Particularități ale graiului locuitorilor din Vâlcea

– formarea analitică a cazurilor genitiv şi dativ (ca în toate graiurile munteneşti): vizita lu bunicu, i-am dus lu mama, dă mâncare la vite etc.;

b. Articolul. În exemplele de mai sus, se constată, pe de altă parte, apariţia proclitică a articolului enclitic –lui, atât la masculin, cât şi la feminin;

– existenţa unor forme şi variante specifice ale articolului adjectival cel, cea, cei, cele: ăl, a, ăi, ăle-ale: a luat-o p-a mai bună, îmbracă-l p-ăl mic, le-a cumpărat p-ăle mai mari

– folosirea articolului invariabil alde, în sudul judeţului (în special în comuna Măciuca şi în împrejurimi), dar nu numai, constatându-se o tendinţă de generalizare, cauzată de expresivitatea cuvântului: alde Ştefan, alde bunică-sa;

c. Adjectivul

– Articularea adjectivului nehotărât alt (pl. alţi): am făcut rost dă altu câine, am vorbit cu alţî oameni;

– existenţa unor forme specifice de adjectiv demonstrative, de apropiere – ăst/ acesta, asta, ăştia/aşti, ăste-a/aste-a şi de depărtare (acestea din urmă, confundabile uneori cu articolul adjectival): ăl-a, a-ia, ăia, ălea/ alea: să vie şi copiii ăia, prostu ăla, fetele alea.

d. Pronumele

– Utilizarea invariabilă (nedeclinată) a pronumelui relativ care: copilu care i-am dat să mănânce;

– existenţa unor forme specifice pentru pronumele nehotărâte vreun, vreo: vrun-vun-frun-fun, vro-vo-fo: Când ţ-oi da vro (fro) două!, O fi vrun terchea-berchea!;

– ca şi la adjectivul corespunzător, pronumele demonstrative au forme specifice: ăsta-asta, ăştia-ăstea/astea: – Cin’ te-a supărat? – Ăştia;

e. În domeniul verbului, cele mai frecvente aspecte întâlnite în graiul vâlcenilor sunt următoarele:

– folosirea unor verbe la indicativul prezent, fără sufixe gramaticale; cuvântă, săr, jumul, jupoi, lucri (mai ales în nordul judeţului) potole, şchioapăt etc., în loc de cuvântează, sărez, jumulesc, jupuiesc, lucrezi, potoleşte, şchiopătez: îl jupoi dă viu, unde lucri?, îşi potole setea, săr ceapa cu brânză etc.;

– iotacizarea (alterarea sub influenţa unui iot) verbelor, după vocalele t, d, n, r, l: văz, crez, înghiţ, simţ, poci, ţiu, viu, spuietc.;

– utilizarea formei cu – i în loc de –şi, la persoana a II-a singular a mai-mult-ca-perfectului: mersesei, mâncasei, umblasei, scrisesei etc. (faţă de merseseşi, mâncaseşi, umblaseşi, scriseseşi);

– existenţa unor construcţii de prezumtiv perfect (identice formal cu condiţionalul trecut), care au o valoare dubitativă – ar fi fost, ar fi vorbit, ar fi murit etc.: să zâce că ar fi fost al lui; am auzit că ar fi murit;

– folosirea perfectului simplu, în cea mai mare parte a judeţului (particularitate a graiului din întreaga Oltenie, dar şi din Muntenia, Banat, Crişana, o parte a Maramureşului, sudul Moldovei şi Dobrogea), acolo unde în alte părţi ale ţării, pentru o acţiune trecută şi terminată, vorbitorii recurg la perfectul compus: fusei la masă, şezurăm dă vorbă, o luară la fugă;

– redarea viitorului cu ajutorul unor forme perifrastice (ca şi în limba literară): am să refuz, o să vorbesc eu cu el, oi mai vedea eu;

– folosirea verbului a veni ca semiauxiliar: cuiul vine băgat mai încolo, poarta nu vine aşezată ici;

– construcţia cu conjunctivul (ca în limba literară), acolo unde alte graiuri recurg la infinitiv: începe să se înnoreze (în loc de începe a se înnora).

e. În domeniul adverbului:

– formarea de adverbe, cu ajutorul unor particule întăritoare („deictice”)precum -a (acia, aicea, acolea), – lea (provenit din le + a: d-acilea, atuncilea), -şa (acuşa, coloşa, icişa);

– construcţia pozitivă cu adverbul restrictiv decât (având, în aceste situaţii, sensul „numai”), opusă (sau în locul) celei negative: am văzut decât un om (faţă de n-am văzut decât un om sau am văzut numai un om);

– recurgerea la adverbul rău, cu valoare de superlativ absolut: e frumoasă rău, sunt proşti rău şi chiar . . . e bine rău!;

– folosirea unor adverbe specifice: amânat (cu sensul „târziu”: să vină mai amânat), başca („separat”), neam („deloc”), taman („tocmai”: taman am venit).

f. Prepoziţia. Ca în întreaga Muntenie, în Oltenia (în speţă, în judeţul Vâlcea) sunt utilizate – atrăgând atenţia prin fonetismul/ pronunţarea lor – prepoziţiile dă, pă, dân, pân, dântre, pântre, dă pă, du pă, du pe, du pân, du peste ş. a.: a strâns tot du pă masă, am deurat pân toată pădurea, ie ăl mai grozav dântre toţ.

g. Conjuncţia. Aici, atrag atenţia tot pentru modul lor de pronunţare (diferit, în comparaţie cu limba literară), conjuncţiile da (în loc de „dar”), fincă („fiindcă”), or (pentru „ori”) ş. a.: ie vechi, da ie bun, fincă ie călduros; or faci ca mine, or la loc comanda.

Ca şi prepoziţiile menţionate mai sus, aceste conjuncţii conferă particularităţi sintactice, atât propoziţiilor, cât şi frazelor în a căror alcătuire intră.

h. Interjecţia. În afară de binecunoscutele mă (cu varianta mai „politicoasă”, măi) şi bă (băi) – pentru persoane de genul masculin – şi fă/fa – pentru femei, caracteristice întregii Muntenii, se aude frecvent (mai ales în partea de sud a Vâlcii) interjecţia bre, de origine turcă: fugi, bre, d-aciia, că n-ai dreptate! O altă interjecţie cunoscută – haide! – este folosită frecvent sub formele hai! şi haidem!, ca şi în restul ţării, căpătând astfel valori predicative: hai la muncă!, haidem cu toţii!

În ceea ce priveşte interjecţia literară uite!, aceasta este frecvent utilizată în variantele iete/ ete şi iote: iote la el ce-i trece pân’ cap!

3. VOCABULAR

a. Nume comune şi alte părţi de vorbire

Chiar dacă am raporta numai la zona Vâlcii acest vast domeniu, ar fi necesari ani buni de cercetare şi numeroase studii, pentru a putea stabili exhaustiv şi riguros cuvintele care sunt utilizate numai de vorbitorii locuind în judeţul Vâlcea; delimitarea este necesară atât din punct de vedere terminologic, cât şi noţional, întrucât lexicul unei zone (în speţă, a Vâlcii) cuprinde, în cea mai mare parte, cuvinte comune întregii părţi de sud a ţării şi, prin extensie, limbii române în general. Or, scopul studiului de faţă este de a evidenţia – pe cât posibil – numai ceea ce este particular/ propriu ariei geografice de referinţă.

Au avut iniţiative, în acest sens, mai mulţi cercetători, cei mai cunoscuţi fiind G. F. Ciauşanu, cu al său Glosar de cuvinte din judeţul Vâlcea, Vasile Vârcol, Graiul din Vâlcea (Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă, 1910) şi (pentru întreaga fostă regiune Argeş, în care era inclus şi teritoriul vâlcean, cu raioanele sale de atunci: Drăgăşani, Horezu şi Vâlcea) D. Udrescu, Glosar regional Argeş (Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1967). Toate trei sunt lucrări merituoase, peste care nu se poate trece, atunci când analizăm particularităţile lexicale din limbajul vâlcenilor. De remarcat că V. Vârcol nu publică un simplu dicţionar de cuvinte regionale – care, de fapt, ocupă doar ultimele 13 pagini din lucrare). Lucrarea sa este, în principal, o culegere de texte în proză şi în versuri, conţinând mici povestiri şi chiar poveşti, doine, balade, cântece bătrâneşti etc., transcrise fidel, aşa cum le-a auzit în timpul cercetărilor sale de teren din Vâlcea, din anii 1906 şi 1908, şi precedate de un studiu introductiv destul de pertinent pentru vremea aceea, în care teoretizează particularităţile fonetice şi morfologice ale graiului vâlcean. Este interesantă părerea sa emisă cu această ocazie: „Se cădea ca un judeţ atât de bogat în amintiri istorice şi în poziţiuni pitoreşti – scria el în prefaţa lucrării citate (pag. 3) – să-şi aibă monografia limbei sale şi datoria aceasta m-a făcut să-l prefer de la început celorlalte”.

Pe de altă parte, unii monografişti ai localităţilor din judeţ şi alţi cercetători (Veronica Tamaş, Al. Popescu-Mihăeşti, N. Popescu-Urzică, Petre Petria, Costea Marinoiu, Dumitru Păunescu, Eugen Petrescu, Marian Pătraşcu, Nicolae Daneş ş. a.) au acordat atenţie şi acestui aspect – au înregistrat cuvinte, variante sau sensuri locale.

Pentru a delimita cuvintele din lucrările menţionate, care caracterizează graiul vâlcenilor, nu am luat în consideraţie acele vocabule care sunt intrate în limba literară şi înregistrate ca atare de toate dicţionarele explicative sau generale ale limbii române; am ţinut cont de cele care au menţionate între paranteze marca (reg.îionalismș). Am avut în vedere, de asemenea, micile glosare publicate periodic, cu circa o jumătate de veac în urmă (1956-1959), de ilustrul profesor Traian Cantemir în publicaţia „Limba română”, glosare alcătuite pe baza listelor de cuvinte rare pe care elevii săi i le aduceau din diferite localităţi ale judeţului. Desigur, din raţiuni de spaţiu, demersul nostru lexicografic nu poate fi exhaustiv (ar fi necesar un volum întreg numai pe această temă!): am recurs, ca şi în alte situaţii, la sistemul/ soluţia eşantioanelor, cu precizarea – pentru o structurare corespunzătoare – a părţilor de vorbire cărora le aparţin mostrele (inclusiv unele variante fonetice/grafice), vizând nu doar raritatea învelişului sonor şi reprezentarea grafică ale cuvântului, ci şi noutatea unor sensuri care nu apar în dicţionarele generale.

A. Substantive comune: acov – „butoi până la 100 dal”, a agira – a râvni, agurizar (viţă de vie sălbatică), albitură (Ciauşanu: „se zice strugurilor albi dintr-o vie, în opoziţie cu negritură”), ambac (bănuială), areapă – parte a târlei, neîmprejmuită şi păzită în timpul nopţii; arzăminte – dogoare, zăduf, astupuş – dop pentru sticlă, confecţionat din diferite materiale”, bălălău – om molâu, nătăfleţ; bâlbăre – flacără, vâlvătaie, vâlvoare; bâltan – loc mai adânc într-un râu, folosit pentru scăldat; bibă (gropiţă în pământ, scobitură în lemn), blendărău – om care umblă fără rost, blindirică (femeie scundă şi grasă), bobar-bobăreasă – persoană care ghiceşte în bobi, dă cu bobii; bujavercă – ţuică slabă, de proastă calitate; boldoaşă – legătură cu obiecte mici şi rotunde (la pl.: boldoaşe”), boroghină – borhot/boască, ţuică sau vin de proastă calitate; boroacă – gâlcă, umflătură; boldei/boldeică – persoană scundă şi plinuţă (era o boldeică de femeiebotă – un fel de vadră mai mare sau putinică, închisă şi în partea de sus, cu o mică deschizătură prevăzută cu capac de lemn; folosită cândva pentru păstrarea poşircii; broatec – bucată de lemn care se pune pentru completare la grindă, lanteţ etc.; bruş – bulgăre de pământ; bujdulă/buzdulă – casă mare cam grosolană şi nelocuită; bujnigai – „fum gros şi mult” (V. Vârcol); buzdrulă – femeie voinică (cf. buzdulă); cebuc – un fel de alviţă rotundă, în formă de covrig; chiaun – cherchelit sau buimac din cauza (ne)somnului; cinflore(a) – pasăre al cărei cântec seamnănă cu un fluierat; coroa(m)bă – 1. vacă bătrână şi slabă (avea o coroabă dă vacă dă nu dădeai doi bani pă ia), 2. babă slabă; cotumplete – băţ de lemn scurt şi gros; crumpene – cartofi, curi – fese, făsui – fasole, fâţă – fată mică, peşte mic (o fâţă de peşte), fleanţă – femeie de nimic/uşoară/certăreaţă; a se frichini – a se spăla insistent, frecându-se mult, a se freca de/cu ceva, din cauza unei mâncărimi; gâţă – bucată de sfoară sau de panglică, cu care se leagă cosiţele; ghib (pl. ghiburi) – ultima calitate de lână de la dărăcit, ghindoc/ghindoroc – om mic, amintind de o ghindă; glodar – ştiulete de porumb mic, cu boabe puţine; govie (în Loviştea) – mireasă, gurlup-gurlupă – prună deformată din cauza unei o anumite boli a prunului; haraiman – gălăgie, zarvă, ceartă; harcalete/ jarcalete – vlăjgan, golan, haimana, tovarăş de bandă, prieten dubios (şi-a adunat jarcaleţii şi i-au tras o bătaie de pomină)hădărău (hădărag – în zona muntoasă, în special în Loviştea): d-aia n-are ursu’ coadă şi găina hădărag!; hoancă (substantiv folosit mai ales ca adverb; despre vite, în special despre vaci) – vacă slabă, cu gropi în burtă, din cauza hranei insuficiente (a venit dî la izlaz cu vaca hoancă) iaca-cine/ iaca-cui – eufemism pentru „necuratul, diavolul” (fir-ar al iacacui, să fie!; l-a luat iacacine!), obejdie – nenorocire, necaz (găsî-te-ar obejdiile!”; să faci ce zâc ieu, că te găsăsc obejdiile!), şofilă (folosit, de regulă, la plural) – fâşie dintr-o ţesătură (i-a rupt cămaşa, dă i-a făcut-o şofile-şofile), ţuţeică/ţuţoică – leagăn (improvizat); ţălan – şir, alai (despre oameni sau alte fiinţe, legate una de alta), hantilă – şir, grămadă, haită, vorbind despre animale (i-a işit în cale o hantilă dă lupi), hâţ – în expresia a lua pe cineva la hâţ: a cere socoteală cuiva, a lua la rost pe cineva; izână – stare de degradare (cămaşa asta a intrat în izână; tichi – vină, bănuiala unei vini (a pus tichiu pă mine: nu, că să-i dau sapa dă i-am luat-o!), mârsână/ mărţână, mărţană, mârţână – (iapă slabă, mârţoagă); mierte-fierte – mâncăruri pretenţioase şi scumpe, care se găsesc greu (o să-ţi dau acu să mânci mierte-fierte!), motâlcă – gâlcă, umflătură; neminţos – fără minte, prostun fel de claie făcută din snopi de porumbi (coceni), aşezaţi în formă conică în jurul unei prăjini de lemn, mai rar – de fier; pârhanie – om urât, dezgustător, ticălos (fuj d-aci, pârhanie, că mi-e sâlă şi să mă uit la tine!)postomol – grămadă, amestecătură, în expresia cu postomolul – amestecat, grămadă, cu totul; sodom (de ploaie) – ploaie mare; şinic (pl. şinice) – măsură pentru făină, „mai mare decât merticul” (V. Vârcol); şoane (folosit la plural) – năzbâtii, năzdrăvănii; în special în expresia şoane şi coade;ştopleag – beldie, cotor de plantă rămas pe câmp după cosire, secerare; prin extensie, „băţ sau bucată de lemn (rotund) înfipte în pământ; la V. Vârcol: varianta fonetică şi grafică ştepeleag, cu sensul de „rest din rădăcina unui copac tăiat”; teşcoavă/ tişcoavă – bucată mare de brânză (de burduf, de caşcaval), mai ales în Loviştea; trupină – tulpină; ţugurel – cuvânt alintător pentru porc v. interj. ţugu-ţugu); vidanie – sperietoare, lucru de speriat (pl. vidănii) – în expresia te bagă în vidănii (în sperieţi)

B. Adjective: albiat – scobit ca o albie, arzânte – fierbinte, tâhobit (la V. Vârcol, cu variantele grafice teobit, dăhobiti) – vlăguit, istovit), băzăuc –variantă la zăbăuc, bleoncos – clăpăug, greoi, grosolan (vorbind despre oameni), bolboiat – bulbucat (vorbind despre ochi), borhan – burtă, abdomen (bagă-n borhan ca un spart); caciorât – împestriţat (despre un lucru rău lucrat, vopsit); chiomb, chioambă (folosit mai ales la feminin) – persoană care nu vede bine; clocă – cloşcăcolţat – cârcotaş, om care caută pricină de ceartă; copt – plin de ceva negativ (Vai dă capu lui, ie copt dă boli!)covrit (despre oameni) – leneş, care stă degeaba, tăndăleşte, stă mai mult culcat; crudac – cam crud, cam necopt; izânit – izinit (despre oameni şi lucruri: pricăjit, slab, degradat); înspiţat (pron. înşpiţat) – îmbrăcat bine, pus „la şapte ace”; jepat – care are jep (murdărie) pe piele; muscur(it) (despre oi, capre etc.) – de culoare albă, cu pete negre pe bot; opăcit – se spune despre un om (în special copil sau tânăr) care se copilăreşte, se prosteşte, se maimuţăreşte; pocâltit – slăbit de nemâncare, foarte flămând; rătutit – zăpăcit, dezorientat; scoicit – slab, pipernicit; surupat – surpat (boşorogit, vătămat, bolnav, neîntreg la minte; cf. şi denumirea m-rii Surupatele, locaş unde – iniţial – erau adăpostite femei bolnave); zâmbat – se spune despre o persoană căreia i se văd dinţii, chiar atunci când nu zâmbeşte

C. Verbe: a buşti/ a buşni – „a ţâşni” (i-a buştit sângele pă nas), a bojbâcâi – „a bâjbâi”, a brichisi – „a repara/a roboti la lucruri mărunte”, a cocoli – „a frământa şi a coace colaci” (Ciauşanu); a se coleşi – „a se hămesi de foame”, a se covrigi – a se face covrig, duşi – morţi, aflaţi pe ceea lume (e cu duşii – se spune despre cineva care este prezent doar cu fizicul, dar gândurile/sufletul îi sunt în altă parte; a fitui – a irosi (vorbind despre bani sau alte valori şi bunuri), a guguli – a dezmierda, a alinta; a hălălăi – a face zarvă/ gălăgie (mai ales la o petrecere, sau după un chef), a hămui – a munci pe cineva din greu, a-l pune la munci grele şi îndelungate; a se huţupi – (vorbind despre copii) a nu avea astâmpăr, a se căţăra pe ceva; a limpăi – a bea apă, făcând zgomot cu limba (formaţie onomatopeică de la limpa-limpa, zgomotul făcut de un om sau un animal care bea apă); a morânci – (despre vite mari) a împunge prelungit pe un om sau o altă vită, doborâte la pământ; a se opăci – a se prosti, a se maimuţări, a se copilări; a se orbeţi – a face pe orbetele (pe cerşetorul orb), a cerşi; a se împogodi – a se înţelege, a face casă împreună; a prijoni – a sprijini, a propti; a se rătuti – a-şi pierde capul, a se zăpăci; a sitiri – a înfrunta verbal pe cineva, a mustra de la obraz; a sucăli – a răsuci, a şofili – a sfâşia, a face şofile din pielea cuiva, în urma unor muşcături repetate; a se ţuţui – a se da în leagăn (în ţuţeică, v. a se zăurdi – a se strica (vorbind despre laptele dulce)

D. Adverbe: amoi (vorbind despre aluat) – „în urma înmuierii în apă călduţă”: bag aluatul amoi (Ciauşanu)„pe vine” (a sta ciuci), ciuciumel/ciurciumel – ud de ploaie până la piele; leoarcă, codreşte – pe/în codri, pe bucăţi, nu în lungime (Ciauşanu: moşia şi-au împărţit-o codreşte); didijos – dedesubt, (pe) murgite – în amurg (când ne-am întors, era deja pă murgite), potinteu (uneori, urmat de numele Tănase) – (despre persoane care stau inoportun undeva) nemişcat şi fără rost (n-am putut/n-am apucat să ne spunem nimic, că ăla a stat acolo tot timpul, potinteu-Tănase!), treişpie-paişpie – imediat, urgent (l-am făcut să plece treişpie-paişpie)a drugăni – a face o casă din drugani/drueţi (Ciauşanu: „lemne rotunde care apoi se cercuiesc”), tanti pe mandi – expresie folosită atunci când o împărţeală se face exact, sau când venitul este egal cu cheltuielile (am işit tanti pă mandi)

E. Interjecţii: a ba! – „ia spune!/şi zi!”, cas-cas! – interjecţie cu care se mână păsările şi alte animale, la locul lor de odihnă (acasă!), gusu-gusu – cuvânt (de obicei repetat) cu care se cheamă gâştele, mani (de obicei, repetat: mani-mani; uneori, însoţit/dublat de literarul uti-uti: uti-uti, mani-mani!)) – interjecţie prin care se cheamă raţele; moc-moc – cuvânt repetat care imită mersul unui om greoi, care calcă apăsat şi neîndemânatic (cum era el plăvănos, numai ce-l văd că s-apropie: moc, moc!limpa(-limpa) – cuvânt care imită zgomotul făcut de un animal (sau chiar de o persoană!) când bea apă cu poftă; ţiba! (cu adresare către câini) – marş de-aici!; ţugu-ţugu! – cuvânt cu care se cheamă porcii etc.

F. Particule: ha – particulă care întăreşte sensul adverbului bine, conferindu-i înţelesul de „clar, răspicat” (mi-a spus el, bine-ha, să-l aştept şi uite-l: să vie, neam!).

b. Numele proprii (onomastica)

Numele proprii (de locuri – localităţi, munţi, ape etc. – şi de persoane), sau onomastica unei zone geografice reprezintă unul dintre domeniile care îi pot conferi acesteia identitate – din punct de vedere istoric şi lingvistic – între alte unităţi administrative de acelaşi fel. Din punctul acesta de vedere, putem afirma că judeţul Vâlcea prezintă particularităţi atât în ceea ce priveşte denumirile localităţilor (toponimia), cât şi relativ la numele de persoane (antroponimia), fără a mai vorbi despre bogăţia şi diversitatea acestora. Întrucât o bună parte din toponimele vâlcene au la bază nume de persoane, vom face referire atât sincronic, cât şi diacronic) mai întâi la acest domeniu atât de vast, de complex şi de important în istoria şi viaţa unei comunităţi: numele de persoane.

b-1. Nume de persoane (antroponime). Situaţia numelor de persoane este, oarecum, analoagă cu cea de la apelative: o parte apreciabilă dintre antroponimele vâlcene, conform regulilor de formare a acestora (după numele ascendenţilor, ocupaţia, originea etc.) se găseşte şi în restul ţării: Alexandrescu, Ciobanu, Georgescu, Ionescu, Moldoveanu, Munteanu, Olteanu, Popa, Popescu, Teodorescu, Turcu, Ungureanu etc. În paralel, însă, în cadrul multora dintre ele se constată anumite trăsături care particularizează zona vâlceană; astfel, multe dintre antroponimele din judeţul nostru – în special, din centrul şi sudul judeţului – sunt de origine slavă veche, bulgară sau sârbă, dată fiind vecinătatea Olteniei cu aceste populaţii, în special cu bulgarii. Acestora din urmă, grădinari (în special legumicultori şi horticultori) renumiţi, li s-a spus, cel mai adesea, generic, tot „sârbi”; astfel se şi explică frecvenţa numelui de familie Sârbu, în onomastica vâlceană, spre deosebire de Bulgaru, întâlnit extrem de rar. Acest interesant domeniu a atras atenţia regretatei cercetătoare Lucia Mărcuş (fiica lui Ion Mărcuş – istoric şi arhivist de notorietate naţională), care strânsese un interesant material brut, cu tema Aspecte antroponimice din judeţul Vâlcea, <Bucureşti, 1982>[5] Metoda principală utilizată de autoare, a fost cea a eşantioanelor – de timp, arie geografică şi populaţie. Vom trece peste concluziile cu caracter general pe care Lucia Mărcuş le desprinde din analiza acestor eşantioane, „în seria masculină, concentraţia antroponimică este mult mai puternică decât în cea feminină, atingând valori duble sau triple în raport cu aceasta”, „suficientă extindere a perioadei vizate, pentru ca informaţiile să fie statistic semnificative etc.) şi vom prezenta constatările privitoare la judeţul nostru:

1. Seria nume (de familie).În urma studierii unui eşantion de 69 de nume de familie, purtate de 251 persoane, autoarea ajunge la interesante constatări privind frecvenţa acestora. Astfel, numele de familie Ion este purtat de 40 de persoane, Radu – de 18 persoane, Marin – de 17, Constantin – de 15, Dumitru – de 13, Gheorghe – de 13, Preda – de 11, Stan – de 10, Ilie – de 8, Nicolae – de 8, Mihai – de 7, Pătru – de 6, Zamfir – de 4 etc.

Cu rezonanţă străină, se întâlnesc următoarele nume: Antonie, Adam, Ivan, Radomir, Smarandache, Traică, Neagoe, Enache, Lazăr, Strogotă etc.

Nume rare: Bătări, Bârţega, Durduc, Filicnea, Idiţa, Mogon, Obretin, Olă, Postolea, Pazu, Parescu, Strogotă, Snăchelie, Vălău, Saizu.

Concluzia cercetătoarei este semnificativă: „unităţile de maximă putere circulatorie (din judeţul Vâlcea, n. n.) provin din fondul antroponimic de bază”[6]

Referitor la reşedinţa de judeţ, autoarea a analizat 144 nume de familie, purtate de 251 de persoane. Cele mai frecvente din eşantion, sunt: câte 4 – Ion; câte 3 – Ciobanu, Dumitru, Preda, Rada; câte 2 – Băluţeanu, Cimpoieru, Ciucă, Drugă, Dumitrică, Dragomir, Godeanu, Ivan, Iordache, Manduc, Munteanu, Matei, Mazilu, Popa, Şerban, Topală

Într-un singur caz se adaugă profesia: cârciumaru. În ceea ce priveşte determinarea, în aproape jumătate din cazuri (60), aceasta se face cu ajutorul cu ajutorul cuvântului „sin” (cu sensul fiul lui – ), pentru şapte nume – cu ajutorul cuvântului „brat” (însemnând fratele lui –al lui -, unul singur având determinantul zet (ginerele lui -) şi unul, cumnatul lui –[7].

Din ancheta referitoare la anul 1877, seria Nume de familie, efectuată pe un eşantion de 531 nume de familie, purtate de 1.043 persoane din judeţul Vâlcea, rezultă următoarele.

Cele mai frecvente nume din eşantion, sunt: Ionescu – 52, Popescu – 26, Dumitrescu – 24, Rădulescu – 22, Marinescu – 18, Stănescu – 15, Iliescu – 13, Predescu – 13, Constantin – 12, Constantinescu – 12, Petrescu – 12, Diaconu – 11, Ion – 11, Mihai – 10, Niculescu – 10, Georgescu – 9, Mateescu – 9, Teodorescu – 9, Nicolaescu – 8, Păunescu – 8, Pârvulescu – 8, Stănciulescu – 6, Florescu – 6, Grigorescu – 6, Ungureanu – 4, Vasilescu – 4 etc.

O serie de nume au grafie şi sonoritate mai deosebite: Amza, Anastasiu, Aslan, Avram, Baldovin, Banci, Bălintescu, Bărfichi, Bâjbâiac, Blejan, Bubalea, Căulea, Chesarie, Chiuda, Cohen, Copuzariu, Covaciu, Diacoff, Disu, Dolera, Dosleanu, Filicop, Fliu, Fiastru, Fologa, Gojiu, Golstain, Iaculescu, Iosivescu, Lahovari, Lotruneru, Macarie, Melantea, Metaxos, Micleci, Motrună, Naidinescu, Nevraica, Odagiu, Oromolu, Pelaghia, Posenos, Radomir, Scuvici, Siaroff, Tapazanof, Tinibrescu, Totorete, Udubaşa, Zărnescu etc. Autoarea le numeşte, generic, „Nume cu rezonanţă străină sau ciudată”. Într-adevăr, la o analiză mai amănunţită, se constată că o parte din acestea oglindesc raporturile pe care locuitorii acestei zone le-au avut, de-a lungul timpului, cu alte neamuri: cu grecii (Anastasiu, Chesarie, Lahovari, Pelaghia, Metaxos, Oromolu, Macarie, Posenos), turcii (Amza, Aslan, Odagiu, Udubaşa), bulgarii (Siaroff, Tapazanof, Diacoff – la care l-am adăuga pe Petcof), evreii (Avram, Iosivescu), ungurii (Banci, Bălintescu – < Balint – , Covaciu), germanii (Baldovin, Cohen, Golstain), sârbii (Nevraica, Radomir, Scuvici)ş. a.

Analiza eşantionului mai scoate în evidenţă faptul că un număr apreciabil dintre acestea denumeşte profesia sau ocupaţia purtătorului: Abagiu, Băiaşu, Băltacu, Boiangiu, Ceauşu, Cercelaru, Cimpoieru, Ciocănaru, Ciubotariu, Copuzariu, Covaciu, Croitoru, Daragiu, Lăutaru, Moraru, Odagiu, Pâslaru, Purcariu, Trăistaru, Urdeş etc.

Semnificative deosebiri, faţă de situaţia din restul judeţului, rezultă din analiza lotului provenind din Râmnicu Vâlcea, pe baza studierii unor documente din anul 1848: 116 prenume, purtate de 399 persoane.

2. Seria prenume.Atrage atenţia faptul că în Râmnicu-Vâlcea (relativ la un eşantion din 1848), cele mai frecvente sunt prenumele tradiţionale româneşti: Nicolae – 25, Costache – 24, Gheorghe – 21, Ghiţă – 18, Ion – 18, Niţă – 17, Dincă – 17, Ioniţă – 16, Constantin – 15, Dumitru – 10, Petru – 10, Alecu – 9, Ştefan – 8, Marin – 7, Vasile – 6, Radu – 5.

O parte apreciabilă din prenume are rezonanţă străină (germană, maghiară, armeană, ebraică etc.): Albert, Anton (2), Bedros, Andraş, Calistrat, Conciu (?), Fredel, Fridirich (3), Franţ, Hristodor, Haim (2) Iosif (4), Iamandi, Ianache, Iordache, Iacovache, Iovipali, Leopolt, Moise (2), Mihel, Naum, Peter, Savistache, Tache, Temsivar (Celelalte, câte 1).

În ceea ce priveşte numele de familie din reşedinţa judeţului, a fost analizat un eşantion de 198 antroponime, purtate de 265 de persoane). Situaţia acestora se prezintă astfel:

Cele mai frecvente, cu o frecvenţă nu mai mare de 6 purtători, au fost următoarele: Ungureanu – 6, Vlădescu – 6; apoi, la distanţă: Bujoreanu – 3, Ivan – 3, Marinoiu – 3, Mişcuricescu – 3, Olănescu – 3, Protopopescu – 3, Radovici – 3, Stancu – 3, Temelie – 3. Câte 2: Argeşanu, Alexiu, Bujoreanu, Cernătescu, Ceauşescu, Copcă, Davidescu, Greceni, Giuleşti, Lipoveanu, Mehedinţeanu, Nedelcovici, Olăneşti, Popovici, Păun, Popescu, Rentea, Sterian, Sutescu, Şuşcu, Tudor, Vladimirescu, celelalte nume având doar câte un purtător .

Următoarele nume apar câte o singură dată: Anton, Antimie, Blăncuţi, Caragea, Caragicu, Catopulea, Carolschi, Dima, Giulea, Ghegan, Hagi Gheorghiu, Hagi Gheorghe, Hristache, Iamandescu, IIecovoiu, Ilialis, Inovici, Iohan, Lahovary, Marinovici, Marcovici, Mareş, Mehedinţeanu, Muscalagiu, Naniţa, Petrovici, Popovici, Radovici, Ribincea (Rabincea?), Slahter, Sontag, Stocicovici, Tomaş, Vlah, Weis, Zavrincea etc.

Din punct de vedere al aspectului, se întâlnesc aici două situaţii:

– Persoana este indicată prin prenume, sau – mai rar – prin nume şi prenume, urmate de numele profesiei exercitate (aspect elocvent pentru ocupaţiile locuitorilor din perioada de referinţă, inclusiv sub aspect numeric): aprodu, alviţaru, argintaru, băcanu, bucătaru, bărbieru (2), boiangiu (2), brutaru (6), cismaru (21), cojocaru (14), croitoru (11; unul dintre ei este „femeiesc”), cârciumaru (8), curelaru (3), cofetaru, cafegiu, cobzaru, cavafu, ciaprazaru, caldarmagiu, cântăreţu, dohtoru (2), dulgheru, dorobanţu, heraru, dogaru, işlicaru, jogănaru (jogăraru?) – 2, lulelaru – 2, lăcătuşu, moraru – 4, măcelaru – 3, potcovaru – 2, pietraru, plăpumaru, pantofaru, povarnagiu, rachieru (5), spiţeru-2, simigiu, sacagiu, tutungiu – 2, tabacu – 7, tinichigiu – 2, tâmplaru – 2, telaru, vizitiu – 3, zidaru – 2 etc.

– Se indică etnia, în 6 cazuri: neamţu (3 croitori, 2 tâmplari şi un rotar), 3 ovrei, 2 sârbi, 1 braşovean, 1 armean;

Din punct de vedere al alcătuirii cuvintelor, se constată următoarele:

– 5 dintre acestea sunt compuse cu sin (fiul lui -)

– 3 sunt alcătuite cu.zet (ginerele lui -);

– 1 – cu ginerele lui -;

– 6, compuse cu – al lui.

b-2. Nume de locuri (toponime). Numele de locuri, în sensul cel mai larg al cuvântului (localităţi, munţi, râuri etc.) – de pe teritoriul judeţului Vâlcea – fac parte din tezaurul onomastic al Olteniei şi au fost inventariate, în cvasiunanimitatea lor, în lucrări de referinţă pe această temă[8], cu etimologiile corespunzătoare. Nu originea şi numărul lor interesează acum (ambele aspecte fiind amendabile), ci semnificaţiile lor care, în speţă, sunt mai importante decât minuţioasele analize individuale.

a. Toponime provenite de la nume de persoane. Această categorie de nume este cea mai numeroasă, dovedind o populare timpurie a teritoriului vâlcean – veche vatră de vieţuire românească, pe primul loc situându-se toponimele formate cu ajutorul sufixului – eşti/ -ăşti (aşa zisele „nume de grup”): Aldeşti (<Aldea), Amărăşti (<Amaru), Andreeşti (<Andrei), Armăşeşti (<Armaşu), Aureşti (<Aur-u), Avrămeşti (<Avram), Băbueşti (<Babu), Bălceşti (<Balc), Băneşti (<Banu), Bănţeşti (<Banţu), Beneşti (<Benea), Berbeşti (trecut prin forma Bărbeşti) (<Barbu), Bărbăteşti (<Bărbat), Bereşti (<Bera/Berea), Berislăveşti (<Berislav),Bârzeşti (<Bârzu), Bârseşti (<Bârsu), Bodeşti (<Bodea), Bogdăneşti (<Bogdan), Bratoveşti (trecut prin forma Brativoeşti, atestată documentar) (<Brativoi-e),Bumbueşti (<Bumbu), Buneşti (<Bunea), Burdăleşti (<Burdală), Boroşeşti (<Boroş), Carcadia (<Carcadieşti), Călimăneşti (<Căliman),Călineşti (<Călin), Căzăneşti (<Cazan), Cermegeşti (<Cermegea), Cherăşti (<Chera), Chirculeşti (<Chircul), Chiriceşti (<Chirică), Cioponeşti (<Cioponea), Ciorăşti (<Cioară), Ciorteşti (<Ciortea), Ciuteşti (<Ciutu/Ciutea), Cârstăneşti (trecut prin forma Cârstieneşti (<Cârstian), Colteşti (<Coltea), Dăngeşti (<Danga), Dăieşti (<Daia), Fârtăţeşti (<Fârtat), Făureşti (<Faur), Frânceşti (<Frâncu), Găineşti (<Găină), Giuleşti (<Giulea), Gibeşti (<Gibă), Goruneşti (<Gorun), Izbăşeşti (<Izbaşa), Mereşeşti (<Mereş), Mogoşeşti (<Mogoş), Neghineşti (<Neghină), Mologeşti (<Mologa), Păuşeşti (<Păuş), Popeşti (<Popa), Preoteşti (<Preotu), Rădăcineşti (<Rădăcină), Râmeşti (<Râmă), Râpăneşti (<Râpan), Răţăleşti (<Răţală <Raţă+suf.-ală), Portăreşti (<Portaru), Roieşti (<Rouă), Rotăreşti (<Rotaru), Slăviteşti (<Slăvitu), Rusăneşti (trecut prin formele Ruseneşti – Rusineşti (<Rusin) , Străchineşti (<Strachină),Telecheşti (<Telechi), Vătăşeşti (<Vătaşu, variantă pentru Vătafu, nume existent, de asemenea, în zonă), Vulpuieşti (prin forma Vulpoieşti) (<Vulpoiu)[9] etc.

O subcategorie încă mai interesantă a toponimelor de origine antroponimică o constituie cele formate cu ajutorul sufixului –eni (u varianta –ani), întrucât, cel mai adesea, acestea desemnează originea, respectiv locul de provenienţă (de multe ori, o altă localitate) a unui grup sau a unei persoane al cărui (cărei) nume îl poartă o localitate[10]. Chiar dacă nu deţinem întotdeauna mărturii documentare în acest sens, constatăm că majoritatea localităţilor cu care poate fi pusă în legătură o serie de toponime din Vâlcea, se află în Transilvania,[11] fenomenul se explică, istoriceşte, prin emigrările – din motive sociale – ale românilor din această veche provincie românească, în provinciile româneşti de la sud de Carpaţi. Iată câteva exemple: Băbeni (< nume de grup, provenit de la Băbeanu<Baba), Blejani (prin forma intermediară Blăjani) < Bujoreni (n. gr. Bujoreanu<Bujor), Perişani < Perişanu < Periş, Vaideeni ş. a.

O discuţie specială comportă denumirea satului Vaideeni, care în primul document în care apare menţionat, figurează sub forma Vaideeişi şi-ar trage „numele de la nefericirea foştilor proprietari, cărora li s-au luat proprietăţile de către egumenii monastirii Bistriţa”[12]. Există o parte de adevăr în această etimologie datorată lui Alessandrescu – autorul primului Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, dar ea nu explică şi problema adevăratei origini a acestei comune tipic ardeleneşti, ai cărei locuitori şi-au păstrate nealterate, de sute de ani, portul, graiul, obiceiurile etc.; în realitate, nefericirea lor a fost mult mai complexă şi mai veche şi s-a datorat oprimării de care strămoşii lor au avut parte sub stăpânirea ungurilor din Transilvania, determinându-i să emigreze peste munţi. Într-o situaţie asemănătoare se află şi toponimul Câineni, explicat de majoritatea toponimiştilor prin numele de persoană Câine, sau prin apelativul câini, pus în legătură cu una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor: păstoritul. În unele documente, însă, localitatea apare cu grafiile Căineni sau chiar Căiăneni, ceea ce ne-a sugerat căutarea originii acestui enigmatic toponim, în comuna Căianul din judeţul Cluj, mai ales când în arhiva acestei comune am descoperit relativ multe nume de familie, identice cu cele din Câineni. Ni se pare, deci, logic şi normal, să considerăm că şi localitatea Câineni va fi fost înfiinţată tot de emigranţi români ardeleni.

Concluzia care se impune cu puterea evidenţei, în aceste cazuri, este una singură: teritoriul judeţului Vâlcea a constituit, printre altele, vatra ospitalieră care i-a primit, de-a lungul timpului, pe toţi românii asupriţi de o stăpânire străină; toponimele menţionate, adevărate mărturii lingvistice, sunt dovezi elocvente în acest sens.

O serie de toponime provine tot de la antroponime, cu diferite alte forme de plural:

– (ar)i: Băjenari (< Băjenaru), Mădulari (< Mădularu