Parcul Zăvoi/ Râmnicu Vâlcea

În prima jumătate a veacului al XIX – lea Zăvoiul nu era decît o pajişte împădurită, proprietate a mănăstirii Cozia, unde păşteau vitele comunale. O cârciumă a unui Preda Mişcurici, arendaşul moşiei, şi un "dulap" pentru distracţii în zilele de sărbătoare "aduceau (venit) pă fiecare vară până la lei două sute optzeci". Istoria Zăvoiului şi şansa lui încep odată cu vizita în oraş, în anul 1850, "la rugăciunea cinstitului magistrat”, a domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei. Acesta, amator de parcuri şi inspirat din drumurile lui europene, hotărăşte a se amenaja aici "un alei pentru preumblarea obştii", alocând şi o sumă importantă de bani pentru punerea în lucru a ofisului domnesc. Bucuria orăşenilor nu e mică, iar lucrările încep chiar în anul următor, dar durează destul de mult, încheindu-se abia în 1856, după cum reiese din inscripţia ce se mai păstrează încă la "fântâna cu obelisc", aflată într-o întristătoare părăsire, din care printr-o gură de leu curgea pe vremuri apă: "în amintirea înălţatului Domnitor Barbu Ştirbei care prin ofisul din 9 august 1850, dat cu prilejul visitaţiei oraşului, a hotărât facerea acestei grădini pentru preumblarea obştească, hotărâre îndeplinită la 1856 de Zisu Dumitrescu, pe atunci prezident al magistratului, iar acum s-a îndreptat obeliscul şi refăcut cişmeaua din nou, înfrumuseţată aşa cum se vede, prin stăruinţa ministrului cultelor şi instrucţiei, Const. G. Disescu. 1913, Aprilie 24."

Amenajarea parcului nu e lipsită de incidente. Întrucât Preda Mişcurici, "arendaşul acestei moşii Inăteşi", păgubit în veniturile ce-i aduceau zăvoiul, cârciuma şi "dulapul", se plînge cinstitului arhimandrit şi năstavnic al sfintei mănăstiri Cozia" că autorităţile locale "n-au făcut cunoscut mării sale a cui este Proprietatea", "poprindu-i (pe el) de a mai avea stăpînire as­upra zăvoiului". O comisie stabileşte despăgubirile cuvenite lui Mişcurici pentru "zăvoiul dintre râuri" şi conflictul se aplanează. Pe locul izlazului va lua fiinţă una dintre cele mai frumoase grădini publice ale Olteniei, beneficiind, pe lîngă vegetaţia rară şi luxuriantă, şi de vecinătatea maiestuoasă a Capelei.

Zăvoiul vremurilor de demult era mai rustic, pierdut într-o natură abundentă şi tentaculară. Modificările ce s-au în timp au atenuat o parte din farmecul ''nativ" al parcului. Aflăm că pe la 1870 încă se mai aduceau puieţi de către administraţia publică, din satele Cacova, Smeuret şi Păuşeşti Măglaşi. Intrarea se făcea peste un pod de piatră deasupra iazului care venea cu apă mare în timp de ploaie. Poarta din lemn sculptat, un fel de triptic, în stilul oltenesc, e foarte veche şi constituie o inspirată trecere din stradă în ambianţa rurală a grădinii. În faţa intrării principale fusese construit pe vremuri un stabiliment de băi, ce a devenit pe urmă restaurant şi însfârşit pavilion de tir. Stabilimentul oferea bolnavilor ape de sulf şi apă sărată, transportată în sacale de la Ocnele Mari si încălzită cu bolovani încinşi în foc. Băile comunale, ce se văd si astăzi, sunt de dată mai recentă. În anii 1912 – 1914, municipalitatea ridică în spaţiul larg de la intrare un monument închinat domnitorului Barbu Ştirbei. Sculptura, executată în genul convenţional al epocii, reprezintă bustul domnitorului în uniformă militară, într-un ansamblu dominat de trupul unei femei în planul de deasupra şi de un bărbat ce-şi odihneşte braţele pe trunchiul necioplit din piatră, într-un gest de pietate şi durere. Autorul, profesorul şi sculptorul vâlcean Constantin Mihăilescu, mort prea devreme, în anul 1928, nu a primit nici o răsplată pentru truda sa, statuia, caz unic în istoria urbei, rămânând până astăzi neinaugurată.

Atracţia de predilecţie a parcului o oferea lacul, învecinat în latura de miazănoapte cu aleea Cupidon, iar în ceaopusă cu aleea principală, Brătianu. în timpul verii, trecătorii puteau vedea alunecînd pe lacul copleşit de sălcii plângătoare lebede semeţe şi şase – şapte bărci de două locuri, vopsite înalb, ce acostau la un debarcader improvizat pe aleea Brătianu.Câţiva pitici din piatră, de o expresivitate remarcabilă (nu lecunoaştem provenienţa) dădeau o notă inedită peisajului. Pe o fotografie de la 1915 se văd piticii tolăniţi în iarbă, pe malul lacului, printre cascade artificiale de apă şi plante meridionale.Un fotograf cu aparat pe trepied şi cu burduf de pînză neagraimortaliza copiii îmbrăcaţi în haine incomode, de duminică, sub protectoarele priviri lucind de lacrimi ale părinţilor. Piticii au dispărut după război, după o existenţă de aproape cinci decenii,ca să apară mai tîrziu în curtea rezidenţei primului secretaral judeţenei de partid, pe Bulevard. Azi, nu li se mai ştie urma.

Atmosfera de fin de siècle a Zăvoiului de altădată o dădeau chioşcurile, "cabanele" în stil rustic, confecţionate din bârne de mesteacăn şi fântânile arteziene. Pe o "carte ilustrată" din 1905 se vede o astfel de fântână ţâşnind la câţiva metri înălţime, înconjurată de un havuz, de două mici refugii pitoreşti şi de o vegetaţie abundentă. "R. Vâlcea. Jét d’eau din grădina Zăvoi" explică editorul, nu fără oarecare morgă franţuzită.

În timpul iernii, lacul era căutat de tineri pentru patinaj. Sub sălciile înzăpezite se consumau acrobaţii spectaculoase dar se făceau şi primii paşi pe gheaţă. Expresia "patinaj artistic" nu se inventase încă (s-a introdus, probabil, după apariţiile fulminante pe ecran ale Sonjei Henie). În locul podurilor de beton de astăzi se arcuiau cu graţie două poduri chinezeşti făcute din trunchiuri albe de mesteacăn ce sugerau ceva din lumea filmelor de mai tîrziu ale lui Walt Disney. Tot din aceeaşi lume venea şi chioşcul grefat pe trunchiul unui imens stejar, cu trepte în spirală ce se terminau cu un "pridvor", o ştrengărie sau o farsă a unei minţi isteţe, ce întâmpina vizitatorul pe aleea principală, Brătianu. Se fotografiau aici copii dar şi cei vârstnici. Una dintre cele mai plăcute ispite ale parcului, unică în felul ei în ţară, chioşcul a încântat privirea mai multor generaţii de râmniceni, fiind distrus cu ani în urmă prin hotărârea analfabetă şi absurdă a unui dirigiuitor al vieţii culturale locale.

În preajma lacului, la câţiva paşi de vechiul debarcader, se află o fântână numită a Turbatului, pe vremuri sursa Principală de alimentare cu apă a oraşului. Fântâna este ridicată în anul 1844 cu cheltuiala lui Constantin Măldărescu (Turbatu) şi reparată în anul 1896.

E închinată de ctitor domnitorului Barbu Ştirbei. Obe­liscul, din piatra cenuşie, e de inspiraţie balcanică. Pe vremuri, constituia unul din importantele repere ale urbei. în spatele unor boschete se ascundeau odinioară izvoarele cu apă sulfuroasă, amintind că Rîmnicul e "inima de la care pornesc arterele" celor trei reputate oraşe balneoclimaterice: Călimăneşti, Govora, Olăneşti. Cu ani în urmă râmnicenii îşi puseseră speranţe mari în acţiunea vindecătoare a apelor Zăvoiului, dar vâna lor s-a împuţinat încetul cu încetul, sub privirea indiferentă a municipalităţii, ca să se întoarcă în matca tăinuită a pământului. Pe vremuri, la orele după-amiezii, veneau "la ape" bătrâni cu păhărele de metal sau sticle ca să tăifăsuiască şi să soarbă din lichidul tămăduitor. Privindu-i, aveai impresia că veşnicia însăşi s-a aşezat aici, că timpul s-a oprit în loc ca un ornic fără ace dintr-un turn străvechi de catedrală.

Un arhitect grăbit, în trecere prin Râmnic, a constatat că parcul nu are "o idee compoziţională", uitând că în vremurile când a fost amenajat edilii noştrii nu se conduceau cu pre­dilecţie după principii sau tratate de specialitate. Chiar şi lipsit de o "idee compoziţională", Zăvoiul e un parc original, fără pereche, purtînd în sine, ascuns, o armonie indicibilă. Orice modificare a structurilor de compoziţie ar rupe echilibrul acestei veritabile minuni a firii. Privind o hartă a oraşului din secolul trecut, se vede cum Zăvoiul e prins în cleşte între două braţe ale râului. Digul care îl apără din partea sudică s-a con­struit abia în urma inundaţiilor pustiitoare din anii 1895 şi 1896, cînd râul Râmnic a acoprit întreaga parte de miazăzi a urbei, târgul de săptămînă şi Zăvoiul.

Privit de sus, de pe versantul sudic al Capelei, Zăvoiul ne apare ca o imensitate de verdeaţă. El e şi astăzi nu numai o grădină a promenadei, dar şi a sărbătorilor şi sportului. La câţiva paşi de dig, edilii au construit cu 70 de ani în urmă un chioşc din lemn, încăpător, adevărată operă de artă pentru vremurile acelea. Aici cânta fanfara militară de 10 Mai, când populaţia Râmnicului invada Zăvoiul. E imposibil de recon­stituit gratuitatea acelor mici petreceri de altădată, îmbrăcămintea femeilor era fermecătoare. Se auzeau mazurci sau potpuriuri din valsurile lui Johann Strauss, pe iarbă se întindeau velinţe şi se deşertau panere cu mâncare şi butelii înfundate cu vin de Drăgăşani din pivniţele renumite ale lui Dumitru Boţocan. Pe vremuri, oamenii aveau o manieră mai decentă de a-şi consuma tristeţile şi bucuriile. Zăvoiul devenea în zilele de sărbătoare grădina primăverii şi a dragostei.

În latura de vest a lacului, pe o întindere acoperită azi de bălării şi arbori tineri, se amenajaseră terenuri pentru tenis. Tenisul era o noutate în ţara noastră. Bărbaţi în bluze albe, elegante, şi pantaloni la dungă, îşi trimiteau cu nonşalanţă mingi peste fileu în admiraţia sfiită a puştilor postaţi de partea cealaltă a gardului înalt de sârmă al court–urilor. Spectacolul, de o cruzime tristă, oferea puştimii imaginea unei lumi mirifice, îndepărtate şi inabordabile, pe care o puteau trăi în vis, pentru doi lei, numai la filmele americane cu Tyrone Power şi Clark Gable ce rulau la cinematograful Adreani.

Între podoabele Zăvoiului de altădată se număra şi micul teren de fotbal croit în trupul parcului la jumătatea deceniului al patrulea. Până atunci, partidele de fotbel se dis­putau pe "câmpul Regimentului", într-o desăvârşită atmosferă de amatorism. Dispus pe locul celui actual, dar în direcţia est-vest, el se întindea de-a lungul albiei râului Râmnic, având intrarea principală în dreptul chioşcului unde cânta fanfara regimentului. Tribuna, construită din lemn şi prevăzută cu o copertină, adăpostea câteva sute de persoane. Distanţa dintre fotbalul de altădată şi cel de astăzi e enormă şi ea se poate evalua, cantitativ, chiar numai comparând terenul de pe vremuri cu cel de acum, unde se înghesuie la derbiuri 12.000 de suflete (aproape cât populaţia Râmnicului din perioada interbelică). Deşi nu se desfăşurau pe el partide "de divizie", terenul era iubit de râmniceni, poate şi pentru simplul fapt că mirosea a iarbă proaspătă şi a cetină de brad. Pe el evolua echipa S.S.V. (Societatea Sportivă Vâlceană), cea mai prestigioasă a oraşului în anii de dinainte de război, într-o rivalitate tradiţională cu Şoimii din Sibiu. Stadionul mai găzduia serbări sportive, demonstraţii de gimnastică, chermeze, exhibiţii de planorism sau călărie. Pentru cei vârstnici, terenul vechi evocă o epocă în care sportul însemna o bucurie simplă a vieţii, şi mai puţin un mijloc de trai, de glorie şi înavuţire.

Zăvoiul era înzestrat, în anii dinainte de război, şi cu un ştrand, pe vremea aceea printre cele mai modene din ţară. Bazinul de înot, cu apă limpede din râul Râmnic, primea în fiecare vară mii de amatori ai sportului. Despre un ştrand nu se pot spune lucruri fabuloase. Sunt locuri şi cuvinte ce ies din afara incandescentă a poeziei. Şi totuşi, ştrandul Râmnicului de odinioară, ce ar stârni surâsul tinerilor care înoată astăzi în bazinele olimpice, avea un farmec special, pe care numai me­moria celor vârstnici îl mai gustă. Bufetul, unde se serveau bere la ţap şi halbă şi cele două trambuline, cabinele vopsite în alb şi duşurile, vecinătatea vegetaţiei colosale a Capelei, mirosul special al apei şi umbreluţele deschise de pe plajă sau melodia "O, Maria Magdalena" transmisă obsesiv prin megafonul ad­ministraţiei importat din Anglia, toate acestea închideau în ele un spaţiu de bucurie nebună şi iresponsabilă ce însemna, pro­babil, însăşi tinereţea.

Referinţe: MATEESCU, Constantin. Râmnicul de odinioară. Râmnicu Vâlcea: Editura Almarom, 1993.