Patrimoniul documentar al Culturii tradiţionale din Vâlcea 1968-2008

            Conceptul fundamental al managementului culturii populare este acela de informaţie. Informaţia în multiplele sale accepţii şi semnificaţii. Informaţia înţeleasă, înainte de toate, ca tradiţie, ca zestre virtuală, ca sistem (nu o simplă sumă !) de cunoştinţe, norme şi valori cristalizate în tipare conceptuale şi comportamentale, cu putere modelatoare. Informaţia înţeleasă, apoi, ca instrument de lucru în cunoaşterea, interpretarea şi evaluarea realităţii socioculturale – contextul fiinţării efective a tradiţiei, prin actualizarea modelelor virtuale în fapte de viaţă. Informaţia înţeleasă, în fine, ca proiect de acţiune pentru performarea, valorizarea şi promovarea tradiţiei în contexte culturale moderne, în dialog cu celelalte expresii culturale. Numai prin aceste relee teoretice, metodologice şi practice, informaţia – tradiţie, ca esenţă a lumii etnoculturale, poate deveni creatoare de valoare – ţelul ultim al managementului culturii populare.

1.1.1. La început a fost informaţia…

            La data înfiinţării sale (1 martie 1968), Casa Creaţiei Populare nu deţinea niciunul din miile de documente ale bazei de date ce face obiectul lucrării de faţă. Exista, realmente, doar un singur act: decizia administrativă care legitima noua instituţie (vezi cap. 4.). Era cea dintâi informaţie existentă ca atare. Ea a fost nucleul care a generat întreaga lume desfăşurată în prezenta carte. Dincolo de această informaţie, strict formală, exista însă un volum considerabil de informaţii, cu caracter informal, care fiinţa în lumea virtuală a tradiţiei: tradiţiile de viaţă folcloricăşi de artă populară, tradiţiile mişcării artistice, tradiţiile animaţiei culturale. Vâlcea – aveau să afle primii operatori ai acestor informaţii (care, în treacăt fie zis, nu li s-au oferit „pe tavă”, ci au fost accesate şi asimilate prin îndelungate şi aprofundate eforturi proprii de cercetare) – fusese, între cele două războaie mondiale şi în primele decenii interbelice, o „citadelă” a animaţiei culturale, a unei efervescente mişcări artistice, mai ales în domeniul teatrului şi muzicii; ea începuse, în teatru, cu Constantin Popian şi continuase cu dr. Constantin Georgescu, iar în muzică, arcuia o punte de legătură între Teodor Geantăşi Marin Brînaru (primul verificând cea dintâi antologie de folclor a secundului). Dar, mai înainte de aceasta, Vâlcea fusese, încă din veacul de mijloc, un spaţiu de viaţă spirituală fecundă, cultivată mai ales în mănăstiri, focare de culturăşi şcoli de artă, în care tradiţia popularăşi cultura de factură cărturărească se îngemănau într-o simbioză creatoare de valori. Şi, încă mai departe, Vâlcea fusese, alături de alte ţinuturi-matcă ale românităţii, o vatră de străveche cultură, cu rădăcini dacice şi filoane romane, cu straturi precreştine şi suprapuneri creştine, îndeosebi pe filieră bizantină, un adevărat creuzet al plămădirii spiritualităţii autohtone. Vâlcea avea, aşadar, în primăvara lui 1968, o tradiţie, avea deja o istorie culturală. Dar această zestre informaţională avea mai mult o existenţă virtuală, pentru că, la acea vreme, era prea puţin conservată în arhive şi colecţii şi era prea puţin consemnată în cărţi şi aproape deloc în documente audiovizuale. Casa Creaţiei Populare n-a „moştenit” (paradoxal, tocmai o instituţie, prin excelenţă, a tradiţiei !) nicio carte, nicio înregistrare, nicio fotografie, niciun film. Când a primit, drept „sarcină de serviciu”, să prezinte o „informare privind tradiţiile mişcării artistice vâlcene”, autorul cărţii de faţă a fost pus într-o mare dificultate: instituţia nu dispunea nici măcar de o singură pagină de istorie culturală…

            Dar, dincolo de această lume virtuală, prodigioasă, într-adevăr, dar inaccesibilă, deocamdată, exista încă lumea reală, cu vetre folclorice şi centre meşteşugăreşti încă viabile şi, mai ales, cu păstrători, purtători şi performeri ai tradiţiei, trezorierii şi protagoniştii a ceea ce noi numim patrimoniul viu al culturii populare. „Descoperirea” acestei lumi a fost marea şansă a „pionierilor” instituţiei. Cunoaşterea tradiţiei vii, participarea nemijlocită la manifestarea ei spontanăşi, îndeosebi, dialogul cu creatorii şi depozitarii ei au mediat calea tinerilor echipieri ai Casei…, (doldora de informaţie livrescă, dar atât de vulnerabili în informaţia de teren) spre lumea virtuală a culturii populare. Când a fost trimis, pentru prima dată, cu „delegaţie de serviciu”, în teren, numai simpla auzire a termenului „teren” i-a provocat semnatarului acestei pagini o stare de spaimă, dar prima zi de „deplasare” în teren s-a dovedit o captivantă aventură de cunoaştere a tradiţiei. Din această perspectivă, „lecţia de teren” predată de etnografa Elena Secoşan, în campania de elaborare a monografiei de artă populară, la începutul anilor ’70, a constituit o adevăratăşcoală de formare pentru managementul cercetării şi valorizării tradiţiei purtătoare de informaţie. Conţinutul cărţii (vezi cap. 3. 2. 1.) este elocvent: alături de studiile profunde şi sistematice ale autorilor, mostre de ştiinţă fundamentală, volumul include două contribuţii de etnologie aplicată – una de evaluare a creaţiei populare contemporane, cealaltă privind strategia de stimulare şi dezvoltare a acesteia – , semnate de Ioan St. Lazăr, respectiv Gheorghe Deaconu, redactorii volumului. Aşa a început lungul şi anevoiosul drum de accesare şi asimilare a informaţiei conservate şi concentrate în şi prin tradiţie. Şi tot astfel a început şi procesul de acumulare şi stocare a informaţiilor, care au început să vină, în valuri, către instituţie, din toate direcţiile, din toate sursele şi pe toate canalele, dar, cu precădere, din „teren”, adică din observarea participativă a realităţii şi din dialogul cu oamenii culturii populare. Acest flux informaţional trebuia ordonat, sistematizat şi catalogat. Aşa s-a închegat baza documentară care face obiectul prezenei lucrări.

            1.1.2. …Informaţia a determinat acţiunea

            Pe măsură ce se acumula şi se stoca informaţia, echipa instituţiei a conştientizat nu numai importanţa teoretică, ştiinţifică a acesteia, ci, mai ales, utilitatea ei metodologicăşi practică. Confruntaţi cu „bombardamentul” informaţional, venit precumpănitor din teritoriu, dar şi din „sistem”, echipierii de la „Creaţie” au procedat, mai întâi, la o necesarăşi tot mai riguroasă selecţie a informaţiilor şi, apoi, au început să construiască, pe temeiul lor, proiecte culturale. Aşa s-a născut, de exemplu, iniţiativa numităşi azi „Hora costumelor”: prin dialog cu animatorii culturali din Pietrari, s-a obţinut o informaţie care era… o tradiţie – tradiţia ca tinerele ţărănci să etaleze primăvara, de sărbători, ceea ce au lucrat o iarnă întreagă. O informaţie banală, un loc comun în literatura etnografică. Dar era mai mult decât o informaţie / tradiţie, era un fapt real, încă viabil, care a devenit, prin acţiune creatoare, sâmburele genetic al sărbătorii pe care însuşi primarul Pietrarilor de-atunci a botezat-o şi care se desfăşoarăşi azi, de Florii, în cadrul târgului local (adică tot într-un context tradiţional, el însuşi dinamic), sub acelaşi generic: „Hora costumelor”. Vechea tradiţie, concentrată în informaţie, a generat, prin reactivare şi recontextualizare, o nouă tradiţie. Informaţia, dar nu orice informaţie, ci numai aceea încărcată de semnificaţie, informaţia cu valoare semiotică, având însăşi un analog / referent în realitate, numai aceasta a avut darul de a cataliza acţiunea, de a fi convertită în iniţiativă creatoare. Experienţa instituţiei, mai ales în primul deceniu de proiectare şi construcţie culturală, s-a constituit dintr-o suită de asemenea iniţiative creatoare, generate de informaţii calitative.

            1.1.3. … Acţiunea a stimulat creaţia

            Întreaga „istorie” a managementului instituţiei este o succesiune de proiecte şi programe culturale care au valorificat informaţii, au materializat idei. Toată această desfăşurare de…. a fost guvernată de principiul Şcolii gustiene – acela al ştiinţei în acţiune, având drept obiectiv dezvoltarea creatoare a tradiţiei, rezultat al unei abordări contemporane a fenomenului etnocultural. Echipa întemeietoare, pornind de la dinamica tradiţiei populare în realitatea socioculturală a anilor ’60, a gândit şi a acţionat pornind de la ideea că, printr-o cunoaştere aplicat` şi printr-o îndrumare nuanţată, viaţa folcloricăşi creaţia populară pot fi revitalizate, amendând, din perspectiva etnologiei aplicate, principiul sacrosant al cercetării fundamentale – obiectivitatea şi neutralitatea ştiinţifică – care cere „să lăsăm în pace” cultura populară. Specialiştii şi managerii în devenire de la „Creaţie” n-au lăsat-o în pace, au crezut – şi au practicat acest crez – în vocaţia culturală, creatoare a etnologului modern, observator participativ al vieţii din mediile tradiţionale. Ei şi-au fundamentat acţiunea programatică (asupra unui fenomen care nu mai are, de mult, o evoluţie absolut şi exclusiv spontană) pe un adevăr axiomatic: cultura populară cunoaşte, în contemporaneitate, un tot mai accentuat proces de „gramaticalizare”, de conştientizare şi personalizare a subiectului creator. De aceea, iniţiativele lor au vizat întotdeauna stimularea creativităţii pe făgaşul tradiţiei. Realitatea însăşi era provocatoare. Când l-au cunoscut pe Gheorghe Bobei, cărturarul Bărbăteştilor, dar care, în ultima parte a vieţii, se simţea excelent în ipostaza de „rapsod popular”, aceea în care a şi rămas, ca o „legendă vie”, în memoria culturală, ei s-au gândit imediat cum să pună în valoare, la un nivel performant, zestrea de melos popular pe care rapsodul nu numai că o păstra şi purta, dar o şi cultiva în viaţa folclorică a satului şi, într-o continuitate firească, o performa pe scena culturală. Aşa s-a născut, în procesul cercetării de teren, ideea de a construi un spectacol artistic care să transpună ceremonialul nunţii vâlcene după scenariul ritual şi cu repertoriul muzical oferite de Gheorghe Bobei. Cu acest spectacol, sub genericul „Fedeleşul” (era o nuntă de mireasă, pentru că rapsodul, mai modest în „onorarii”, era „expert”, cu precădere, în nunţi de mirese !), Ansamblul folcloric „Doina Oltului” din Călimăneşti a reprezentat România la Festivalul de folclor de la Ohrid- Macedonia (1970). În acelaşi context, s-a mai produs un act de creativitate în matca tradiţiei: ansamblul nu avea costume autentice şi specifice zonei, evoluând în costumele olteneşti de serie. Au intrat în funcţiune etnografii: sub îndrumarea „profesoarei” Elena Secoaşan, ei au valorificat rezulatele cercetării de teren şi ale performării acestora în cadrul „Horei costumelor” (tot un context al acţiunii creatoare) şi au oferit ansamblului prototipul costumului adevărat de Vâlcea. Costumele au fost comandate Cooperativei Meşteşugăreşti Tismana-Gorj, producătorul, pe bandă rulantă, al costumelor olteneşti de serie, care invadaseră toată provincia, inclusiv Vâlcea. Prototipul a fost respectat întocmai şi, astfel, s-a realizat prima garnitură de costume autentice şi specifice de Vâlcea, cu care ansamblul din Călimăneşti a evoluat la Ohrid, şi acest moment inaugural a devenit un reper pentru ţinuta vestimentară a ansamblurilor vâlcene în toate contextele interne şi internaţionale ulterioare. Tradiţia „descoperită”, reînviatăşi, practic, re-creată la Pietrari, printr-un program de acţiune culturală fundamentată pe cunoaştere ştiinţifică, a avut un impact profund şi durabil asupra dinamicii fenomenului etnocultural. Prototipul cristalizat prin cercetare & valorizare a devenit el însuşi un model pentru dezvoltarea creatoare a portului popular contemporan din Vâlcea. Informaţia, prelucratăştiinţific şi validată practic prin acţiune, a devenit creatoare de valoare. Revenind la „neica Bobei” din Bărbăteşti, să spunem căşi „modelul” lui a fost „informatizat”, prelucrat şi dezvoltat creator şi performant. Înregistrările din anii ’68 – ’70 s-au conservat în Arhiva de folclor a Centrului… (ele se păstreazăşi astăzi în fonotecă, vezi cap. 2. 3.). După trei decenii, aceiaşi animatori şi manageri au şters colbul vremii de pe benzile magnetice (încă valide !) şi au repus în valoare – şi în circuitul public – zestrea de cântece a rapsodului din Bărbăteşti, zestre (tradiţie + informaţie + acţiune) care a constituit „izvorul” şi „modelul” primului program al Grupului folcloric „Rapsozii Oltului” (2000), care s-a chemat „Eu sunt rapsodul fraţilor ţărani…”   Spectacolul inaugural a avut loc pe valea Otăsăului, „cântat” de Gheorghe Bobei cu pana şi cu vioara, la Pietrari, de Florii, în contextul (devenit de mult un topos al culturii populare contemporane, graţie iniţiativei creatoare de noi tradiţii) „Horei costumelor”. „Rapsozii” purtau costume etalon de Vâlcea, realizate de creatoarele populare participante la „Hora costumelor”.

1.1.4. Informaţia / tradiţia creatoare de patrimoniu

            Am oferit mai sus o „mostră” de acţiune programatică de valorizare a informaţiei purtătoare de semnificaţie, de prelucrare şi dezvoltare creatoare a tradiţiei. Am putea prezenta multe asemenea „studii de caz”, elocvente pentru modul de a gândi şi de a acţiona al echipei întemeietoare a Centrului…, care a elaborat şi a aplicat, în timp, prin succesive acumulări teoretice şi experienţe practice, o întreagă strategie a dialogului dintre moştenire şi creativitate, pe terenul real, dinamic, el însuşi creator, al patrimoniului viu al culturii populare. O strategie care a urmărit, printre multe alte ţinte, două care vizau conservarea tradiţiilor şi valorilor etnoculturale, o conservare în dublă ipostază: o conservare, in vivo, a tradiţiei spontane în realitatea imediată, în viaţa culturală a comunităţilor; şi o conservare, in vitro, a tradiţiei materializate în bunuri culturale, prin arhive şi colecţii. Proiectele conturate în prima direcţie („Rezervaţia etnofolclorică Vaideeni”, „Rezervaţia etnoculturalăŢara Loviştei” şi altele), deşi fundamentate şţiinţific şi argumentate cultural, au eşuat pentru că, pe de o parte, Centrul… n-a dispus de suficiente resurse materiale, financiare şi umane pentru iniţiative de o asemenea amplitudine, complexitate şi durată în timp, iar pe de alta, n-a avut parte, nici la nivel judeţean, nici în teritoriu, de parteneri reali, fermi şi loiali, împreună cu care să ducă lucrul până la capăt. În schimb, câteva din proiectele construite pe cea de a doua coordonată, au avut mai mulţi sorţi de izbândă, devenind realităţi (arhive, colecţii, biblioteci), deşi n-au consumat resurse economice, profesionale şi organizatorice ieşite din comun. În această direcţie, echipa de la „Creaţie” a fost provocatăşi stimulată de performanta echipă care a realizat cel mai valoros obiectiv de patrimoniu conservat în domeniul culturii populare – Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni – , echipă condusă managerial de Vasile Roman şi coordonată executiv de Petre Purcărescu, fondatorii Muzeului. Cele trei obiective de patrimoniu etnocultural, care poartă nu numai semnătura, dar şi sigiliul gândirii şi iniţiativei creatoare a Centrului… sunt: Galeria de Artă Populară Contemporană de la Horezu, realizată în parteneriat cu Primăria şi Casa de Cultură „Constantin Brâncoveanu” din localitate, cu aportul Asociaţiei Creatorilor Populari, adevăraţii autori fiind, de fapt, meşterii olari din toatăţara, donatorii exponatelor care constituie patrimoniul colecţiei; Biblioteca de Etnologie „Mihai Pop”, iniţiatăşi realizată de CJCVTCP Vâlcea (denumirea din anul lansării proiectului), cu sprijinul logistic al DJCCPCN Vâlcea. Patrimoniul acestei colecţii, care funcţionează în cadrul Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul” Vâlcea, este „opera” editurilor şi a celorlalte instituţii producătoare de carte de profil (cu precădere, institute ştiinţifice, muzee etnografice şi centre judeţene ale creaţiei populare), precum şi a etnologilor – autori de cărţi, dar, în primul rând, a generoasei donaţii a Familiei Profesorului Pop, care a intrat deja în gestiunea şi în „istoria” bibliotecii sub numele patronului spiritual: „Fondul de carte Mihai Pop”; şi, în fine, Arhiva Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea (CJCPCT) – titulatură sub care va intra, probabil, în istoria culturală. Această „arhivă” – „opera” exclusivă a instituţiei –, care este, de fapt, o întreagă bază de date şi care constituie patrimoniul ei documentar, face obiectul prezentei cărţi, urmând ca de patrimoniul şi „istoria” celorlalte două obiective să ne ocupăm în lucrări viitoare. Cele trei obiective de patrimoniu etnocultural, care păreau, iniţial, nişte frumoase utopii, au devenit, aşadar, realităţi. Această certitudine ne îndreptăţeşte să susţinem căşi alte proiecte similare, lansate, de-a lungul anilor, tot de echipa instituţiei, şi ele aparent utopice, se pot materializa în timp. Le consemnăm aici, dacă nu pentru managerii actuali şi viitori ai instituţiei, măcar pentru istoria culturală: Colecţia costumului popular contemporan; Galeria creaţiei plastice contemporane; Muzeul de artă sacră contemporană. Lista rămâne deschisă. Toate aceste proiecte, finalizate sau nu, atestă vocaţia Centrului… de a conjuga patrimoniul şi creativitatea, vizând un obiectiv strategic: viitorul culturii populare / tradiţionale în Vâlcea.

            1.2. O BANCĂ ETNOCULTURALĂ

Arhiva CJCPCT Vâlcea este, aşadar, un obiectiv de patrimoniu etnocultural, rezultat al strategiei elaborate şi aplicate de instituţie pentru a stimula circuitul dintre moştenire şi creativitate, în vederea dezvoltării creatoare a tradiţiei înţelese ca zestre informaţională. Această bază de date, care tezaurizează patrimoniul documentar al instituţiei, s-a numit iniţial, la debutul procesului de acumulare şi constituire, Cabinetul de informare, documentare şi metodică artistică, pe scurt CIDOMA, iar în vorbirea uzuală, Cabinetul metodic, exprimând astfel atât structura, cât şi funcţionalitatea obiectivului. Amplificarea şi structurarea patrimoniului Arhivei au îndreptăţit, din anii ’90 încoace, o formulare mai profesionalăşi mai ambiţioasă: Banca etnoculturală a Vâlcii. O „bancă” de valori culturale, „trezoreria” culturii populare contemporane din Vâlcea. Indiferent de titulatură, un lucru este cert: acest obiectiv de patrimoniu atestă activitatea creatoare desfăşurată de instituţie în cele patru decenii de existenţă. Este, deopotrivă, bancă de date şi valori, compendiu de istorie culturală, „operă” virtuală….

Volumul integral în *PDF este la: 

https://drive.google.com/file/d/11X1c5vUol6as60nZL8Fs1xGtdTMqUh-e/view?usp=sharing