam foarte multe dialoguri imaginare cu diferite părţi ale naturii. Pentru mine acum era clar că cine ştia să asculte pădurea, descoperea multe adevăruri…

 

Pădurea era casa mea, sora, mama, o fiinţă vie apropiată, un element important al existenţei mele. O vizitam în orice anotimp, chiar şi când ploua îi cunoşteam tainele, cărările. Simţeam că această prietenă a mea mă primeşte cu drag, chemându-mă cu crengile ei legănătoare, dăruindu-mi mulţime de bunătăţi. Culegeam toate soiurile de ciuperci, de primăvara până toamna târziu: urechiuşe, văcăruşi, mănătărgi, bureţi iuţi, bureţi de fag, "păstrăv" – acel burete rar care se întăreşte ca iasca de-l culegi cu mâna, trebuia numai ţepuşă şi cuţit de lemn…

 

Fiecare dar al pădurii îşi avea locul şi timpul lui. Nu se lăsa aflat de oricine. Un necunoscător putea să fi căutat cu felinarul aprins ziua în amiaza mare şi tot nu găsea nimic. Darurile pădurii nu se dezvăluiau oricui, dar atunci când o făceau, parcă le simţeam cum mă cheamă.

 

Şi culesul ciupercilor avea un rost. Călcam cu grijă şi fereală locul în care ştiam că cresc, dădeam uşurel frunzele uscate la o parte, nu culegeam puiuţii, mai lăsam din ele de sămânţă şi pentru celelalte vietăţi ale pădurii. Şi mai ales mă rugam de iertare pentru viaţa pe care o curmam. Aşa mă învăţa mama mea, care avea o credinţă curată, adevărată. Deşi cine ştie, poate că ciupercile şi ierburile de leac şi fructele de pădure îşi aveau rostul predestinat, ştiam că sunt hărăzite de Dumnezeu omului pentru hrană şi gândeam eu atunci, le părea foarte bine să fie adunate în coş, decât să se usuce pe sub copaci.

 

Cunoşteam la fel de bine şi vânturile care băteau dinspre pădure, le cunoşteam după glas şi adiere. De cum începea să se topească zăpada, vântul de primăvară mă chema să plec cât mai degrabă, să culeg "Rodul Pământului", o plantă miraculoasă, despre care puţini ştiau. Apărea odată cu ghioceii, poate chiar înaintea lor. Şi creştea numai în locuri curate, neatinse de murdăria omenească. Avea în vârf un fel de moţ ca un ciucure mare, pe care dacă-l cercetai, aflai ce roade ale pământului aducea oamenilor anul care începea.

 

Îl culegeam cu grijă şi-l duceam bunicii mele Catrina, bunica din partea lui tata, pentru că numai ea ştia să dezlege tainele acestei plante miraculoase. Fiindcă după părerea ei, anul nou ar fi trebuit să înceapă de drept odată cu primăvara. Atunci tot şi toate încep o viaţă nouă.

 

Şi în ciucurele "Rodului Pământului" bunica arăta de va fi un an bogat sau nu, de va fi porumb şi grâu! Descoperea în alcătuirea lui ştiuletele de porumb, spicul grâului, strugurele şi poamele. De era un an sărac şi secetos, ciuful era sărăcăcios sau ofilit.

 

“Rodul Pământului” nu oricine îl găsea, nu oricine îl putea citi. Pe timpuri erau anumiţi oameni care porneau în căutarea lui. Îl căutau, îl culegeau, îl purtau cu grijă şi-l aduceau celor mai bătrâni din sat, să-l descifreze, să-l interpreteze. Acum şi asta a devenit un obicei uitat, dar eu tot îl mai caut când am posibilitatea şi de obicei am noroc de-l găsesc. Îl şi desluşesc cum cred eu, după cum am prins de la bunica şi mă bucur fiindcă până acum  n-am prea dat greş în “proorocirile” mele.

 

Şi-mi mai plăcea la pădure începutul verii, când se coceau frăguţele. Atunci era o adevărată sărbătoare în poieniţele şi luminişurile pădurii de la Curături pline de soare. Era atâta lumină, mireasmă şi căldură, cât nu se putea spune! Simţeam că-mi plesneşte inima de atâta fericire şi frumuseţe. Puteam jura, că la culesul frăguţelor veneau şi zâne mititele şi nevăzute, fiindcă vedeam fulgerând prin aer nişte luminiţe scânteietoare, care-mi jucau pe dinaintea ochilor şi auzeam un zumzet ca de albine, dar nu erau albine ci o chicoteală ca de copii. Ş-apoi cine să zboare, să zburde, să se veselească nevăzut prin aer în singurătăţile alea? Ba chiar mă simţeam uneori lovit uşurel peste faţă, tot în joacă. Dar ce lovituri, nişte mângâieri făcute cu aripioare de lumină.

 

Acolo în pădure treceam cât puteam eu de des şi pe la izvorul cu apă cristalină de la Curături care nu seca niciodată. Aşa ştiam eu din bătrâni, dar acum nu se mai interesează nimeni de el, deşi apa lui este limpede ca cristalul.

 

În timp, de-a lungul vremurilor, multe ape îşi schimbau albia, secau sau se ascundeau. Mai ales cutremurele le schimba cursul, le astupa ieşirea din adâncuri. Dar izvorul ăsta de care ştiu eu, n-a secat niciodată… de la facerea lumii! Nici atunci când a fost pe-aici o secetă aşa de mare, că au secat toate fântânile şi apa Cernişoarei. El a susurat mai departe. Spunea bunica, că atunci când va seca izvorul ăsta, va fi sfârşitul lumii. Atunci va fi aur pe toate drumurile, dar apă nu şi va fi vai şi-amar de cei care vor apuca acele vremuri. Se vor căi amarnic, fiindcă n-au ştiut să preţuiască darurile lui Dumnezeu.

 

Izvorul ăsta se afla cam depărtişor de sat, dar eu mergeam cât puteam de des acolo, beam din el şi aduceam şi acasă apă într-un ulcior de pământ, cu care bunica mă stropea  şi-mi spunea câteva vorbe vechi:

 

"Apă curată, curgătoare,

 

Să-i duci lu’ Gheorghe grijile la vale,

 

Să-l speli

 

De ură,

 

De făcătură,

 

De aruncătură,

 

De căscătură.

 

Să-l laşi curat,

 

Luminat,

 

Ca argintul strecurat

 

Cum Maica Domnului

 

În lume l-a dat".

 

Locului ăstui izvor bunica îi mai zicea "cumpăna apelor" sau "cununa apelor". Tot bunica-mi spunea, că apele lui curate veneau din "izvorul zorilor”, din ”tărâmul florilor" şi cine bea din el, după nuntă, nu mai îmbătrânea. Adevăr? Poveste? Împletire între adevăr şi poveste? Limpezi erau numai apele acelui izvor, pe malul căruia privindu-i undele, ascultam susurul voios, mă simţeam curat şi împăcat cu toată creaţia.

 

Poţi trece pe lângă el fără să-l observi, fiindcă nu-i mare, e abia un firicel pierdut printre frunzele şi vreascurile de fag căzute. Dar cine era umblat şi trăia prin pădure, îl simţea imediat după răcoarea din aer, după plantele care creşteau în preajmă, aşa cum îl simţeau sălbăticiunile pădurii, care veneau să se adape din el. Izvoraşul curgea mai întâi într-o gropiţă mică scobită în piatră, garnisită cu muşchi verde, mare cât o copăiţă de îmbăiat copilul, săpată de o mână omenească sau de picăturile căzute pe piatra aflată la îndemână, dar cine mai ştie?

 

În apa aceea ca o oglindă îmi plăcea să-mi privesc chipul. Era singura oglindă din lume în care îmi plăcea să mă văd, fiindcă mi se părea că mă arăta neschimbat.

 

Deseori, cu aripioarele poleite în culori vii, fluturi gingaşi dădeau târcoale izvorului, ale cărui margini semănau cu ale unui câmp multicolor, plin cu flori superbe. Băteau rapid din aripioarele delicate, indecişi asupra cărei flori să poposească. Într-un final alegeau câte o floare sângerie, bogată în petale de pe care alunecau bobiţe de rouă. Se aşezau pe corola mândră a florii şi sorbeau cu nesaţ din roua pură a petalelor. După ce-şi potoleau setea, rămâneau nemişcaţi pentru o perioadă de timp şi se odihneau sub razele calde ale soarelui blând. Dacă nu aş fi ştiut că e real, aş fi putut spune că întrega imagine era un tablou. Singurele care aminteau, de faptul că imaginea din faţa mea era reală, erau razele soarelui. Acestea se jucau în coloritul aripilor fluturilor, după care se reîntorceau în pădure sub forma unui buchet de sclipiri.

 

Cum din depărtări se apropia vreun vânticel, fluturii adormiţi prindeau dintr-o dată viaţă şi profitând de pala de vânt se ridicau printre fagi spre seninul cerului. Cu o artă desăvârşită, care l-ar fi făcut invidios pe orice acrobat, zburau schimbând direcţia de mai multe ori într-o clipită. Se zbenguiau plini de energie în aer asemenea unor mieluşei pe câmpie. Păreau neobosiţi. Urcau şi coborau în înălţimi cu o repeziciune uimitoare, după care se lăsau purtaţi de suflarea lină a vântului, alunecând prin aer ca o nălucă. De la depărtare păreau nişte fulgi aflaţi la cheremul vântului.

 

La fel de subit cum începea dansul fluturilor se şi sfârşea. Băteau atât de rapid din aripi, încât coloritul aripilor devenea un amestec de culoare şi lumină. Se îndepărtau discret,    îndreptându-se spre marginea pădurii.

 

 Stăteam acolo pe malul înalt de deasupra apei, şi-mi ascultam gândurile, simţeam cum încet, încet mă linişteam şi mă limpezeam ca apa aceea curată şi neîncepută venită din tărâmuri adânci, necălcate de picior omenesc de la facerea lumii. Aşa cum poate din alte tărâmuri, de la facerea lumii, veneau şi poveştile spuse de bunica şi de mulţi alţii ca ea. Şi ele, poveştile se strecurau prin timp, prin albii uscate uneori de seceta vremurilor, sporindu-şi astfel strălucirea, frumuseţea şi farmecul.

 

Pădurea copilăriei mele mă aștepta de fiecare dată proaspătă și primitoare. Frunzele copacilor șopteau deasupra capului meu, legănate de vânt. Copacii știau povești nescrise despre satul meu. Printre crengi se jucau razele de soare vesele și sclipitoare, dând viață unor flori de o rară frumusețe. Iarba creștea și ea mângâiată de soare și hrănită de apa izvorului. Clipocitul undelor străvezii ale apei, care venea de la izvor, mă îmbia la visare. Câte gâze și insecte nu-și duceau aici traiul liniștit! Furnici mărunte și agitate sau gândăcei pe care nu-i cunoşteam decât după coloritul lor unic, se agitau cât era ziulica de lungă. Aici totul mă îndemna la visare și sufletul mi se umplea de bucurie.

 

Nu-mi puteam imagina, că există pe lume o zonă mai frumoasă ca zona în care se află satul meu natal.

 

Mireasma pădurii din Agest îmi îmbăta mereu simţurile. Mă apropiam cu grijă de ea, pentru a nu o deranja şi o priveam din Dumbravă (un loc mai înalt) minute în şir. Mă încerca un sentiment, care mă copleşea. Atât de tăcută şi liniştită, aşa cum o ştiam din totdeauna, dar atât de prezentă în viaţa mea. Fragilă dar rezistentă în acelaşi timp nu ştia să se supere. Ştia doar să vieţuiască. Indiferent de cât rău i se făcea: i se tăiau copacii, i se rupeau crengile şi frunzele, ea se încăpăţâna să reziste. Dar nu orice fel de rezistenţă ci o rezistenţă demnă şi falnică precum copacii seculari care creşteau în ea.

 

Au trecut peste pădurea aceasta mari urgii. Într-una din cele mai grele ierni din anii aceia, jumătate din copaci au îngheţat. Unii au rezistat în picioare, iar alţii din genunchi au continuat să lupte. Cu toţii au suportat povara grea a omătului, s-au luptat cu dârzenie cu viforul, ce ameninţa să crape şi pietrele. Singura lor alinare era „Regina Nopţilor” care le şoptea neîncetat că iarna va trece, că de acolo din regatul său din înălţimi se vedea primăvara venind.

 

Zi după zi pădurea aştepta nerăbdătoare, venirea primăverii. A sperat cu fiecare crenguţă şi rădăcină, că mai prinde o primăvară. La un moment dat luna i-a dat o veste bună: călare pe raze de soare blânde, se vedea venind primăvara. La auzul acestei veşti mult aşteptate pădurea îşi punea straie verzi şi pornea o sărbătoare cât un anotimp de lung. Ţinea să anunţe în cele patru zări, că este bine şi că a trecut iarna. În semn de mulţumire pentru mândrul soare care i-a mângâiat călduros crengile în vremurile grele, pădurea înflorea. Iar florile răspândeau în jur miresme bogate şi ameţitoare. Noapte de noapte, sub adierea vântului molcom de primăvară, pădurea saluta prieteneşte luna, amica sa de-o viaţă. O prietenă fidelă care nu lipsea de la nicio întâlnire, o asculta şi o înţelegea.

 

Când anotimpul renaşterii, fiica cea mai tânără a anului îşi făcea apariţia în pădurea înmugurită şi înflorită, vieţuitoarele aveau ocazia să iasă din culcuşurile lor călduroase la semnalul ciocănitoarei, numită şi "Doctorul pădurii", pentru ca aceasta să le facă un “control de rutină”. Animalele reintrau cu uşurinţă în rutina zilelor.

 

În vremea aceea stăpânele acestei păduri erau cu siguranţă familile de căprioare. Dealtfel, în timpul copilăriei mele am avut mai multe experienţe cu acestea, experienţe relatate pe larg în cuprinsul acestei cărţi.

 

Simpaticele şi agilele veveriţe erau de asemenea reprezentante de seamă ale acestei păduri şi erau cele care dădeau startul, pentru ca animalele să înceapă aprovizionarea pentru iarna cea geroasă ce avea să vină.

 

Deşi nu părea, pădurea era asemenea nouă oamenilor. Dacă petreceai mult timp cu ea, îi puteai auzi glasul şi îi puteai înţelege foşnetul neîntrerupt. Dimineaţa lacrimi de rouă se scurgeau de pe braţele ei, lacrimi care o înviorau şi o hrăneau deopotrivă. Seara, liniştită pădurea îşi întindea obosită crengile şi îmbrăţişa cu căldură amurgul rece al nopţii.

 

Iubeam zilele de vară, când stăteam întins în iarba necosită înconjurat de flori sălbatice şi ţârâit de greieri. Atunci şi numai atunci timpul îşi dilata clipele şi cerul îşi cobora bolta. Mireasma vântului îmi descreţea fruntea şi puful păpădiilor da lecţii de zbor viselor mele. Comunicam cu norii albi şi aceştia luau forma amintirilor mele. Fiecare floare îmi colora un gând şi fiecare aromă îmi dezmierda o speranţă, făcând ca fluturii imaginaţiei mele să se ridice în văzduh. Priveam soarele printre degete, mă jucam cu razele lui. Mângâiam în jurul meu florile, împleteam din ele o cunună pe care o purtam cu drag pe cap. Mi-aş fi dorit, ca parfumul luminişului de la Curături să nu mă fi părăsit niciodată. Lanurile de flori îmi umpleau ochii de culori, nasul de arome şi sufletul de bucurii. Un amestec de miresme edenice de pământ, iarbă proaspăt cosită dar şi nuanță de fân, precum şi un imens buchet de plante aromatice şi de flori de câmp, mă năpădeau în acele clipe.

 

Îmi plăcea parfumul ce concentra zilele petrecute în câmp în mijlocul florilor şi al frunzelor aromatice. Conţinea un amestec de miresme de caprifoi, frunze verzi, iarbă… era un parfum ce relaxa, aducea prospeţime şi buna dispoziţie.

 

Aşteptam cu nerăbdare, să revăd frumoşii maci înfloriţi, superbele flori de un roşu aprins, pe care îi vedeam de departe ca pe nişte flăcări strălucitoare ce ardeau fără să se mistuie. De cum îi zăream, mă opream imediat pe marginea drumului şi îi admiram. Petalele lor atât de fine fluturau ca nişte aripi în adierea unui vânticel de dimineaţă. Doamne, cât erau de frumoşi! În faţa acestei frumuseţi, ce poate omul să mai spună? Câtă frumuseţe ne-a lăsat Dumnezeu în lumea asta! Şi asta pentru ca împărtăşindu-ne sufletul din ea, să fim la rândul nostru… frumoşi!

 

Aceasta era viaţa, pe care eu o trăiam în plinătatea verii şi a naturii, care evocată prin miresme căpăta dimensiuni de vis şi de poveste.

 

Pe aceste meleaguri am copilărit, iar amintirile pe care    le-am petrecut aici nu le voi uita niciodată! Îmi aduc aminte cu zâmbetul pe buze de prima mea ieşire pe dealul Ciobârnei împreună cu Castor, frumosul meu căţeluş. A fost fantastic! Vedeam satul de acolo de sus, casa mea, şcoala şi biserica satului.Erau atât de mici şi nu îmi venea să cred că eram acolo şi priveam totul de sus, parcă eram regele tuturor!Eram mândru de aceste locuri, de pădurea copilăriei, de frumuseţea lor şi de măreţia nemărginită!

 

Iar acum, odată cu absolvirea şcolii generale, eram obligat să le părăsesc şi să merg într-o cu totul altă lume. Nu puteam dormi nopţile, gândindu-mă la aceasta. Devenise un coşmar. De ce trebuia să plec? De ce trebuia să părăsesc aceste locuri edenice? De ce trebuia să părăsesc pădurea copilăriei mele?

 

Erau nopţi, când totul dormea în jurul meu şi numai eu singur privegheam, gândindu-mă că trebuie să mă despart de o frumuseţe şi o armonie edenică.

 

De sus, din crucea nopţii mândra lună mă privea mesianic. Luciul ei nefiresc de puternic, precum şi aura pe care o revărsa împrejur dădeau impresia unui rânjet răutăcios. Parcă îmi simţea jalea din suflet, dar în loc de consolare mă întâmpina cu priviri batjocoritoare. O priveam preţ de câteva minute, încercând să-i înţeleg mesajul. Cu siguranţă căuta să mă povăţuiască, dar încă nu-i înţelegeam privirea astrală şi cuvintele nerostite.

 

Sub imperiul strălucirii de aur a reginei nopţilor senine clipele se transformau în ore, iar minutele în zile. Şi timpul trecea impasibil la frământările mele. Nici că-i păsa că undeva într-un sat, un copil ca mine era măcinat de întrebarea: "de ce?"

 

Într-un final răbdarea şi insistenţele mi-au fost răsplătite. Ca printr-un miracol începeam să înţeleg vorbele lunii. O priveam din nou. De data aceasta era ascunsă după nişte nori şi părea mult mai serioasă. O ascultam. Printr-o voce suavă de prinţesă nemuritoare îmi explica "de ce-urile". Cu toate că nu înţelegeam pe deplin, ascultam mai departe înşiruirea de cuvinte. "Oamenii au fost înzestraţi, încă din naştere, cu un dar aparte. Se numeşte uitare. Uită pentru o perioadă! Nu-ţi fie frică să dai uitării un coşmar care-ţi bântuie nopţile! Nu-ţi fie frică să-ţi părăseşti locurile natale şi pădurea copilăriei tale pentru că o să revii cu mai multă râvnă!". Ultimele cuvinte au avut asupra mea efectul unor palme. Aş fi vrut să protestez, dar eram mut. Fără nicio emoţie crăiasa întunericului depăna mai departe cuvinte vrăjite: "Uită totul! Lasă în grija noastră, a veghetorilor, Edenul copilăriei tale. Izbăvirea ta are un singur nume: Uitarea!".

 

Ca la un semn vraja se rupea, iar luna redevenea tăcută. De data asta însă nu mai simţeam că ar avea o privire sarcastică. Avea mai degrabă o privire preocupată, ca a unui veghetor pus pe înfăptuirea promisiunilor. În gând încă îmi răsunau ultimele cuvinte magice: "Izbăvirea ta are un singur nume: Uitarea!"

 

Cum oare să pot să uit de locul în care am copilărit? Cum să uit pădurea copilăriei mele? Acesta este locul care rămâne neschimbat, care mă aşteaptă cu dor şi unde nicăieri nu pot fi mai fericit. Aici unde ziua era la început de drum, iar noaptea părăsea cerul ca o prințesă ce se furişa de la un bal cu speranța că nimeni nu-i simțea lipsa, soarele urca încet scările cerului. Razele ca niște dungi roșii luminau pământul, făcându-l să pară un glob aurit. Vântul rece și crud era alungat de o rază pâlpâitoare, păsările în culori de curcubeu admirau sufletul vesel de pom și florile de cristal. Libelule cu aripi azurii zburau în aerul parfumat provocat de florile tainice.

 

Împletiri dulci de glasuri cutreierau pădurea copilăriei mele. Lacul străveziu de la Balta Ganii era luminat de o dungă înflăcărată, ce poposea în clipele acelea pe pământ.

 

Acesta era spațiul copilăriei mele! Noaptea chiar dacă era înfricoșătoare, îmi plăcea să stau de vorbă cu regina sa luna şi cu stelele.

 

În aceste peisaje trăiam în fiecare zi. Aceasta era lumea de care nu aș fi vrut să mă despart niciodată!

 

Aici în acest loc se află pădurea copilăriei mele cu miliardele de frunze care o împânzesc și se legană uşor şi vesele prin copaci, despre care voi vorbi în continuare.

 

Autorul

 

 

 

Pădurea Agestului/ Universul unei copilării, de col. ing. Gheorghe Constantinescu, Editura Amanda Edit, Bucureşti, 2016. Cartea poate fi vizualizată/ descărcată (de) la legătura https://drive.google.com/file/d/1lLyWJaSY8FPbdDV397eAjOrIKp4qySjr/view?usp=sharing