PAUL DE ALEP în trecere prin Vâlcea

 

                                                        ***

   Opera lui Paul de Alep a fost tradusă în limba engleză în anul 1836 de F.G. Belfour, după manuscrisul arab de la British Museum. În anul 1900, Emilia Cioran a tradus în limba română, după Belfour, capitolele privind călătoria lui Paul de Alep în ţările române. De asemenea, traducerea în franceză a orientalistului român Vasile Radu, după alt manuscris arab, aflat la Biblioteca Naţională din Paris, cuprinde numai începutul călătoriei.

 

 

                                                                                                   În: Mitropolia OLTENIEI” Revistă oficială a Arhiepiscopiei Craiovei şi a Episcopiei Râmnicului şi Argeşului. XIX, nr. 11-12, noiembrie – decembrie 1967, p.p.910 – 924.

 

                                                        ***

 

                                          PAUL DE ALEP

 

           (Din volumul „CĂLĂTORI STRĂINI DESPRE ŢĂRILE ROMÂNE”, vol.VI. Studiu bio-bibliografic şi traducere: Maria – Matilda Alexandrescu – Dersca Bulgaru. Note, identificări şi comentariiM.M. Alexandrescu –Dersca Bulgaru şi N. Stoicescu. Confruntare text – traducere: Aurel Decei. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p.p.180 – 194.)

 

 

XI< PLECAREA  SPRE  MĂNĂSTIRI.  RÂMNIC >

 

 

   Aşadar domnul nu a vrut să mergem nici nu ne-a dat voie să plecăm în ţara noastră, nici el <şi> nici unul din boierii lui, de teamă pentru siguranţa noastră.

    Cum ni se urâse să tot stăm, învăţătorul nostru patriarh a cerut voie domnului să plece şi să cerceteze mănăstirile ţării. Şi domnul a fost mulţumit să poată încuviinţa aceasta, orânduindu-i în acelaşi timp un portar adică un capugiu.

          Am plecat din Târgovişte joi 18 iunie cu toate lucrurile noastre; căci ne temeam să nu izbucnească vreo tulburare; şi motivul de căpetenie al plecării noastre era să ne facem nevăzuţi şi să ne retragem în ţară, în vecinătatea munţilor Ungariei,       unde fug cei mai mulţi locuitori ai ţării pentru < a-şi căuta > un adăpost în timpuri de restrişte . . . căci în orice colţ ne întorceam privirile acolo era tulburare mare.

      Am ajuns mai întâi la Piteşti şi de aici am trecut la mănăstirea Argeş; de aici am ajuns la Râmnic care e scaun episcopal, mergând de-a lungul marelui şi vestitului râu Olt care curge la vale <venind > din ţara maghiarilor.Peste el este un pod foarte mare, una din binefacerile răposatului Matei voievod.

       În acest oraş am întâlnit pe mitropolitul mazilit Ignatie.  Palatul episcopal de aici seamănă cu acela al mitropolitului din Târgovişte, atât prin clădirile şi grădinile sale, cât prin livezile şi heleşteele sale, numai că este mai mic. Biserica are hramul Învierii Domnului.

        Apoi capugiul  <= portarul > ne-a dus la marea şi renumita mănăstire numită Cozia care este aşezată spre răsărit, la trei sau patru ceasuri de călătorie de râul amintit mai sus, pe dreapta acestuia. Drumul este nemaipomenit < de rău > din pricina locurilor accidentate şi a greutăţilor  < întâmpinate >. Este o potecă îngustă, pe marginea râului, de-a lungul căruia nu poate merge, deodată, decât un singur cal, şi aceasta cu mare anevoinţă, grijă şi teamă. Căci râul curge jos într-o vale înspăimântător de adâncă, plină de stânci şi de curenţi ce saltă valuri ca ale mării şi, când mugeşte, vuietul său este îngrozitor, tulburându-ţi inima de spaimă.

        Râul este foarte mare şi larg, mai mare decât Orontele la Hamah  şi dincolo de el, pe partea cealaltă, sunt munţi foarte mari, cu neputinţă de trecut, acoperiţi cu păduri şi cu totul de nestrăbătut. Pe stânga drumului, adică la stânga noastră când urcam, se află un munte foarte înalt, prăpăstios şi stâncos, acoperit cu copaci uriaşi; şi poteca noastră a urmat înainte tot astfel, până ce am ajuns la un pod de lemn, sprijinit în chip meşteşugit peste prăpastia înspăimântătoare pe malul şubred şi nesigur – după cât se pare – al râului; când ne-am uitat la el, ni s-au înfiorat inimile.

       La ivirea vreunui atac sau vreunei nenorociri care ar fi ameninţat mănăstirea, călugării veneau şi ridicau acest pod, care, fiind făcut din lemn, este fixat în cuie la un capăt de doi copaci înalţi care se ridică din albia râului, în timp ce celălalt capăt rămâne pe malul prăpăstios al muntelui. Prin ridicarea podului, în locul lui rămâne o prăpastie imensă de care nici nu te poţi apropia < şi > nici nu poţi trece peste ea, căci nu este nici o putinţă de a o trece printr-un mijloc oarecare. Nimeni nu este în stare să coboare// până la râu din cauza adâncimii sale şi a malurilor sale abrupte, drepte ca peretele; nici nu poate trece mai sus, căci în tot drumul său, încă din Ţara Ungurească, el curge păstrând această însuşire de barieră şi de hotar. Totuşi, după cum ni s-a spus, atunci când nevoia îi constrânge, ei aduc din Ungaria pe acest râu cele de trebuinţă, ca vin şi altele; dar aceasta se face cu înfruntarea unor nesfârşite spaime şi primejdii. După cum am arătat mai înainte, muntele nu poate fi străbătut niciodată; după spusele lor, nu există vreun drum nici în dosul său, nici în vreo altă parte din jurul său; el poate fi străbătut numai prin această râpă nemaipomenită care este opera Creatorului (slăvit fie numele său!). Şi când ne-am uitat, am fost cuprinşi de uimire privindu-l, căci odată ridicat podul, dacă ar fi aşezată aici chiar numai o trupă mică, înarmată cu puşti, ea ar putea să respingă mai multe mii de duşmani. Tăria şi siguranţa acestei mănăstiri binecuvântate, atât de vestită în lume, se datoreşte în întregime numai locului şi aşezării pe care am descris-o.

 

 

 

 

1. XI.DESCRIEREA MĂNĂSTIRII COZIA CEA FRUMOASĂ ŞI A DRUMULUI EI ABRUPT

 

 

        Eram înspăimântaţi de îngustimea drumului şi de apropierea sa de marginea prăpastiei; şi, coborându-ne de pe caii noştri, am mers pe jos până ce am trecut podul.

          Aiciam ieşit într-o câmpie mare, deschisă, împărţită în ogoare, acoperite cu semănături şi cu grădini şi vii pe care a trebuit să le străbatem până ce ne-am apropiat de mănăstire; < aceasta > este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea acelui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află < ca > într-o covată la marginea ţării şi la marginea Ţării Ungureşti, atât la miazănoapte cât şi la apus, cale de doua zile de călătorie. Drumul către aceasta din urmă este prin spatele munţilor de miazăzi ; este extrem de greu şi cu neputinţă de străbătut < cu carul > cu boi.

         În limba lor înţelesul numelui acestei mănăstiri, Cozia, este ,,fortăreaţa de pământ” din pricina nenumăraţilor munţi din această ţară. În această mănăstire nu pătrunde nici o femeie şi nici chiar partea femeiască a vreunui animal; de altfel este regula stabilită de răposatul Mircea voievod care a clădit-o împreună cu bisericile sale, închinând-o Sf. Treimi. Se spune că i-au dat numele de Treime numai din cauza celor trei munţi care o înconjoară dinspre sud-vest, nosd şi nord-est.

        În faţa sfintei biserici este o fântână îndestulată de un mândru izvor de apă care curge de la munte şi încântă simţurile. În jurul bazinului sunt patru //  chipuri din a căror gură curge apă: unul este chipul unui maghiar,  p. 341 celălalt este capul unui turc, cu turbanul său, al treilea este chipul unui domn şi al patrulea cel al uni rob. În bazin se păstrează totdeauna peşti.

          Chiliile acestei mănăstiri sunt mari şi solid construite, cu două caturi, de jur împrejurul unei galerii înalte: şi în partea dinspre răsărit sunt câteva săli minunate unde se serveşte masa, cu ceardacuri sau galerii ce domină cu privirea râul, a cărui adâncime, adică distanţă, aci, de la vârful clădirilor până la albia sa, este între patruzeci sau cincizeci de ori statura sau înălţimea unui bărbat. Acestea sunt încăperi care îndepărtează grijile plicticoase, alungă melancolia şi luminează mintea. Un om bolnav este alinat aci de murmurul vesel al apelor şi nu numai de curentul spumegând al râului, ci şi de şuvoaiele izvorului care se prăvălesc de pe râpi. Şi omul reînvie la privirea acestor munţi cu verdeaţa înconjurătoare şi de gustul nespus de bun al acelor peşti frumoşi numiţi păstrăvi , care nu se află decât în asemenea locuri. Ei trăiesc numai în ape curgătoare de munte, hrănindu-se printre stânci şi nu le plac adâncimile noroioase şi < cu apă > stătătoare. Seamănă cu peştele ,,Sultan Ibrahim” de la Tripoli  şi este frumos însemnat cu pete roşii. Are un gust ales, întrecând ca aromă orice pasăre friptă etc. Este foarte preţuit în această ţară şi când este sărat îl duc în dar domnului şi marilor dregători.

         Grădina acestei mănăstiri este frumoasă şi în ea se mai află, de asemenea, un chioşc unde obişnuiam să ne luăm prânzul la amiază, cina luând-o la o oră mai târzie în galeria pe care am descris-o şi în arhondaricul unde eram găzduiţi. Am găsit aci un vin minunat de o bunătate deosebită şi cu o culoare aprinsă .

          În afara porţii mănăstirii, pe povârnişul muntelui se află un izvor de apă spumegândă; şi deasupra lui este clădită o biserică măreaţă, spre slava sfântului Petru şi a sfântului Pavel. Ei numesc acest loc bolniţă ; aci, în acest ajun al sărbătoarei Apostolilor, am fost de faţă la privegherea care a ţinut toată noaptea.

          În faţa acestui lăcaş este un drum pe care am mers o jumătate de ceas până la poalele dealului, unde este o biserică prea frumos clădită cu hramul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul . Aici locuieşte un cucernic pustnic, a cărui chilie este lipită de biserică, unde el slujeşte şi face liturghia.

           Această faţă cuvioasă a cerut dezlegare de păcate de la domnul nostru patriarh şi l-a rugat să sădească pentru el un vlăstar de nuc ca să-i rămână o amintire de la ei şi ca pe viitor toţi să poată şti că este un pom sădit drept binecuvântare de către patriarhul Macarie al Antiohiei. // Prea sfinţia sa i-a încuvinţat < cererea > şi, luând un cuţit, a tăiat toate mlădiţele care creşteau pe resad, lăsănd numai o tulpină; după ce a sădit-o şi a binecuvântat-o, am plecat. La fel a făcut în grădinile fiecărei mănăstiri în care am intrat, acesta fiind obiceiul lor; şi este un obicei foarte bun, căci astfel se păstrează amintirea unei astfel de vizite; de asemenea, cunoscând data, eşti în stare să recunoşti vârsta pomului sădit în acel timp. Ni s-a arătat printre ei un număr de pomi denumiţi cu numele patriarhilor precedenţi care au vizitat aceste locuri.

         Revenim. Luni dimineaţa, sărbătoarea sfinţilor Apostoli , prea sfinţia sa a făcut liturghia în biserica cea mare, în timpul căreia a fost o hirotonire de preoţi şi diaconi, atât anagnoşti cât şi evanghelişti; şi el a încins pe egumenul mănăstirii cu un bâu, dându-i titlul de arhimandrit.

       După slujbă am făcut o pomenire pentru ctitori. Apoi ne-am lăsat, după porunca domnului, toate lucrurile şi bunurile noastre într-un loc sigur din mănăstire.

 

     XIV. [MĂNĂSTIREA DIN OSTROV]

 

   Să revenim. Apoi ne-am luat ziua bună de la arhimandritul mănăstirii Cozia şi de la // ceilalţi călugări, dându-le cu straşnicie în seama grijei lor pe sus-numitul Baba Yani şi, după ce am ieşit de pe poteca îngustă care duce la mănăstire, am văzut că râul însuşi se desparte în două braţe în mijlocul cărăra se afla un ostrov, unde am trecut cu o corabie. În acel ostrov este o mănăstire frumoasă de călugăriţe, clădită din piatră într-un loc mai retras şi închinată Naşterii Maicii Domnului. Este numită obişnuit Ostrov . După ce ne-am închinat aci, am părăsit-o şi am ajuns la Râmnic.

     Întrega regiune dintre Râmnic şi mănăstirea Cozia este împânzită de stăvilare mari, ce opresc apa, <făcute > din rădăcinile unui copac asemănător cu salcia. La deschiderea stăvilarelor, se dă la o parte mâlul şi se ia nisipul de aur din fund şi aceasta este renumita baie de aur din Ţara Românească ce aparţine doamnei sau soţiei domnului în scaun. Produsele sale sunt luate în arendă de ţiganii sau aurarii acestei ţări şi de alţi meşteri zlătari, după cum se spune, pentru o mie de dinari pe an

 

 XV.OCNELE DE SARE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ  

             Joi dimineaţa am plecat din Râmnic şi după vreo două ceasuri de drum am ajuns într-un târg unde este o ocnă de sare . În Ţara Românească sunt cu totul ptru localităţi unde se află ocne de sare, a căror arendă este de o sută şi cincizeci de mii de reali //.

        Această ocnă este cea mai mare dintre ele şi este cercetată de toţi negustorii din Ţara Românească < care vin > să cumpere sare şi să o încarce pentru Constantinopol, căci toată sarea întrebuinţată în Rumelia şi la Constantinopol este adusă din această ţară. Tăierea sării este foarte anevoioasă. < Tăietorii > sapă fiecare puţ de mină la o adâncime de vreo nouăzeci ,,kăme”  până ce dau de sare; şi toţi cei care au fost prinşi ca hoţi sau care se află sub osândă sunt trimişi în lanţuri de către domn în acest loc, unde ei taie sarea în timpul nopţii şi apoi o scot afară în timpul zilei. Fiecare bucată este un bolovan mare, cântărind între două şi trei sute de ocale. Aceşti bolovani mari sunt ridicaţi de lucrători cu funii lungi, cu ajutorul unor maşini învârtite de cai.

       Aici am văzut o privelişte care îţi rupe inima, căci atunci când aceşti sărmani nenorociţi au ieşit din ocnă, noi nu-i puteam privi în nici o altă lumină decât doar ca nişte strigoi care se scoală din mormânt, dintre morţi. Dumnezeu să-I ajute în nenorocirea lor! Unii dintre ei < locuitori > le exploatează, < luându-le > cu chirie  . Tot pământul acestui ţinut este sărat, căci, de pildă, după cum apa unor puţuri din Alep este sărată, aici apa este solidificată şi alcătuieşte un bloc solid de sare.

       Această localitate < Ocnele Mari > este un târg ce cuprinde un număr de biserici. Locuitorii au ieşit în întâmpinarea noastră. Dar cum ne dusesem acolo numai < ca să vedem > ceea ce era // de văzut, am dormit aici numai o noapte < şi > ne-am reîntors pe urmele noastre,  –  căci nu era nici un drum pentru trăsuri  –  până ce am ajuns la drumul mare cu greu şi prin păduri. Şi pe acest < drum >am ajuns, după amiază, la o mănăstire peste râul Bistriţa  numită < Mănăstirea > Dintr-un Lemn     .

 XVI.MĂNĂSTIREA DINTR-UN LEMN

 Motivul < pentru care i s-a dat > această denumire este că, în vremurile vechi, locuia aproape de aici un pustnic care, deşteptându-se din somn, a găsit o icoană a Maicii Domnului atârnând de un copac şi < aceasta > I-a spus: ,,Dorinţa mea este ca tu să-mi clădeşti aici o biserică din acest copac”.

   Aşadar pustnicul s-a sculat şi a tăiat copacul şi a început să clădească din el o biserică frumoasă pe care a acoperit-o şi a ridicat-o din lemnul acestui singur copac . Din această cauză ei au numit-o mănăstirea Dintr-un Lemn, iar în limba greacă ,,Movo       “  , şi aici s-au întâmplat multe minuni. Acum douăzeci de ani unuia dintre marii dregători ai ţării I-a plăcut acest locaş şi, lăsând biserica < de lemn > în vârful unui deal unde se afla, a clădit mai jos de ea o mănăstire mare de piatră , cu o biserică minunată cu hramul Adormirii Maicii Domnului ; este locuită de călugăriţe.

     A doua zi am slujit liturghia şi ne-am închinat în faţa sus-pomenitei icoane a Maicii Domnului care este mare şi face mereu minuni. < Tot > a doua zi ne-am urcat şi am slujit liturghia în vechea mănăstire de lemn şi ne-am închinat din nou icoanei binecuvântate.

    Lângă biserică se află doi copaci uriaşi, care, după cum se spune, sunt tovarăşii celui de al treilea, care a slujit la clădirea < bisericii > .

 

 XVII.MĂNĂSTIREA BISTRIŢA

  

    După prânz, am părăsit mănăstirea şi, mergând pe un drum foarte greu, am trecut peste râul Bistriţa, de mai bine de patruzeci de ori.

   Scoborând povârnişul unui deal râpos, am ajuns seara la o mănăstire mare cu oarecare renume în ţara aceasta şi cu unele întărituri pentru apărare, numită mănăstirea Bistriţa. < E > aşezată într-o vale singuratică fără nici un drum, într-o poziţie întru totul asemănătoare cu aceea a mănăstirii Cozia, şi e clădită întocmai ca o fortăreaţă. Are o biserică închinată Adormirii Maicii Domnului , înzestrată cu un mare tezaur, unde trupul însuşi al sfântului Grigorie din Cesarea  – pe care < localnicii > îl numesc Grigorie Decapolitul – şi care a fost adus cu cheltuieli foarte mari  din Serbia de ctitorul mănăstirii. Este aşezat într-o raclă de argint, poleită şi sculptată în relief pe partea convexă a capacului cu chipurile întocmai ale sfinţilor. /272/I/ De jur împrejurul raclei sunt chipurile altor sfinţi şi îngeri. // Această raclă este o danie a răposatei Bălaşa, doamna lui Constantin voievod, care a trimis şi a pus să fie făcută în ţara ungurească, unde se găseau meşteri iscusiţi . Se spune că a dat giuvaergiului numai ca leafă o mie cinci sute de reali. Dacă te uiţi la ea, îţi ia ochii. La deschiderea ei, când stăteau < toţi > de jur împrejur cu lumânări şi cu cădelniţe, cântând troparele cu capetele descoperite, noi am fost minunaţi de înfăţişarea ei şi de mireasma ei plăcută şi am sărutat-o şi am luat o binecuvântare de la mâna sfântului. Am slujit liturghia în biserică luni, 6 iulie; şi liturghia a fost însoţită de hirotonirea unui călugăr şi a unui diacon, după care ne-am dus la ospăţ.

  Această mănăstire este şi ea vestită în toată ţara pentru poziţia ei întărită. Originea întemeierii sale este aceasta: un vechi pustnic, deosebit prin virtuţile sale, a găsit în vârful acestui munte, care se ridica dinspre miază-noapte, deasupra mănăstirii, gura unei peşteri şi cu îndemânare şi stăruinţă el a deschis în sfârşit poteci care duceau acolo şi a făcut în  < peşteră > o biserică spre slava sfântului Mihail  .

    Când ne-am urcat să vedem această peşteră, ne-am suit pe o singură potecă, unul câte unul, pe un urcuş greu, având în dreapta noastră o prăpastie înspăimântătoare până jos la albia râului. Din această cauză pe cea mai mare parte a drumului ei pun balustrade prinse din copac în copac. Am ajuns la acel loc cu mare greutate şi cu multă osteneală. De la povârnişul dealului până la peşteră, cam cât o aruncătură de piatră, sunt nişte scânduri lungi şi înguste ca de podeţ < slujind > drept balustrade; când se tem de vreo primejdie, le ridică. Şi aici stau în siguranţă căci nici chiar dracii nu-şi pot face drum spre ei. Aşadar, când domnii erau ameninţaţi de vreo primejdie, îşi trimiteau comorile, împreună cu soţiile, în aceste peşteri. Ele sunt aşezate în mijlocul dealului; de la vârful văii sunt patrzeci şi patru de fatomi); < până > sus, către vârful muntelui, pare < să fie > o cale nesfârşită.

    La poartă sunt două ferăstruie de fier prin care am pătruns ca animalele, < mergând > în patru labe; şi am continuat să înaintăm de-a lungul tunelului, unul câte unul, la lumina torţelor, până ce eram aproape morţi de oboseală. În sfârşit, am ieşit într-un loc întins şi neted, unde am cercetat cu evlavie biserica clădită într-o mare înfundătură ce comunică cu exteriorul şi alături de ea este o chilie curată, locuită întodeauna de un călugăr. Lângă biserică, la răsărit, este o altă înfundătură mare care comunică cu exteriorul şi cu valea, unde, după cum se spune, numai în zori pătrunde o rază de soare.

    Aici este un copac mare de care atârnă o frânghie lungă pe care o pun în mişcare cu o roată şi scot cu ea apa din râu sau < ridică > alte lucruri grele pe care obişnuiesc să le pună la păstrare aici, aşa cum am pomenit mai înainte. Acestea < lucrurile > nu puteau trece prin tunelul prin care am răzbit noi; dar, fiind târâte pe un drum tainic, de la mănăstire la o deschidere < aflată > sub locul unde atârnă frânghia, erau ridicate în sus acolo şi trase prin deschizătură.

     În peşteră este un izvor curat cu apă limpede // care curge mereu din plin. Acest loc nu are nimic de jur împrejur, ci numai un munte înalt şi râpos care se ridică dincolo de râu. Cu toate acestea, acei care folosesc peştera ca loc de refugiu pentru ei sau pentru avuţiile lor stau cât se poate de puţin < aici >, căci sănătatea lor este vătămată şi lucrurile lor sunt distruse din cauza poziţiei locului, expus vânturilor, şi din cauza umezelei întreţinută de apele din cuprinsul ei . Nu ne venea să dăm crezare simţurilor noastre când am ieşit la lumina zilei şi ne-am coborât din nou cu bine la mănăstire.

  Pentru a descrie < mănăstirea > ar trebui amintit că, în partea dinspre răsărit, chiliile dau spre sus-numitul râu ) care, coborând din culmile cele mai înalte ale munţilor, se sfarâmă, spumegând, de stânci. În spatele acestora, se prind mulţi peşti frumoşi, numiţi păstrăvi ).

     Zgomotul râului este un vuiet neâncetat căci, după cum am spus mai înainte, se prăvale din crestele cele mai înalte ale munţilor cu iuţeala cea mai năvalnică, iar în fundul râului şi, înconjurându-l de jur împrejur, sunt stânci; aşadar nu încetează de a mugi ca o furtună cu trăznete.

    În mijlocul acestor chilii este o biserică frumoasă şi curată, închinată 272/II sfântului Nicolae, iar în afara // mănăstirii este o a treia biserică < pentru cei bolnavi > cu hramul Schimbării la faţă  ). Apoi ne-am luat rămas bun şi am plecat.

 

 

 

                  (Danciu – vornicul din Brâncoveni – şi Matei Basarab, fiul său)

 

1. XVIII.DESCRIEREA MĂNĂSTIRII ARNOTA

 

   Marţi ne-am urcat la o mănăstire < aşezată > sus pe partea cea mai înaltă a munţilor, în faţa aceleia pe care tocmai am descris-o şi închinată sfântului Mihai, dar este numită mănăstirea Arnota.

   Drumul către ea este foarte greu şi nu poate fi străbătut decât cu piciorul, < mănăstirea > fiind aşezată pe munte. Noi am încercat totuşi să urcăm călare şi am < constatat > că se află la o oră de drum de la mănăstirea Bistriţa, faţă de care este aşezată spre răsărit.

    Este o mănăstire frumoasă şi se spune că, în vremea sa, răposatul părinte al lui Matei voievod    a clădit <aici > o biserică de lemn     şi că murind în Ungaria, fiul său Matei, care a ajuns domn a trimis după rămăşiţele sale pământeşti şi le-a adus aici. Apoi îndată a început să ridice toată clădirea din piatră, cu ziduri înconjurătoare, cu chilii frumoase şi cu o biserică înzestrată cu multe avuţii şi comori .

      Cu  câtva timp înainte de moartea sa, < a dăruit o > raclă cu moaşte de ale sfinţilor. Ne-am închinat unul câte unul fiecăreia din ele. Acestea sunt, mai întâi, mâna dreaptă a sfântului Mihail, episcop de Sznnade, al cărui cap este păstrat într-una din mănăstirile de la Sfântul Munte , şi a fost adus de acolo, după cum ni s-a spus, de judeţele unde îşi fac apariţia lăcustele. Preoţii pregătesc o agheazmă pe care o sfinţesc cu aceste cinstite moaşte. Şi apoi, cu această apă sfântă, stropesc câmpurile şi ogoarele şi o împart locuitorilor din oraşe şi din sate. Şi cu puterea Atotputernicului şi prin mijlocirea sfinţilor, lăcustele sunt izgonite de aici în mare. Şi în acest an roadele < pământului > sunt ieftine la ei, datorită recoltelor îmbelşugate. Acesta este un lucru bine cunoscut în ţările acestea.

     Ni s-a spus că acum câţiva ani a fost o mare foamete în insula Cipru, din pricina unei invazii a lăcustelor care a ţinut neântrerupt timp de şapte ani. Aşadar ei au arătat situaţia lor sultanului şi i-au cerut în hatişerif, adică un ordin împărătesc care să poruncească < călugărilor >din acea mănăstire să le dea capul sfântului. În urma acestui arz, a fost trimis un agă din partea sultanului cu hatişerif. Şi el s-a dus la mănăstire să ceară capul < sfântului >. Dar era obiceiul mănăstirei şi o regulă aşezată din vechime să nu se îngăduie transportarea acelor moaşte sfinte în afara domeniilor lor decât cu chezăşie, astfel că ciprioţii le-au dat ca ostatici patruzeci de ,,arhoni” dintre cei mai de neam din insulă, până ce au transportat capul < sfântului > în Cipru; acolo au făcut agheazmă şi au stropit cu ea tot ţinutul lor. Şi < este > minunat de povestit ! Lăcustele au fost gonite îndată din insulă şi s-au înecat în mare. Iar ca dar de mulţumire, când insularii s-au întors cu capul < sfântului > au dat mănăstirii cinci mii de piaştri şi au plecat după ce au mulţumit lui Dumnezeu. Se spune că tot aşa fac şi locuitorii din Rumelia, atât musulmani cât şi creştini căci acest sfânt, la moartea sa, printre alte cereri, a făcut anume aceasta < îndretând-o >către Dumnezeul cel Atotputernic. Şi acesta este un lucru minunat, < demn > de a fi cunoscut.

Să ne întoarcem < la subiectul nostru >. Am luat şi o binecuvântare de la mâna sfântului Filip apostolul, care, // ca şi mâna sfântului Mihail, amintit mai sus, era îmbrăcată toată în aur ; de asemenea, de la ramura de palmier a sfintei Marina mucenica, cu care ea a lovit pe diavol în închisoare. Şi de la moaştele sfântului Ioan Gură de Aur şi de la cele ale lui Anastasie, patriarhul Alexandrie şi de la mucenicul Pantelimon    şi de la < moaştele > lui Chiricos şi de la Iolita, mama lui, de la sf. Gheorghe, de la sf. Dumitru, de la sf. Mercurios  şi de la cei ptruzeci de mucenici, precum şi de la moaştele sf. Nicolae şi ale celorlalţi martiri şi sfinţi, care toţi au fost pomeniţi. Aceste sfinte moaşte tămăduiesc de friguri //. Egumenul mănăstirii ţine un catastif cu acestea şi cu altele, toate pecetluite cu sigilii şi însoţite de o descriere scrisă.

Apoi am slujit liturghia în biserică şi am făcut agheazmă la fântâna din partea opusă a bisericii ; se spune că apa vine din vârful muntelui, de la o depărtare de o sută şi patruzeci şi patru de stânjeni.

În locul cel mai înalt, care domină întreaga regiune, au // ridicat o cruce mare de piatră, după cum am mai văzut din mila lui Dumnezeu multe < altele > aşezate şi în alte locuri dar mai ales pe drumuri.

Din cauza prăpăstiilor şi a greutăţilor drumului, noi nu am fost în stare să mergem până la locul de unde izvoreşte apa din fântâna care curge jos în bazin. Dincolo de zidurile mănăstirii se deschide o privelişte foarte largă asupra unor locuri îndepărtate, deoarece această clădire se află pe un loc deschis şi ridicat. De aici ne-am coborât cu piciorul la mănăstirea din vale.

 

 

 

1. XIX.[ RÂMNIC ]

 

Joi ne-am luat rămas bun < de la călugări > şi, plecând de la mănăstire, am trecut de-a lungul unor drumuri foarte grele şi vălurite; în drumul nostru am trecut printr-un sat numit Râmeşti , locul de naştere al lui Ştefan, mitropolitul Ţării Româneşti , care acum clădeşte aici o biserică de piatră. Se spune că, la început, el a fost pisar la mănăstirea Bistriţa; după aceea a ajuns călugăr şi apoi egumen al vestitei mănăstiri Tismana, despre care vom da acum pe scurt o descriere, apoi mitropolit al Ţării Româneşti  în timpul < domniei > lui Matei voievod, care mai târziu l-a mazilit  şi l-a înlocuit cu Ignatie, episcop de Râmnic, un prelat pe care l-am pomenit mai înainte la prima noastră intrare în Ţara Românească. Mai târziu el a fost repus în demnitatea sa de către Constantin voievod.

_______________________________________________________________________

 

NOTE:

1 Haziran   2.  Este vorba de munţii Carpaţi. Vezi nota 330 de la p. 73;    3. Bitast.   4. Ardji. 5. Râmniku=Râmnicul Vâlcii.  6. Vezi nota 330, p. 73.  7. Ignatie, episcop de Râmnic(1937-1653), a fost scurt timp mitropolit al Ţării Româneşti (1653-1655) după depunerea mitropolitului Ştefan, care a  revenit după înlăturarea potrivnicului său.  8. Biserica episcopală din Rm. Vâlcea avea hramul Sf. Nicolae; ea exista la sfârşitul secolului al XIV-lea, când aici a fost probabil sediu episcopal; a fost refăcută de Matei Basarab şi apoi din nou în sec. XVIII-XIX ( N. Stoicescu, Bibliografia, II, pp. 540-542). 9. ‘Aşi.  10. Hamah, oraş în Siria.  11. Notă marginală.  12.ta’ghrud.  13. Bilad al-Madjar.  14. Astfel în text.  15. Ma’zi barriya. Numele de Cozia este în realitate sinonimul turc al vechiului Nucet. Vezi V. Bogrea în ,, Anuarul Inst. De istorie naţională” Cluj, II, 1923, pp. 242-243.  16. Mirtca Foyfoda, transcris din limba română căci litera c nu există în limba arabă.  17. În 1387-1388. Vezi E. Lăzărescu, Data zidirii Coziei, în ,, Studii şi cercetări de istoria artei”, 1962, nr. 1, pp. 107-137. Restul bibliografiei la N. Stoicescu, op. Cit. I, pp. 205-209.   18. Fântâna lui Neagoie Basarab (?).  19. În textul arab: bastrofos, transcris apoi şi cu litere greceşti:                                                     

20. Tarabulus. Este Tarabulus aş-Şam, Tripoli din Siria.  21. Renumitul vin de Drăgăşani.  22. Bimaristan, cuvânt iranian folosit şi de turci cu sensu de ,,spital”. Bolniţa Coziei este ctitoria lui Radu Paisie (1542-1543) (N. Stoicescu, op. cit., I, pp. 209-210).  23. Este vorba de aşa-numita ,,Cozia Veche”, situată la un km. De mănăstire, clădită în sec. XVI-XVII (N. Constantinescu, Cercetările arheologice de la Cozia, în ,, Mitropolia Olteniei”, 1965, nr. 7-8, pp. 587-601).   24. 29 iunie 1657.   25. Ostrob. Schitul Ostrov-Călimăneşti, existent în veacul al XV-lea; biserica a fost rezidită de Neagoe Basarab în 1520-1521 (I.B. Georgescu, Biserica Ostrovului, în ,,Arhivele Olteniei”, 1940, pp. 25-31; D.Balaşa, Complexul Călimăneşti: Mănăstirea Călimăneşti-Ostrov, mănăstirea Cozia cu bolniţa, schitul Piatra şi biserica de mir din Călimăneşti, în ,,Mitropolia Olteniei”, 1968, nr. 1-2, pp. 38-61 şi N. Stoicescu, Bibliografia Ţara Românească, II, pp. 465-466).  26. Vezi C. Şerban, Contribuţii la istoria meşteşugurilor din Ţara Românească: ţiganii rudari în sec. XVII-XVIII, în ,,Studii”, 1959, nr. 2, pp. 131-147.  27. Notă magheară.  28. Ma’den al-milh. Este vorba de Ocnele Mari.  29. Este vorba de ocnele de la Ocnele Mari, Ocna Mică de lângă Târgovişte, Teleaga-Prahova şi Ghitioara-Saac (Aurora Ilieş, Ştiri în legătură cu exploatarea sării în Ţara Românească până în veacul al XVII-lea, în ,,Studii şi mat. De istorie medie”, I, 1956, pp. 157-159).   30. Astfel în textul arab.  31. Wa ba’dihin biyaştaghiluna bi-kirahim. Aici e vorba de arendaşi.  32. Bistrisa.  33. Yusammunaha Kit-at Chasab.  34. E vorba de fosta biserică de lemn care pare să fie existat încă din secolul al XVI-lea, căci în 1578-1579 şi apoi în 1581-1582 Mihnea Turcitul îi întăreşte unele privilegii (I. Donat, Fundaţiile religioase ale Olteniei, în ,,Arhivele Olteniei"” XV, 1936, pp. 60-61). 

La 1746, mitropolitul Neofit înregistra o legendă asemănătoare despre construirea mănăstirii D. Lemn (ms. La Inst. De istorie ,,N. Iorga”).  35. Astfel în textul arab.   36. Este vorba de Preda Brâncoveanu mare vornic care a clădit mănăstirea în 1634-1635. Vezi Radu Creţeanu, Preda Brâncoveanu, ctitor al bisericii de zid al mănăstirii Dintr-un Lemn, în ,,Mitropolia Olteniei”, 1966, nr. 7-8, pp. 645-651; Idem, Mănăstirea Dintr-un Lemn, Bucureşti, 1966 şi N. Stoicescu, op. cit., I, pp. 276-278.  37. În realitate hramul este Naşterea Sf. Fecioare.  38. Mănăstirea Bistriţa, ctitoria boierilor Craioveşti, ridicată înainte de 16 martie 1494, stricată din temelie de Mihnea cel Rău (1509) şi refăcută de Craioveşti (1519), care au înzestrat-o (Şt. Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, pp. 120-130). Vezi şi N. Stoicescu, op. cit., I, pp. 71-74.  39. Grigoryos al-Banyaşiy, adică din Banias, vechea Cesareea, oraş siria supranumit Paneas din cauza cultului lui Pan. Vezi V. Bogrea, în ,,Anuarul Inst. De istorie naţională”, Cluj, II, 1923, p. 343 şi Dragoş Petroşanu, Sf. Grigorie Decapolitul din mănăstirea Bistriţa, în ,,Biserica ortodoxă română”, LIX, 1941, pp. 682-703.  40. În textul arab Grigoriyos (cu litere arabe) apoi imediat

41. Vezi I.C. Filitti, Banatul Olteniei şi Craioveştii, Craiova, 1932, p. 46.  42. Cf. Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 119. Vezi inscripţia raclsi la N. Iorga, Inscripţii, I, p. 198.  43. Racla a fost executată de meşterul argintar Martinus Weiss cel bătrân din Braşov. Vezi descrierea ei la Teodora Voinescu, Din legăturile artistice ale Ţării Româneşi cu Transilvania. (Meşteri argintari), în ,,Studii şi cercetări de istoria artei”, 1956, nr. 1-2, p. 85.  44. Schitul Sf. Arhanghel Mihail exista în iunie 1642, când este amintit în documente (Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, LXVI/58). Vezi şi D. Bălaşa, Sihăstriile Ovidenia şi Sfinţii Îngeri, în ,,Mitropolia Olteniei”, IX, 1957, pp. 662-664.  45. Fatom, unitate de măsură de 1,62m, asemănătoare stânjenului.  46. Bistriţa.  47. Al-b astrofos.  48. Bolniţa mănăstirii, construită de boierii Craioveşti la 1520-1521 (N. Stoicescu,op. cit., p. 71).  49. Arnota.  50. Abu Matey Foifoda. Este vorba de Danciul vornicul din Brâncoveni, mort în Transilvania la 1595 (N. Stoicescu, Dicţionar, pp. 49-50).  51. Existenţa unei biserici mai vechi la Arnota este mărturisită şi de patriarhul Partenie, în decembrie 1643, când spune că aceasta ,,fiind învechită, din vremuri neştiute şi ruinată”, Matei Basarab ,,a ridicat-o din temelii” (Arh. St. buc., Peceţi 62).  52. Matei Basarab a construit mănăstirea Arnota înainte de 1637, potrivit unui document din 17 aprilie 1637 (Arh. St. Buc., ms. 717, f. 1199 v.), iar după pisania unui clopot, în 1634-1635 (N. Stoicescu, Bibliografia, I, p. 41, nota 45). Vezi şi lucrările indicate la pp. 36-38.  53. În 978 împăratul Ioan Tzimiskes dăruise mănăstirei Lavra de la Muntele Athos capul sf. Mihail, episcop de Synnade, mort în Frigia (T. Bodogae, Ajutoarele româneşti din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1941, p. 89). 

54. La 5 noiembrie 1641 Matei Basarab arată că moaştele cumpărate pentru mănăstirea Arnota ,,le-am plătit cu mult preţ şi le-am împodobit cu aur şi cu argint şi cu pitre şi le-am pus în mănăstirea Arnota, să ne fie nouă şi părinţilor noştri spre veşnică pomenire” (N. Iorga, Inscripţii, II, p. 364).  55. Wa min al-şahid.  56. Wa min Mar Markuriyos.  57. Fântâna a fost făcută de Matei Basarab odată cu mănăstirea, fiind refăcută ,,de iznoavă” de Constantin Brâncoveanu la 1693-1694.  58. Crucea a dispărut.  59.Rimast, jud. Vâlcea.  60. Între 1648-1653 şi 1654-1668.  61. Biserica Toţi Sfinţii, construită de mitropolitul Ştefan 1658-1659’ (N. Stoicescu, op. cit., II, p. 535).  62. Despre viaţa lui Ştefan mitropolitul vezi G. Negulescu, Ştefan I mitropolitul Ungrovlahiei (1647-1668), Bucureşti, 1890 şi C. Erbiceanu, Testamentul şi data morţii mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei; în ,,Bis. Ort. Rom.,” XXVI, 1902, pp. 296-297).  63. Sub acuzaţia că ,,a ţesut uneltiri împotriva domnului ţării”, făcându-se ,,părtaş cu cei ce au stricat orânduiala şi s-au ridicat împotriva domniei” (Hurmuzaki, XIV/I, pp. 195-197).  64. Ignatie (1653-1655).

 

         CĂLĂTORI STRĂINI DESPRE ŢĂRILE ROMÂNE. VOL.VI, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 180 – 194

Ffelix Sima, Colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”.

in facsimil: pagina din manuscrisul sirian