Particularități ale graiului locuitorilor vâlceni – Morfologia

– formarea analitică a cazurilor genitiv şi dativ (ca în toate graiurile munteneşti): vizita lu bunicu, i-am dus lu mama, dă mâncare la vite etc.;

b. Articolul. În exemplele de mai sus, se constată, pe de altă parte, apariţia proclitică a articolului enclitic –lui, atât la masculin, cât şi la feminin;

– existenţa unor forme şi variante specifice ale articolului adjectival cel, cea, cei, cele: ăl, a, ăi, ăle-ale: a luat-o p-a mai bună, îmbracă-l p-ăl mic, le-a cumpărat p-ăle mai mari

– folosirea articolului invariabil alde, în sudul judeţului (în special în comuna Măciuca şi în împrejurimi), dar nu numai, constatându-se o tendinţă de generalizare, cauzată de expresivitatea cuvântului: alde Ştefan, alde bunică-sa;

c. Adjectivul

– Articularea adjectivului nehotărât alt (pl. alţi): am făcut rost dă altu câine, am vorbit cu alţî oameni;

– existenţa unor forme specifice de adjectiv demonstrative, de apropiere – ăst/ acesta, asta, ăştia/aşti, ăste-a/aste-a şi de depărtare (acestea din urmă, confundabile uneori cu articolul adjectival): ăl-a, a-ia, ăia, ălea/ alea: să vie şi copiii ăia, prostu ăla, fetele alea.

d. Pronumele

– Utilizarea invariabilă (nedeclinată) a pronumelui relativ care: copilu care i-am dat să mănânce;

– existenţa unor forme specifice pentru pronumele nehotărâte vreun, vreo: vrun-vun-frun-fun, vro-vo-fo: Când ţ-oi da vro (fro) două!, O fi vrun terchea-berchea!;

– ca şi la adjectivul corespunzător, pronumele demonstrative au forme specifice: ăsta-asta, ăştia-ăstea/astea: – Cin’ te-a supărat? – Ăştia;

e. În domeniul verbului, cele mai frecvente aspecte întâlnite în graiul vâlcenilor, sunt următoarele:

– folosirea unor verbe la indicativul prezent, fără sufixe gramaticale; cuvântă, săr, jumul, jupoi, lucri (mai ales în nordul judeţului) potole, şchioapăt etc., în loc de cuvântează, sărez, jumulesc, jupuiesc, lucrezi, potoleşte, şchiopătez: îl jupoi dă viu, unde lucri?, îşi potole setea, săr ceapa cu brânză etc.;

– iotacizarea (alterarea sub influenţa unui iot) verbelor, după vocalele t, d, n, r, l: văz, crez, înghiţ, simţ, poci, ţiu, viu, spui etc.;

– utilizarea formei cu – i în loc de –şi, la persoana a II-a singular a mai-mult-ca-perfectului: mersesei, mâncasei, umblasei, scrisesei etc. (faţă de merseseşi, mâncaseşi, umblaseşi, scriseseşi);

– existenţa unor construcţii de prezumtiv perfect (identice formal cu condiţionalul trecut), care au o valoare dubitativă – ar fi fost, ar fi vorbit, ar fi murit etc.: să zâce că ar fi fost al lui; am auzit că ar fi murit;

– folosirea perfectului simplu, în cea mai mare parte a judeţului (particularitate a graiului din întreaga Oltenie, dar şi din Muntenia, Banat, Crişana, o parte a Maramureşului, sudul Moldovei şi Dobrogea), acolo unde în alte părţi ale ţării, pentru o acţiune trecută şi terminată, vorbitorii recurg la perfectul compus: fusei la masă, şezurăm dă vorbă, o luară la fugă;

– redarea viitorului cu ajutorul unor forme perifrastice (ca şi în limba literară): am să refuz, o să vorbesc eu cu el, oi mai vedea eu;

– folosirea verbului a veni ca semiauxiliar: cuiul vine băgat mai încolo, poarta nu vine aşezată ici;

– construcţia cu conjunctivul (ca în limba literară), acolo unde alte graiuri recurg la infinitiv: începe să se înnoreze (în loc de începe a se înnora).

e. În domeniul adverbului:

– formarea de adverbe, cu ajutorul unor particule întăritoare („deictice”) precum -a (acia, aicea, acolea), – lea (provenit din le + a: d-acilea, atuncilea), -şa (acuşa, coloşa, icişa);

– construcţia pozitivă cu adverbul restrictiv decât (având, în aceste situaţii, sensul „numai”), opusă (sau în locul) celei negative: am văzut decât un om (faţă de n-am văzut decât un om sau am văzut numai un om);

– recurgerea la adverbul rău, cu valoare de superlativ absolut: e frumoasă rău, sunt proşti rău şi chiar . . . e bine rău!;

– folosirea unor adverbe specifice: amânat (cu sensul „târziu”: să vină mai amânat), başca („separat”), neam („deloc”), taman („tocmai”: taman am venit).

f. Prepoziţia. Ca în întreaga Muntenie, în Oltenia (în speţă, în judeţul Vâlcea) sunt utilizate – atrăgând atenţia prin fonetismul/ pronunţarea lor – prepoziţiile dă, pă, dân, pân, dântre, pântre, dă pă, du pă, du pe, du pân, du peste ş. a.: a strâns tot du pă masă, am deurat pân toată pădurea, ie ăl mai grozav dântre toţ.

g. Conjuncţia. Aici, atrag atenţia tot pentru modul lor de pronunţare (diferit, în comparaţie cu limba literară), conjuncţiile da (în loc de „dar”), fincă („fiindcă”), or (pentru „ori”) ş. a.: ie vechi, da ie bun, fincă ie călduros; or faci ca mine, or la loc comanda.

Ca şi prepoziţiile menţionate mai sus, aceste conjuncţii conferă particularităţi sintactice, atât propoziţiilor, cât şi frazelor în a căror alcătuire intră.

h. Interjecţia. În afară de binecunoscutele mă (cu varianta mai „politicoasă”, măi) şi bă (băi) – pentru persoane de genul masculin – şi fă/fa – pentru femei, caracteristice întregii Muntenii, se aude frecvent (mai ales în partea de sud a Vâlcii) interjecţia bre, de origine turcă: fugi, bre, d-aciia, că n-ai dreptate! O altă interjecţie cunoscută – haide! – este folosită frecvent sub formele hai! şi haidem!, ca şi în restul ţării, căpătând astfel valori predicative: hai la muncă!, haidem cu toţii!

În ceea ce priveşte interjecţia literară uite!, aceasta este frecvent utilizată în variantele iete/ ete şi iote: iote la el ce-i trece pân’ cap!

 

Note bibliografice

4. Ibidem, pag. 175.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag.662-664). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”