Organizator şi administrator de excepţie: în vremea cât a răspuns de cele două instituţii, acestea au dobândit maximum de strălucire, atât din punct de vedere administrativ-gospodăresc, cât şi al ordinii şi interioare şi eficienţei spirituale. Un alt mare mare merit îi revine în ceea ce priveşte recuperarea averilor mânăstirii (în primul rând, fondul funciar), în conformitate cu legislaţia postdecembristă. S-a îngrijit de reorganizarea bibliotecii mânăstirii şi a alcătuit expoziţia permanent a acesteia. coautor al volumului Cozia – Istorie şi continuitate (2008) (OSCA II, pag. 405-406).

Alexandrescu, Costin (n. 24 nob. 1936, Ocnele Mari – jud. Vâlcea) – filolog, cercetător, editor, animator cultural. Dovedind reale calităţi de manager, a deţinut mai multe funcţii de conducere, ultima – cea mai importantă – fiind aceea de director al Casei Judeţene a Creaţiei Populare Argeş. Cărţi publicate (în colaborare): Argeş – Monografie (1980), Colinde şi obiceiuri de iarnă din Argeş – Muscel (1998). Îngrijitor al lucrării In memoriam Alfons Popescu – un cântec de-o viaţă (1998). 

A impus şi consacrat pe plan naţional câteva manifestări: expoziţia de icoane Rugămu-ne Ţie, festivalul – concurs al filmului cu tematică religioasă Lumină din lumină, concursul ansamblurilor folclorice şi formaţiilor de dansuri de copii şi tineri Gheorghe Popescu-Judeţ, concursul de umor popular Haz de necaz, concursul de poezie Ion Pillat etc. Preocupări asidue pentru elaborarea unor lucrări de referinţă privitoare la cultura judeţului Argeş. (OSCA II, pag. 18-19).

Alexandrescu,  Radu (n. 28 iulie 1951, Ardud – jud. Satu-Mare; după terminarea studiilor, a fost repartizat în Râmnicu-Vâlcea) – filolog poliglot (engleza, franceza, maghiara – fluent;  germana, italiana, spaniola – mediu), publicist [în reviste renumite din ţară şi din străinătate: « English Teaching Forum » (Washington), « Romance », « Quest Newsletter » – Consiliul Britanic, etc.];  masterand al Universităţii din Manchester (Educational Technology-2001);specializări şi burse de studii: Lancaster-1995, Plymouth-1999, Londra-2001, Roma, Padova-2003, Harvard-2004, Brighton-2005, Havana-2006. Participant la o serie de congrese internaţionale de lingvistică: Florenţa-1992,  Londra, Sydney, Los Angeles, Auckland (Noua Zeelandă), Singapore, Timişoara-2001; Budapesta-2002, Craiova, Brighton-2003, Sankt Petersburg-2007, Anchorage (Alaska, 2008); traduceri şi adaptări de cărţi englezeşti şcolare şi de reviste şcolare în limba engleză, două cărţi de cultură şi civilizaţie, o carte de metodică în limba engleză; numeroase emisiuni cu reportaje din jurul lumii, prezentate şi comentate la Televiziunea «Vâlcea 1 ». Cărţi publicate: Ţara fără sărut (2002), Lumina dintre două lumi (2009), Video and Computer Teaching, Teacher, Training (Predarea video şi computerizată, instruirea profesorilor) – 2009. Director al Centrului Lingvistic Ralex (din 1994); membru fondator al Asociaţiei Lingvistice Quest, acreditată de Consiliul Britanic.  A primit numeroase premii naţionale şi internaţionale, la olimpiadele şcolare şi la concursurile de oratorie în limba engleză; burse de studiu câştigate de elevi în USA şi Marea Britanie; a dus aprox. 6000 de elevi vâlceni în familii engleze din Londra, Oxford şi Europa, în  schimburi educaţionale sau excursii de iniţere europeană. (OSCA II, pag. 19).

Angelescu, Paul Petre (8 iulie 1922, Râmnicu-Vâlcea) – jurist şi artist plastic (dublă licenţă), antrenor sportiv, arbitru naţional polivalent, scenograf, animator cultural, publicist. Între 1945-2009: avocat în cadrul Baroului de Avocaţi Vâlcea, unde a deţinut şi funcţii de conducere. În paralel, a desfăşurat o serie de activităţi neremunerate, în varii domenii; 1940-1955: arbitru naţional de fotbal, handbal, baschet şi volei, unde, de asemenea, a avut funcţii de conducere, neremunerate, ca preşedinte al unor secţii judeţene sportive şi antrenor la echipele de tineret (elevi şi juniori), cu activitate permanentă în judeţul Vâlcea; din 1953 până în 1959, a desfăşurat acţiuni de artist şi scenograf al Ansamblului de Estradă al municipiului Râmnicu-Vâlcea. Din anul 1959, după plecarea în străinătate a regizorului artistic Sandu Iacobson, a fost scenograf şi regizor tehnic la diferite spectacole de operetă şi teatru (regizate de dr. C. Georgescu ş. a.). Pentru reuşita acestor activităţi, a investit sume importante, realizate din exercitarea profesiei de jurist. În perioada 1970-1990 s-a axat cu deosebire pe activitatea de filatelie şi maximafilie (preşedinte al acestei din urmă secţii), obţinând numeroase diplome şi alte distincţii, ca şi în activitatea profesională şi cea artistică.  

Antim, Ieromonahul de la Cozia – cărturar, copist. Nu se ştie când şi unde s-a născut. De la el, a rămas un manuscris cu titlul Cosmografie (în concepţia sa, cosmografia înseamnă „izvodirea lumii”), o traducere din 1766-1767, executată din porunca lui Sofronie care, printr-o însemnare făcută la pag. 2, dă amănunte referitoare la sfârşitul copistului Antim:  „Pre acest frate al nostru Antim ierom(onahul), făcându-l ig(u)m(en) la mâ(năs)t(irea) Arnota, l-au omorât doi ţigani chil(i)aşi (?)  şi cu doi româ(ni) dormind în pat, l(a) schitul mânăstirii şi l(-au) îngropat l(a) mânăstirea Arnota, în Amvonul bisericii, la anul 1775…”  (OSAC,     pag. 65)

Antim Ivireanul (n. Andrei,c. 1660, în Iviria, vechea denumire a Georgiei – m. 3 IX 1716) – teolog, cărturar, scriitor, orator, xilogravor, desenator, caligraf, editor, tipograf, traducător. Venit în Bucureşti ca tipograf, la chemarea lui Constantin Brâncoveanu (c. 1688-1690), el ajunge în scurtă vreme, în fruntea tipografiei domneşti, tipărind în 1691 prima sa carte – Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon şi alte cărţi importante: un Liturghier grecesc, o Gramatică slavonească, Floarea darurilor etc. Episcop al Râmnicului Noul Severin (1705-1708), perioadă în care a scos, la noua tipografie instalată aici, mai mult cărţi, printre care Tomul bucuriei (1705); prin această lucrare şi prin altele, a apărat ortodoxia împotriva tendinţelor heterodoxe. Un alt mare merit al său este introducerea masivă în biserică a limbii române, unde slavona începuse mai dinainte să-şi piardă supremaţia. Mitropolit al Ţării Româneşti, între 1708-1716. În vremea domnitorului Nicolae Mavrocordat, este caterisit de acesta, acuzat de vrăjitorie şi de alte „meşteşuguri sataniceşti”, precum şi de uneltire împotriva domnitorului şi a puterii turceşti, fiind condamnat la surghiun în peninsula Sinai, la M-rea „Sfânta Ecaterina”. Pe drumul spre exil, este măcelărit de oamenii din escortă şi aruncat în râul Tundja, un afluent al Mariţei. Ca editor şi tipograf, a tradus, a compilat şi a scris el însuşi 38 de cărţi, dintre care 24 au apărut în româneşte. „Sunt, în general, tipărituri religioase, dar şi texte cu caracter didactic şi moral sau chiar scrieri laice, precum Alexandria şi Floarea darurilor” (F. Faifer); printre cărţile prelucrate, o valoare deosebită o are Chipurile Vechiului şi Noului Testament (Biblia). Capodoperele care l-au consacrat rămân predicile ţinute – Didahiile, rămase în manuscris, fiind tipărite pentru prima oară în 1886 şi cunoscând ulterior numeroase ediţii, sub numele de Predici sau Didahii. Canonizat: în Calendarul Ortodox, 27 sept. este ziua Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul. (DCLR, pag. 50; DLR, pag. 26). 

Antim Petrescu, v. Petrescu, Antim.

Arniceru, Constantin (n. 13 febr. 1933, com. Vlădeşti, jud. Vâlcea) – ceramist popular. Realizări în domeniul ceramicii cu specific local, denumită „Ceramica de Vlădeşti”, pentru care a primit numeroase premii: Premiul I (1980) şi Premiul II (1983) – la Festivalul Naţional „Cântarea României”; la Târgul Olarilor” din Cadrul festivalului „Cibinum” – Sibiu: Premiul III – 1984, Premiul III – 1985, Premiul II – 1986, Premiul III – 1988, Premiul II – 1991, Premiul III – 1992, Premiul III – 1996, Premiul II – 1999 etc. I s-au mai acordat premii şi distincţii la Târgul ceramicii populare „Cocoşul de Hurez” (Premiul special pentru păstrarea formelor tradiţionale – 1986; Premiul special pentru măiestria executării formelor – 1988), la Târgul meşteşugarilor populari Craiova (Premiul III – 1999) etc. Expoziţii la care a participat: „Ceramica populară la sfârşit de mileniu” (Bucureşti, 1998), Muzeul Satului (Bucureşti, 1999). Cetăţean de onoare al comunei Vlădeşti (2000). (OSCA II, pag. 28-29).

Barbu, Teodor (n. 14 oct. 1938, com. Voiceşti, jud. Vâlcea) – tehnician constructor; poet, publicist, animator cultural. Tehnician constructor la Institutul Proiect Bucureşti (1956-1957) şi la Institutul de Proiectare Proiect din Piteşti (1957-1958); şef atelier Proiectări la FINCA (Fabrica de Încălţăminte) Drăgăşani (1968-1989). Între 1970-1980, a lucrat ca profesor (cu o jumătate de normă) la Şcoala Generală « 1 Mai » din Drăgăşani. Începând cu anul 1984, până în 1995, s-a ocupat (împreună cu Aurelian Drăguşin) de elaborarea şi editarea revistei « Convorbiri drăgăşănene », ale cărei prime numere au apărut prin heliografiere sau xeroxare. Redactor-şef la « Rusidava culturală » (2003-2004), redactor la « Actualitatea drăgăşăneană » (1992-1997). Între 1994-2004, a fost preşedintele Cenaclului « Gib Mihăescu » din Drăgăşani. Membru fondator (din 1990) al Fundaţiei « Gib Mihăescu » – Drăgăşani. Colaborator la Monografia municipiului Drăgăşani (2004) şi la Monografia Şcolii « Tudor Vladimirescu » din Drăgăşani (2008).

Bălănescu, Vasile (n. 11 iunie 1912, satul Rădăcineşti din fosta comună Dângeşti – jud. Vâlcea) – teolog, publicist. Între 1948-1952, a fost consilier cultural la Episcopia Râmnicului şi, în anumite perioade, profesor de religie la mai multe şcoli din judeţ. A refăcut bisericile din Muereasca de Jos (devenită monument istoric) şi „Sf. Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea (avariată în urma cutremurelor din 1977 şi 1987), înlocuindu-i şi mobilierul. Cu sprijinul patriarhului Justinian Marina, a făcut demersurile necesare pentru transferarea catapetesmei de la Mitropolia Târgoviştei, la biserica „Sf. Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea. Premii şi distincţii: Crucea Patriarhală – pentru activitatea sa de preot misionar; titlul de Iconom stavrofor pentru activitate administrativ-bisericească; Ordinul „Coroana României” – pentru activitate bisericească şi românească în războiul din Răsărit; Medalia „Meritul Sanitar”. În anul 1988, a publicat (în colaborare) Istoria Bisericii „Sfântul Gheorghe”. (OSCA II, pag. 41).     

Bălăşel, Theodor – (n. 7 nob. 1869, satul Bogdăneşti – com. Bujoreni, judeţul Vâlcea – m. 1941 în com. Ştefăneşti, jud. Vâlcea) – preot, folclorist, publicist, animator cultural.  La data de 3-5 ian. 1927, împreună cu C. Nicolăescu-Plopşor, G. F. Ciauşanu, Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa ş. a., a pus bazele Tovărăşiei Folcloriştilor Olteni, care a editat (timp de un an) publicaţia „Suflet oltenesc”. De la un lăutar din Mamu (lângă Drăgăşani), a cules „cele mai autentice balade, doine şi cântece haiduceşti”. În scopul realizării unei colecţii populare cât mai complete, a folosit diferite metode: cules direct, apeluri scrise, foi volante etc. A încercat de trei ori să-şi editeze colecţia sub egida Academiei Române, dar tentativele sale au eşuat, în ciuda prefeţei elogioase a lui N. Iorga, la manuscris, şi a referatelor favorabile ale lui Ov. Densusianu şi Gr. Tocilescu. Cea mai reprezentativă colecţie a sa a apărut postum (1967), sub titlul Cântece populare olteneşti – cea mai cuprinzătoare culegere de balade pentru spaţiul oltenesc. Volume publicate antum (selectiv): Casele şi curţile ţărăneşti. Vălenii de Munte (1909), Polemici, publicate între anii 1891-1911 prin diferite ziare şi reviste; Sfânta Duminică. Povestiri populare române culese  (1912); În munţi şi mănăstiri (1913), Versuri populare române, I-IV (1919-1926), Ostrovul de la Călimăneşti (1931), Cămătarul fix (1931), Împăratul şi ciobanul (1938) etc. (OSCA I, pag. 45-48; DGLR, A-B, pag. 432).

Bănacu, Constantin (n. 16 febr. 1905, com. Bărbăteşti – jud. Vâlcea – m ?) – meşter popular (cojocar), poet popular. Participant la cel de-al Doilea Război Mondial. Practicarea cojocăritului – meserie învăţată de la tatăl său – se împleteşte permanent cu compunerea de poezii. Paralelismul poate fi urmărit şi în domeniul afilierilor: la 4 martie 1973 (Horezu) a luat parte la adunarea de constituire a Asociaţiei Creatorilor Populari din Vâlcea, iar în 1974 – la reuniunea de constituire a Cercului Literar al Poeţilor Populari „Gheorghe Bobei” (Bărbăteşti – 1975, 1976, 1977, 1984). A participat, cu produse  ale artei cojocăritului, la o serie de expoziţii de artă populară – zonale, republicane şi internaţionale; (selectiv): „Hora Costumelor” (Pietrari – 1976, 1984), Festivalul „Rapsodia plaiului vâlcean” (Muzeul Satului Bujoreni – 1976, 1977), Târgul de Artă Populară de pe Litoral (1975, 1976), Expoziţia Republicană de Artă Populară, Artizanat şi Artă Decorativă (1976), Festivalul Naţional „Cântarea României” (1977, 1979, 1981, 1983, 1985, 1987), „Pridvor vâlcean” (Râmnicu-Vâlcea – 1978, 1981, 1982, 1985), Expoziţia personală „Constantin C. Bănacu” (Muzeul Satului – Bujoreni, 1986), Expoziţia Internaţională a Meseriilor Artistice Populare (Oreşak-Bulgaria – 1978, 1981, 1984) etc. A obţinut numeroase premii şi distincţii (selectiv): Medalia de argint la Expoziţia Republicană de Artă Populară (1974), Medalia „Ziridava 2000. Arad 950” pentru poezie (1978), Premiul UAP, pentru artă populară (1981) etc. (OSCA II,    pag. 44-47)

Bâtcă, Maria (n. 5 oct. 1944, com. Sălătrucel – jud. Vâlcea) – istoric; istoric de artă, etnolog, cercetător, publicist. Doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti, cu teza Arta populară din sud-vestul Munteniei (zonele de câmpie ale Boianului, Burdei şi Burnasului vestic. Activitate de cercetător la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti (1967-1975) şi la Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice (din 1975). Membră în Comitetul de redacţie al AER, în colegiul de redacţie al revistei „Datini”, în Comitetul director al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (din 1990), al Fundaţiei Culturale „Ethnos” etc. Membră a Uniunii Cineaştilor din România (1990), a Societăţii de Etnologie (din 1990), a Societăţii de Retrologie Agrară (din 1990) ş. a.

Lucrări publicate: Costumul popular românesc (1996), Însemn şi simbol în vestimentaţia ţărănească (1997), Dimensiunile spirituale ale Basarabiei (1998). (DER III, pag. 21-23; OSCA II, pag. 46-47).

Bobei, Gheorghe (n. 29 oct. 1897, com. Bărbăteşti, jud. Vâlcea – m. 1976, Bărbăteşti) – folclorist, rapsod popular, animator cultural, poet, publicist. Absolvent Magna cum laude al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Refuzând cariera universitară oferită, se întoarce la ţară, unde culege folclor, prelucrează scenarii şi regizează spectacole. Inspector al căminelor culturale din Oltenia (1946-1947) şi profesor la diferite şcoli din judeţ. A publicat producţii populare în reviste de profil cunoscute, precum „Izvoraşul”, „Cultura poprului”, „Albina”, „Gazeta învăţătorului” ş. a. Împreună cu I. C. Stroescu, a înfiinţat societatea „Farul” (1925)  care a editat, la Râmnicu-Vâlcea, publicaţia omonimă. Împreună cu Teodor Geantă, a înfiinţat gazeta „Învăţătorul” şi a întocmit o monografie a comunei natale.

Cărţi publicate: Monografia folclorică a satului Bărbăteşti (1959), Poezii – în Gheorghe Bobei, rapsod şi poet, vol. îngrijit şi introducere de C. Apostol (1973), Din licărul străbunelor izvoare (1986).  (DGLR, A-B, pag. 565; OSCA/1, pag. 50-52).

Brânaru, Marin (n. 15 martie 1929, satul Mazili – com. Suteşti, jud. Vâlcea) – teolog şi muzicolog (cu dublă licenţă); folclorist, animator cultural, diplomat în arte. Specializări postuniversitare (1955, 1967, 1969) la Bucureşti. Diacon onorific la Catedrala mitropolitană „Sf. Dumitru” din Craiova. Carieră didactică în învăţământul preuniversitar, ca profesor de muzică. Membru în Consiliul de conducere al Societăţii Profesorilor de Muzică din România (din 1972); membru al Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni; dirijor al Corului Casei de Cultură din Drăgăşani (1956-1991) etc.

Cărţi publicate (selectiv): Frumos curgi, Argeş, la vale, culegere de cântece populare din Oltenia şi Muntenia, însoţite şi de partiturile muzicale (1968), Oltean mândru şi voinic, cântece populare (1969), Sunt vâlceancă de pe Olt – cântece interpretate de Maria Ciobanu (1972), De mic mi-a plăcut să cânt – cântece interpretate de I. Dolănescu (1974), Cântece de pe Olt (vol. I – 1974, vol. II – 1979), Balade populare româneşti (1984) etc. A îngrijit mai multe culegeri de folclor. Premii şi distincţii obţinute: Premiul I pe ţară şi Premiul special al Ministerului Învăţământului şi Educaţiei, la Concursul artistic al formaţiilor corale şcolare (1971); Premiul I şi Trofeul „Ion Vidu” – la Concursul formaţiilor corale (Lugoj, 1972); Medalia de aur şi titlul de Laureat al Concursului coral interjudeţean „Patrium Carmen”, organizat de TVR pe durata a 4 ani (1971-1974) etc. (DF II, pag. 58-59; OSCA I, pag. 58-60).

Brânzan, Aurel N. (n. 4 iunie 1931, în satul Ciumagi, com. Lădeşti, jud. Vâlcea) – economist, profesor universitar, cercetător, publicist. Doctor în şiinţe economice, al ASE Bucureşti, cu teza Perfecţionarea evidenţei în activitatea de bază a turismului din România. Carieră universitară la universităţile din Bucureşti şi Craiova.

Volume publicate: Culegere de probleme practice pentru contabilitatea întreprinderilor industriale (1964), Contabilitatea întreprinderilor industriale (1970); în colaborare: Contabilitatea întreprinderilor comerciale (1977), Contabilitatea unităţilor comerciale (1980), Organizarea şi conducerea contabilităţii întreprinderilor industriale (1981), Contabilitatea primară (1999), Contabilitte financiari, vol. I (1999) etc; este şi autor sau coautor al unor cursuri de profil, litografiate.  (OSCA I, pag. 60-61, www.tocilar.ro).

Nume, Prenume		BRUCAR, TEODOR – MARGARIT
Adresă		Calea lui Traian Nr. 56, Bl. S15, Sc. C, Ap. 13, Rm. Valcea
Telefon		0350801700, 0727 772 398
Fax
E-mail		teodor.brucar@kissfm.ro

 

Naţionalitate

romana

 

Data si locul naşterii

06.02.1956; Rm.Valcea

 

 

Experienţa profesională

               

• Perioada		Ditrector Kiss fm  (DECDEMBRIE 2005, pana in preznt) Director Revista Zile si Nopti – ed. de Valcea (Februarie 2006, dec. 2010) Director programe RTV Etalon (august 2004 – DEDEMBRIE 2005) Director Radio Etalon ( ian.1994 – august 2004) Redactor coordonator Radio Etalon (mar. 1993 –dec.1993) Sef sectie Audio-vizuale Biblioteca Judeteana Valcea ( oct. 1981 – feb. 1993)
• Numele şi adresa angajatorului actual		SC SBS BROADCASTING MEDIA SRL, Bd. Dimitrie Pompei nr. 9-9A, cladirea 20, et.8 Sector 2. Bucuresti
• Tipul activităţii		Radio
• Funcţia		Director radio Kiss FM Rm.Valcea

 

 

Studii şi cursuri de specialitate

 

• Perioada

1976 – 1980 Universitatea Bucuresti, Facultatea de Filologie, Sectia Biblioteconomie 1982 – 1983 Specializare in „Catalogarea si prelucrarea documentelor audio-vizuale” 1994 -1996 Scoala de jurnalism BBC – Bucuresti

Busnea, Toader (n. 30 martie 1955, în satul Cârligaţi, com. Pădureni, jud. Vaslui) – creator de instrumente tradiţionale româneşti, rapsod popular, instrumentist, stabilit prin căsătorie la Râmnicu-Vâlcea. Instrumentele alcătuite de el (fluier, caval, tilincă, ocarină, cimpoi, pai, tâlv ş.a.), sunt de o calitate ireproşabilă. A reuşit să pătrundă în sufletul oltenilor atât prin diversitatea instrumentelor create, cât şi prin farmecul melodiilor populare interpretate la acestea. Este prezent alături de fii săi Daniel şi Geani, pe marile scene ale României şi Europei, la târgurile naţionale şi internaţionale de artă populară, la festivalurile naţionale şi internaţionale de folclor şi la posturile locale şi centrale de televiziune.

Debutul lui Geani Busnea s-a petrecut la Radio-Televiziunea locală Etalon, la vârsta de 2 ani şi 8 luni, când – acompaniat de tatăl său la acordeon – a interpretat câteva piese din folclorul românesc la fluier, tâlv şi ocarină. La vârsta de 4 ani, în iarna anului 2001, a fost ales să însoţească pe Ion Iliescu, preşedintele României, la Vatican. Aici, împreună cu Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, a aprins luminile Bradului de Crăciun, un brad imens şi bogat, adus din munţii României. În prezent, la vârsta de 9 ani, urmează cursurile Şcolii Populare de Arte din Râmnicu-Vâlcea, la secţia pian.

Buşe, Dumitru (n. la 4 iulie 1953 în Horezu, jud. Vâlcea – m. 4 iunie 2008, Bucureşti) – economist, expert-contabil. Între 1972-1973, a lucrat în calitate de contabil la grupul Industrial de Chimie Râmnicu-Vâlcea; între 1974-1995, a îndeplinit diferite funcţii (până la cea de director economic) în sectorul financiar-contabil de la Uzinele Sodice Govora SA, apoi director general adjunct la SC Mobila SA Bascov (1995-1996), director Intergrup Com SRL Râmnicu-Vâlcea (1996-1997 şi 1999-2004), director Bancorex – Sucursala Râmnicu-Vâlcea (1997-1999) şi, în ultimii ani de viaţă, preşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea (2004-2008). A gestionat eficient înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale care au zguduit judeţul în această perioadă, iar în timpul mandatului său de preşedinte, s-au iniţiat sau au fost finalizate o serie de obiective importante pentru judeţ: demararea lucrărilor la Centrul de Convenţii şi Expoziţii Nord-Oltenia (proiect finanţat prin Programul PHARE 2005, început în martie 2008), finalizarea Strategiei de dezvoltare a Turismului în judeţul Vâlcea, 2007-2013, realizarea operatorului unic regional de apă (SC APAVIL SA), construirea noului sediu al Teatrului de Stat « Anton Pann » din Râmnicu-Vâlcea, finalizarea lucrărilor la Biblioteca Judeţeană « Antim Ivireanul » Vâlcea, răscumpărarea clădirii « Casa Simian » (Muzeul de Artă din Râmnicu-Vâlcea) de la foştii proprietari etc. Din iniţiativa sa, s-a instituit Titlul « Cetăţean de onoare al judeţului Vâlcea » (2006) şi tot lui, i se datorează propunerea făcută Forumului Cultural al Râmnicului,  privind alcătuirea unei istorii cât mai completea judeţului, denumită de noi (I. S.) enciclopedie şi apoi realizată ca atare de un colectiv din cadrul Forumului. (Sorin Oane, Valentin Ciocan, Istoria Consiliului Judeţean Vâlcea, 2008, pag. 136-143).

Buşe, Mihai (n. 28 mai 1947, satul Măldăreşti din com. Lădeşti – jud. Vâlcea) – filolog; publicist, animator cultural, editor, regizor amator de teatru. Între anii 1990-1991 şi 1993-1997: consilier şef al fostului Inspectorat pentru Cultură al Judeţului Vâlcea. Carieră didactică în învăţământul preuniversitar; începând cu anul 2000, a înfiinţat şi a condus, în calitate de regizor, trupa de teatru „Pro Artem” din cadrul Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân” şi al Şcolii de Arte din Râmnicu-Vâlcea. În timpul mandatului său de la Inspectoratul pentru Cultură, la iniţiativa sa, au fost înfiinţate Teatrul de Stat „Anton Pann” şi Filarmonica „Ion Dumitrescu” din Râmnicu-Vâlcea”; este, de asemenea, iniţiatorul unor manifestări culturale de anvergură: „Ortodoxie şi cultură”, „Bicentenarul naşterii lui Anton Pann” etc. În calitate de secretar al cenaclului „Anton Pann”, a alcătuit antologia Vorbiri şi convorbiri (1978). Alte lucrări şi antologii îngrijite: Faţă în faţă (1983) şi în colaborare, Iisus – 2000 (2000); activitate redacţionată la diferite periodice.

Pentru activitatea desfăşurată, a obţinut mai multe premii şi distincţii.

Buşu, Gheorghe (n. 28 iulie 1925, satul Iacovele din com. Mădulari-Beica, jud. Vâlcea) – teolog şi muzicolog (dublă specializare), folclorist. Carieră de preot la Episcopia Ortodoxă din Cluj şi la Borşa-Maramureş (1949-1966), apoi de profesor de muzică în Craiova, până la pensionare (1987). Împreună cu prof. Traian Mârza, a efectuat cercetări de folclor în zona Olteniei.

Cărţi publicate: Culegere de balade: De la Jiu în lung şi-n lat. Cântece bătrâneşti (1971); în colaborare: Culegere de folclor muzical din Oltenia, Suflet în sufletul neamului meu (1980-1981), Cântece de pe Jiu (rămas în manuscris). OSCA II, pag. 64).

Calinic de la Cernica (n. 7 oct. 1787, la Bucureşti, primind la botez numele de Constantin – m.11 apr. 1868, la M-rea Cernica). Călugărit la 2 nob. 1808, când a primit numele de Calinic. A urcat toate cinurile vieţii bisericeşti: ierodiacon, ieromonah (1813), eclesiarh (1816), egumen al M-rii Cernica (1818), arhimandrit (1820). A fost un patriot înflăcărat: ca episcop, a luat parte la lucrările Adunării obşteşti a ţării, a fost ales în Divanul Ad-hoc care a pregătit Unirea şi a făcut parte din Adunarea Electivă a ţării, care l-a ales domn pe Al. I. Cuza. La 15 sept. 1850, a fost numit episcop al Episcopiei Râmnicu-Noul Severin.  În 1860, « cu bani împrumutaţi », după cum va mărturisi mai târziu, a pus bazele unei tipografii personale, la care a tipărit mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură ; cu un an înainte de moartea sa, a dăruit Episcopiei tipografia. După modelul athonit, a întemeiat M-rea Frăsinei, cu banii din economiile sale şi cu donaţii de la credincioşi; sub Cuza, la intervenţia episcopului, mănăsirea n-a fost secularizată; după legământul lui, pus pe o piatră aşezată la hotarul dintre satul Muereasca şi mănăstire, aici femeile nu au acces („de aici încolo, picior de femeie să nu treacă”). A fost trecut, de către Sfântul Sinod, în rândul sfinţilor, pentru că, într-adevăr, a dus o viaţă de sfânt: le dădea săracilor bani şi mâncare, chiar şi hainele de pe ei şi a fârşit în sărăcie, căci tot ce avusese, dăruise oamenilor sau aşezămintelor religioase  (OSCA II, pag. 65-66; www.cernica.go.ro).

Calotă, Emil (n. 27 apr. 1951 în satul Bugiuleşti din com. Tetoiu – jud. Vâlcea) – ziarist (cu studii de specialitate);  scriitor, publicist, animator cultural de prestigiu. În 1992 a înfiinţat “Curierul Băniei”, primul săptămânal color din Oltenia, destinat tinerilor, şi cotidianul “Momentul”, la care a lucrat ca redactor-şef şi editorialist; între 1993-1996: redactor şef adjunct al săptămânalului naţional “Pădurea noastră” – publicaţie a silvicultorilor români. Între 1996-1998: redactor şef  la Editura “Lotus”, iar în 1998 a fondat prima revistă color de reclame: “Magazinul de publicitate”. Între 1998-1990: director general al postului de radio “Horion” din Craiova (patron: Ion Horăscu din Prundeni). Cărţi publicate: Un scorpion în lumea VIPerelor – « biografia oficială a lui Anton Solomon » (2001). (OSCA II, pag. 66; www.lupamea.ro). 

Cantemir, Lorin (n. la 17 martie 1934, Zelena-Hotin, Basarabia; fiul profesorilor Tatiana şi Traian Cantemir). După absolvirea Liceului „Al. Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea, va urma cursurile Facultăţii de Electrotehnică din Iaşi (1958), specialitatea Electrificarea Industriei şi Agriculturii; doctor inginer (din 1973), cu teza Contribuţii teoretice şi experimentale asupra motorului trifazat liniar de inducţie şi posibilităţi de utilizare (1974); stagiar Liège-Belgia Institutul Electrotehnic Montefiore (1970-1971); doctor Honoris Causa al Universităţii Tehnice a Moldovei – Chişinău, (1999) şi al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava; activitate didactică neîntreruptă la Institutul Politehnic (Universitatea Tehnică) „Gh. Asachi”) Iaşi – preparator principal (1958-1960), (1960) asistent, (1964) şef lucrări, (1975) conferenţiar, (1996) profesor şi conducător de doctorat în specializare inginerie electrică; a înfiinţat laboratoarele de Tracţiune Electrică, Sisteme Neconvenţionale de Transport şi Utilizarea Energiei Electrice; este autor a 20 brevete de invenţie; printre multe alte invenţii, a realizat un minivehicul şi un boghiu sustentat magnetic.

A publicat, singur sau în colaborare, peste 15 cărţi, printre care Tracţiune electrică

Cantemir, Traian E. (n. 7 sept 1907, Pătrăuţi, jud. Suceava) – filolog şi lingvist; cercetător, scriitor, folclorist, publicist. Studii de specializare la Roma; călătorii de studii în localităţile istro-române, de unde a adunat un bogat material lingvistic şi etnografic pe care l-a utilizat în lucrarea sa de doctorat, intitulată Istroromânii, susţinută în 1937 (îndrumător: Leca Morariu). Carieră didactică preuniversitară (Hotin, Cernăuţi, Râmnicu-Vâlcea) şi universitară (Cernăuţi, Bacău). În urma ocupării Basarabiei de către ruşi, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, catedra de Literatură modernă şi folclor, din Cernăuţi, s-a stabilit la Râmnicu-Vâlcea (fiind, ulterior, desfiinţată) şi – odată cu ea – profesorul Traian Cantemir. A condus publicaţiile „Studii şi cercetări ştiinţifice” şi „Comunicări de istorie şi filologie”; fondator al revistelor „Aurora” şi „Revista Bucovinei” (Cernăuţi) şi redactor la acestea. A avut numeroase afilieri şi munci de răspundere, printre care: membru al Asociaţiei Scriitorilor Bucovineni (1938-1944), membru al Institutului de Istorie şi Limbă – Cernăuţi (1938-1944) şi al Institutului de Istorie Iaşi (1947-1955), director al SMTC Râmnicu-Vâlcea (1949-1953), preşedinte al filialei Vâlcea a Societăţii de Ştiinţe Filologice, director al Universităţii cultural-ştiinţifice Bacău  (1968-1972) etc. O importanţă deosebită pentru starea şi viitorul vieţii cultural-literare vâlcene, a avut-o activitatea sa ca preşedinte al Cenaclului literar „I. L. Caragiale” – devenit ulterior Cenaclul „Anton Pann” (1952-1964). Distincţii obţinute: Medalia Muncii (1957, 1964), Ordinul Muncii cl. a III-a (1969) ş.a. Bogată activitate publicistică, cu o paletă impresionantă de preocupări: folclor, lingvistică, literatură beletristică, stilistică, critică şi istorie literară, istorie, istorie a culturii, lexicografie etc.

Cărţi publicate: Istroromânii (teza de doctorat, 1937). Ciripiri ciribire (1935), Texte istroromâne (1959), Folclor literar vâlcean (1979), Invocaţia în poezia populară (1980), Studii de literatură (1983), Folclor literar din Suceava (1989), Fata cu lacrimi de aur. Basme şi povestiri istroromâne (2009). (OSCA I, pag. 74-77; DER I, pag. 135-135; DGLR, C-D, pag. 50).

  Capşa, Marinela (n. 25 mai 1947 în com. Vişina, jud. Olt) – filolog; autor de manuale, publicist, animator cultural. În 1965-1966, a urmat o şcoală de bibliotecari. Bibliotecar în Vişina (1965-1970), profesoară la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Avrig (1974-1975), Liceul Agricol din Dumbrăveni – jud. Sibiu (1975-1976), director la Şcoala generală din Marcea – Ioneşti, jud. Vâlcea (1978-1983), profesor la CN “Al. Lahovari” şi la Grupul Şcolar Forestier – Râmnicu-Vâlcea (1984-1990), profesor titular de Limba şi literatura română, la CNMB Râmnicu-Vâlcea (1990-2006; între 2000-2005, şefa catedrei de specialitate); funcţii de răspundere în domeniile metodologic, administrativ şi de conducere – la nivel de colegiu, de municipiu şi de judeţ. A avut o serie de inţiative în plan didactic şi metodic, cultural, literar etc., din care menţionăm: colaborarea la realizarea Curriculum-ului Naţional pentru Limba şi literatura română cl. a IX-a (1999-2002), prof. coord. al Colocviului Naţional “Marin Sorescu” (1999-2007) şi al revistei “Adolescenţa la zi”, a CNMB, colaboratoare la realizarea emisiunii TV (Etalon) “Salonul literar vâlcean”, colaboratoare la Teatrul “Ariel” ş. a. Afilieri: membră a “Ligii Ortodoxe a Femeilor Creştine”, de pe lângă Episcopia Rîmnicului (2004-2006), vicepreşedine al Asociaţiei Seniorilor din Învăţământ, Cultură şi Artă Vâlcea etc. Colaboratoare la volumele: Aproape totul despre examenul de capacitate şi performanţă şcolară (2000) şi Opere fundamentale ale literaturii române (2001). A îngrijit culegerea de versuri “Zbor” (2003). Premii şi distincţii din partea MEC.

Catrinoiu, Emil (n. la 21 iunie 1950 în satul Botorani din com. Măciuca, jud. Vâlcea) – economist; editor, publicist. Proiectant la Combinatul Chimic Râmnicu-Vâlcea (1971-1974), activist UTC Vâlcea (1974-1976, 1978-1979), şef BTT Vâlcea (1976-1978), primar al com. Măciuca (1980-1986), economist şi apoi şef birou Export la IUCF Râmnicu-Vâlcea (1987-1992). În anul 1992 a înfiinţat firma proprie, iniţiind şi tipărind săptămânalul « Gazeta pronosportistului ». În anul 2000, a înfiinţat editura « Fortuna », care a devenit în curând cunoscută nu numai în ţară, ci şi în străinătate, mai ales prin iniţierea şi realizarea colecţiilor bibliofile liliput – « Tezaur literar românesc » ( în care au apărut – până în prezent – 10 clasici români) şi « Tezaur literar universal », în care s-au tipărit două minicasete din opera lui Shakespeare. De asemenea, a iniţiat şi realizat – în premieră vâlceană – hărţi ale judeţului şi ale ţării întregi. Atât cărţile, cât şi hărţile tipărite la editura sa, se disting prin grafica îngrijită şi prin acurateţea tipăririi. Cărţile apărute în cele două colecţii, au primit numeroase premii şi distincţii naţionale şi internaţionale, în cadrul târgurilor de carte (îndeosebi la ediţiile « Gaudeamus ») – şi al altor manifestări culturale: Trofeul Gaudeamus la Târgul Internaţional « Gaudeamus », Locul I la ediţia a XXII a aceleiaşi manifestări etc. A editat vol. II al romanului « Delirul », continuat de scriitorul Ştefan Dumitrescu, a publicat vol. I al Enciclopediei judeţului Vâlcea (2010) şi Ghidul mănăstirilor şi schiturilor din România (2011).

Călin, Matei (n. la 25 martie 1933, în oraşul Drăgăşani, jud. Vâlcea) – ofiţer de carieră, publicist, animator cultural. A lucrat în construcţii, armată şi învăţământ. A depus activitate, ca vicepreşedinte, în  Comitetul Judeţean „Cultul eroilor”, contribuind la afirmarea filialei vâlcene a Asociaţiei Naţionale « Cultul Eroilor »; a editat cărţi de popularizare a istoriei românilor şi reviste cu acelaşi scop şi profil: Mihai Viteazul (2003), Destine eroice (2003) etc. Membru al mai multor societăţi şi asociaţii din judeţ. (OSCA II, pag. 219).

Cârstoiu–Frunzaru, Gheorghe (n. 18 decembrie 1912, în satul Frunzaru din com. Sprâncenata, jud. Olt – m. 9 ian. 1987, Râmnicu-Vâlcea) – teolog; folclorist, scenarist, dirijor, animator cultural. Între anii 1959-1975, a fost preot la Catedrala Episcopiei Râmnicului. Animator artistic în cadrul Casei de Cultură din Râmnicu-Vâlcea şi al unor cămine culturale din fostul raion Râmnicu-Vâlcea (1959-1967); membru în Consiliul artistic al Teatrului Popular din Râmnicu-Vâlcea; responsabil cu arhiva Episcopiei Râmnicului (1965-1975). Membru fondator al Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni (1969). A participat la prima consfătuire a folcloriştilor şi creatorilor populari din judeţul Vâlcea (Râmnicu-Vâlcea, 1968). În perioada 1968-1986, a făcut parte din mai multe structuri cultural-ştiinţifice şi artistice: Consiliul Artistic al Casei Creaţiei Populare, Societatea Literară „Anton Pann”, Societatea „Prietenii Muzeului „Nicolae Bălcescu” etc. Bogată activitate publicistică. În 1968, a prezentat, ca scenarist şi regizor, spectacolul La bâlci în Ţara Loviştei – prima operetă populară – , care s-a bucurat de mare succes, cu asistenţa de specialitate a regizorului Virgil Sacerdoţeanu de la televiziunea Română. Reamintim faptul că echipa de interpreţi a fost distinsă cu Premiul I, Medalia de aur şi titlul de laureată, la Concursul Naţional al formaţiilor artistice de amatori (OSCA II, pag. 72-73).

Chesarie de Râmnic (Râmniceanu) (n. c. 1720 Bucureşti – m. 9 ian. 1780, Râmnicu-Vâlcea) – cărturar, tipograf, traducător. Şcolit la Academia grecească din Bucureşti. Călugărit în 1761, a fost timp de 12 ani protosinghel şi eclesiarh  al Mitropoliei din Bucureşti. În 1770, împreună cu mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei şi cu arhimandritul Filaret de la Râmnic, el a prezentat doleanţele ţării la Petersburg, în faţa ţarinei Ecaterina a II-a Rusiei. Episcop de Râmnic (1773-1780), calitate în care s-a impus printr-o laborioasă activitate culturală, bisericească şi administrativă (înfiinţare de şcoli, ctitorire sau restaurare de aşezăminte religioase etc.). Printre cele mai mari merite ale lui, rămân  renovarea tipografiei de la Râmnic şi regenerarea acestui centru de iradiere cultural-religioasă. Prin cărţile de cult tipărite la Râmnic sub oblăduirea sa, a devenit posibilă românizarea completă a serviciului bisericesc.

Principala lui operă rămâne traducerea (în colaborare cu mitropolitul Grigorie, cu Filaret, ierodiaconul Anatolie ş. a.) şi editarea, între 1776-1779, a şase volume de Mineie (dar şi pregătirea următoarelor şase, tipărite de succesorul său – Filaret), completate cu prefeţe originale (conţinând, în ansamblu, o meditaţie asupra istoriei şi a timpului), ce relevă un cleric illuminist, inspirat masiv din Enciclopedia franceză  şi din opera bizantinologului Charles le Beau. (DLR, pag. 177; MDE/2, pag. 1191; VDE/1, pag. 145; OSCA I, pag. 86-87).

Chipurici, Nicolae (n.  1 aug. 1932, cătunul Blejani din com. Costeşti, jud. Vâlcea) – istoric şi arhivist; cercetător, publicist; cursuri postuniversitare (1976). Profesor de istorie şi limba română la Şcoala Elementară de 7 ani Costeşti-Ferigile (1957-1958); arhivist la Arhivele Statului din Craiova (1958-1959); director la Arhivele Statului din Turnu-Severin (1960-1995). Membru al Comisiei ştiinţifice pentru probleme de arhivistică şi în colegiul de redacţie al "Revistei Arhivelor", al revistei "Nădejdea" şi al altor periodice, în care a publicat articole, comunicări, documente, cataloage de documente.

Cărţi publicate:Mărturii mehedinţene (1977), Contribuţia maselor populare din judeţul Mehedinţi la lupta pentru cucerirea independenţei de stat a României (1977), Un secol din viaţa satelor mehedinţene, (1982), Românii din afara României, vol. I  (1995); în colaborare: Catalog de documente privitoare la istoria municipiului “Drobeta” Turnu-Severin, p. a II-a, 1560-1900 (1972), Îndrumător în Arhivele Statului – jud. Mehedinţi, vol. I  (1974), Mehedinţiul sub steagul revoluţiei române de la 1848 (1978), Colecţia Dr. C. I. Istrati (1429-1945), Inventar arhivistic (1988), Îndrumător în Arhivele Statului-jud. Mehedinţi,  vol. II; Tezaur epistolar în « Izvoraşul », vol. I (2001) şi II (2002), Documente ale municipalităţii severinene, vol. I-VII (2004-2010) etc.  (OSCA II, pag. 74-76; www.alma – cons.ro).

Chirca, George (n. 29 aug. 1959, Râmnicu-Vâlcea) – electroacustician (maestru de sunet, inginer de sunet. Inginer de sunet şi lumină în Cenaclul « Flacăra » (1983-1985) şi la « Totuşi, Iubirea » (1995 – 2004). A mixat şi masterizat citeva albume folk, ale unor mari artişti de gen. După decembrie 1989, a înfiinţat pe lângă Fundaţia Culturală "Societatea Prietenii Muzicii şi Teatrului pentru Copii şi Tineret", al cărei membru fondator şi preşedinte a fost (1990 ianuarie – 1990 august), săptămânalul "7 Zile", în care au semnat nume precum cele ale lui Adrian Păunescu, Dinu Săraru, Titi Bulacu ş. a. După ianuarie 1991, revista i-a fost dată lui Adrian Păunescu, care a transformat-o în « «Vremea » (ulterior, aceasta devenind « Flacăra lui Păunescu »).  Marea realizare a vieţii sale (ca administrator, editor şi manager), rămâne postul de radio METRONOM FM, care emite din 25 iulie 1992, pe frecvenţa 89.0 MHz. Este un post neînregimentat politic, nici "protejat" de vreun "mogul" sau "grup de interese". La începuturile activităţii sale, postul a colaborat cu BBC – secţia Limba .română, “Vocea Americii” ş.a. Între 1995 iunie-1989 decembrie, a lucrat ca electroacustician  la Centrul de Îndumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă. Între  ianuarie – decembrie 1991: şef  Producţie la Teatrul « Anton Pann » din Râmnicu-Vâlcea. La 21 mai 1991,  a lansat în eter primul post de radio privat din provincie – Radio « Paradox », alături de Nicolae Riza si John Feraru. Între decembrie 1991 – 25 iulie 1992, a îndeplinit funcţia de  vicepreşedinte al Societăţii Culturale « Paradox », fiind şi director de programe al postului de radio cu acelaşi nume.

Chiriac Râmniceanu (n. în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, la Râmnicu-Vâlcea –  m. după 1827) – arhimandrit cărturar, cronicar. În copilărie, a studiat 8 ani la Craiova, cu sprijinul caimacanului Craiovei – Barbu Văcărescu. Ulterior, s-a dus ca frate la un metoh de lângă Râmnicu-Vâlcea, apoi la mitropolia din Bucureşti şi la M-rea Cernica. A devenit călugăr (1800), ierodiacon (1804) la Schitul Iezer – Vâlcea şi la Mânăstirea Tismana; ieromonah la Schitul Cioclovina – Gorj şi apoi stareţ la aceeaşi mănăstire (1813) şi duhovnic al lui Tudor Vladimirescu; egumen la Mânăstirea "Sf. Pavel" de la Muntele Athos (1814); egumen la Mânăstirea Căluiu – Olt, ctitoria Buzeştilor, unde zugrăveşte tinda bisericii cu sfinţi de referinţă: Sf. Nicodim de la Tismana, Sf. Grigore Decapolitul, Sf. Dimitrie Basarabov, Sf. Filofteia şi Cuviosul Chiriac Silvestru. A colindat Muntenia şi Moldova, cu sfinte moaşte.

Manuscrise lăsate şi publicate ulterior de către arh. Veniamin Micle, în anul 2003: Lexicon de numele sfinţilor şi Cronica, 1811-1827. (OSCA II, pag. 76; Dicţionarul personalităţilor doljene, Editura Aius, 1999, pag. 49-50, Arhim. Veniamin Micle, Cuviosul Chiriac Râmniceanu, monahul isihast (2003).

Ciuculescu, Traian (n. 7 nob. 1942, în satul Dianu din com. Stroeşti, jud. Vâlcea)– filolog, muzician, folclorist, animator cultural. În anul 1962, debutează ca interpret la fluier, evoluând în cadrul Tarafului IRTA. De-a lungul vieţii, a colaborat reciproc avantajos (ca solist instrumentist la fluier) cu o serie de ansambluri folclorice: orchestra de muzică populară „Doina” a Casei de Cultură a Studenţilor, Taraful Facultăţii de Muzică a Institutului Pedagogic, Orchestra „Doina Luncavăţului” din Horezu, Doina Oltului” din Călimăneşti, „Dorul” – al Centrului Creaţiei Populare Vâlcea, ansamblului „Argeşul” al Casei de Cultură Curtea de Argeş, „Hora” – al Fabricii de Frigidere, ansamblul „Brăduleţul” al Casei de Cultură din Găeşti, etc., cu care obţine succese de prestigiu şi premii, atât în ţară, cât şi peste hotare (Bulgaria, Polonia, Bulgaria, Olanda, Belgia, Franţa, Grecia ş.a). A contribuit la constituirea unui grup de fluieraşi în cadrul Căminului Cultural din Dianu, a cules folclor literar şi muzical din zonă, colaborând cu şi participând la concursurile artiştilor amatori.  Membru fondator al Asociaţiei Folcloriştilor Argeşeni „C. Rădulescu-Codin”; înfiinţează şi conduce o clasă de fluier la şcoala din Poiana Lacului. Din anul 1984, revine la catedră, la Şcoala Bradu, unde revigorează tradiţia fluierului, obţinând cu formaţia de fluieraşi, premiul II la etapa republicană a concursului şcolar din 1988. Din anul 1998, activează ca referent cu probleme de folclor, în cadrul Centrului Judeţean al Creaţiei Populare Argeş. În 2001, a publicat lucrarea Fluierul la români.(OSCA II, pag. 83-84).

Ciurea-Genuneni, Nicolae (n. 21 aug. 1941, com. Genuneni – azi, Frânceşti – , jud. Vâlcea) – filolog, folclorist, etnolog, ziarist, publicist; carieră didactică. Membru fondator al Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni, al cărei preşedinte a fost între anii 1972-1977, şi al altor organizaţii şi asociaţii, printre care: Societatea „Prietenii Muzeului Nicolae Bălcescu” şi Fundaţia „Dascălul Vâlcean”.

Cărţi publicate: De la daci la români (1981) – studii de folclor mitic românesc (la origine, teză de doctorat, academicianul Romulus Vulcănescu, îndrumătorul ştiinţific al lucrării, decedând cu puţin timp înainte de susţinerea ei); ed. a II-a, 2009. A îngrijit culegerile de folclor Izvoare fermecate (1968), Lovişte – mirific plai (1971 ) şi – în colaborare – Comori (1969). Activitate redacţională la revistele „Studii vâlcene” (seria veche) şi „Oltenia” (redactor-şef, Florea Ciobanu). Bogata sa publicistică dintre anii 1968-1992, vizează mai ales cultura populară. Numeroase premii şi distincţii obţinute, printre care: Premiul I, pentru creaţie şi regie, şi titlul de Laureat în cadrul etapei republicane a Concursului artistic de teatru folcloric şcolar. Iniţiator şi coordonator al volumului omagial dedicat prof. Traian Cantemir: Un portret în filigran de suflet (2011). (OSCA I, pag. 92-95; DER, pag. ).

Cîrstea, Constantin (n. la 9 nob. 1957 în satul Racoviţa din com. Racoviţa, jud. Vâlcea) – teolog; cercetător, publicist. Preot paroh la Parohia Sâmnic-Budeşti (1983-1999), profesor titular la Seminarul Teologic din Râmnicu-Vâlcea (1995-1999), consilier economic în cadrul Episcopiei Râmnicului (1999-2000), consilier cultural(din 2000);preot paroh la Biserica “Toţi Sfinţii” din Râmnicu-Vâlcea (de la 1 iulie 1999). Membru fondator al Cercului Cultural “Chesarie de la Râmnic” din cadrul Episcopiei Râmnicului (2008). A iniţiat şi coordonează construirea noului local al Grădiniţei nr. 1 din Râmnicu-Vâlcea, a Bisericii “Toţi Sfinţii”. 

Cărţi publicate (în colaborare): Istoria bisericii “Toţi Sfinţii” din Râmnicu-Vâlcea (2007), Grădiniţa de copii a Bisericii “Toţi Sfinţii” din Râmnicu-Vâlcea (2009), Domnitorii şi ierarhii Ţării Româneşti. Ctitoriile şi mormintele lor (Bucureşti, 2009). A îngrijit, împreună cu I. St. Lazăr, volumele Preasfinţitul Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului, la 90 de ani (2004) şi Episcopia Râmnicului – 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003) (2008). Începând cu anul 1999, este redactor şef la revista “Renaşterea” – publicaţie de spiritualitate creştină a Episcopiei Râmnicului.

Climent (n. sfârşitul secolului al XVII-lea, com. Pietrari, jud. Vâlcea– m. 31 ianuarie 1753) –  episcopalRâmnicului-NouluiSeverin (28 iunie 1735–8 mai1749). Fost ucenic al episcopului Damaschin. În timpul războiului turco-austriac (1737-1739), a preferat să treacă de partea turcilor, întrucât austriecii se amestecaseră în viaţa religioasă a Olteniei, impunând hirotonirea lui ca episcop, de către mitropolitul sârbesc – Vichentie Ivanovici, aflate sub ascultarea nemţilor. S-a declarat deschis, adeptul ieşirii Olteniei de sub stăpânirea austriacă.. Întrucât, în timpul războiului, reşedinţa episcopală din Râmnic a fost distrusă, Climent a reclădit biserica episcopală, reparându-i şi clopotniţa. Cu ajutorul ieromonahului Teodor, a ridicat Schitul Pietrari, din Vâlcea, pe un teren pe care el şi fraţii săi îl aveau ca moştenire; este unul dintre cei mai mari ctitori de lăcaşuri sfinte din Ţara Românească, contribuind şi la clădirea schiturilor Pătrunsa, Colnicul şi Comanca de Munte ş.a. Are, printre altele, meritul de a fi reamenajat fosta tipografie a Râmnicului, la care, sub oblăduirea sa, vor fi tipărite mai multe cărţi: Octoih (1742), Antologhion (1746), Penticostarion (1745), Psaltire (1746), Apostol (1747), Liturghier (1747), Molitvenic (1746), Evanghelie (1746), Ceaslov (1745) etc. A fost în legătură cu ortodocşii din Şcheii Braşovului. Simţindu-se bolnav, s-a retras din fruntea eparhiei, la cerere (paretisis). (OSCA II, pag. 85-86; Istoria Eparhiei Râmnicului, pag. 188-190).

Constantinescu, Augustina Sanda (n. 15 apr. 1948, Craiova) – filolog; autoare de cursuri universitare, cercetătoare, publicistă. Cursuri postuniversitare de cultură şi civilizaţie, în Elveţia (1992); bursieră a guvernului francez, la Centrul Internaţional de Studii Pedagogice din Sèvres – Paris (1991, 1995), pe linia managementului educaţional şi a evaluării, precum şi – ca formator de limba franceză – în România (Sinaia, 1996 – curs postuniversitar de schimburi internaţionale, sub egida UE, 1997); carieră didactică (inclusiv peste hotare – Fribourg – Elveţia, 1994). Iniţiatoarea proiectului de înfiinţare a „Liceului de Muzică şi Arte Plastice” din Râmnicu-Vâlcea. A iniţiat proiectul pentru Ministerul Culturii, intitulat Transformarea caselor de cultură şi a şcolilor populare de artă, în centre de loisirs şi educaţie permanentăCarte veche românească, sec. XVII-XVIII. Catalog ilustrat (2007); Le français pour tous (2004), Le français d’affaires (1992), Les affaires en Français, vol. I-II (2001-2002) etc. Coordonatoare a ultimelor numere din publicaţia de culturăCasa cărţii vâlcene.

Constantinescu, Ioan Dorel Viorel  (n. 15 iulie 1948, Râmnicu-Vâlcea) – economist; cercetător, publicist. Curs postuniversitar de ziaristică la facultatea de profil din Bucureşti şi traininguri de câte două zile, în relaţii publice şi comunicare, precum şi privind accesul la informaţii (CNAS, 2004-2005), ECDL complet – 7 moduluri (2007). Doctor în economie al Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul ASE din Bucureşti (2002). Între 1971- 21 decembrie 1989: redactor la rubrica economică a ziarului « Orizont »; din 1992, lector la filiala Vâlcea a Universităţii « Constantin Brâncoveanu » (octombrie 1998 – iunie 1999), prodecan şi consilier al rectorului, iar între octombrie 1992 – octombrie 1998, cadru didactic asociat –  lector universitar»);  între septembrie 1991 – octombrie 1998: economist principal la Camera de Comerţ şi Industrie a Judeţului Vâlcea. Din 1999 (până în 2010, la pensionare), îşi desfăşoară activitatea la Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, unde din iulie 2003, a îndeplinit funcţia de consilier PR şi purtător de cuvânt, între noiembrie 2000 şi iulie 2003, a fost şef birou Relaţii publice şi comunicare, iar între iunie 1999 şi noiembrie 2000, vicepreşedinte. Între aprilie şi august 1991, a organizat – ca expert instructor – cursuri de perfecţionare pentru cadre cu studii superioare, în cadrul Centrului de Conferinţe, Seminarii Ştiinţifice şi Cursuri de Perfecţionare – Râmnicu-Vâlcea şi a fost iniţiatorul şi organizatorul unor manifestări promoţionale. După 1989, s-a numărat printre iniţiatorii editării primului ziar vâlcean oficial, « Orizonturi noi ». În perioada oct. 1990 – apr. 1991, a condus, ca redactor-şef, publicaţia « Cetatea » a Prefecturii Judeţului Vâlcea. Coord. şi colaborator la volumul Judeţul Vâlcea. Monografie (1980).

Costandin Mihai Râmniceanu – tipograf, gravor. După cum reiese din cărţile tipărite de el şi din gravuri, a fost fiul lui Mihai Râmniceanu. Nu i se cunoaşte data naşterii, dar localitatea este Râmnic, oraşul în care şi-a desfăşurat activitatea tatăl său. S-a format ca tipograf şi gravor, ca şi fratele său Dimitrie, la şcoala râmniceană, continuând şi respectând în gravură, concepţia iconografică bizantino-balcanică. Continuă iniţiativa tatălui său, de a specifica pe cărţile tipărite de el, supranumele de Râmniceanu. A îmbrăcat haina preoţiei, astfel că în jurul anului 1764 era diacon, iar în jurul anului 1768 era hirotonit preot.

Lucrări: a tipărit Molitvenicul (1730); gravuraDavid Proroc a apărut în două ediţii ale Psaltirii de la Râmnic, din anii 1764 şi 1784; gravuraSf. Ioan Damaschin figurează în Octoihul de la 1776, tipărit de el. A mai lucrat o gravură pentru încadrarea paginii de titlu, semnată Diacon Costa, imprimată tot în Psaltirea de la 1764. (Gravura râmniceană, pag. 49-50).

Costandin, Râmniceanu. A lucrat la Râmnic, între anii 1745-1786, perioadă stabilită după cărţile în care i-a apărut numele în calitate de tipograf şi gravor. Cercetătorii l-au identificat cu popa Costandin Atanasievici, tipograf(ul) Râmniceanul, aşa cum era menţionat pe o serie de cărţi ieşite de sub teascurile râmnicene în această perioadă. Ucenicia şi-a făcut-o alături de fratele său mai mare, Mihai Râmniceanu (“Mihai Atanasievici”), sau poate chiar luând lecţii de la el. Primul clişeu realizat pentru un frontispiciu, care îi marchează începutul activităţii de gravor, datează din 1745 şi îl reprezintă pe Iisus în medalion, înconjurat de motive florale, în Evanghelia (1746); gravura pentru cadrul paginii de titlu a Octoihului, care dovedeşte intrarea sa în rândurile slujitorilor bisericii, el fiind hirotonit diacon în 1750; gravura “David Proroc”, apărută în Psaltirea din 1751, care atestă hirotonisirea sa ca preot; gravura din pagina de titlu a Antologhionului (1752); “Sf. Ioan Damaschin” şi “Sf. Treime”, apărute în Octoihul de la 1774. Lucrările sale se încadrează cronologic între anii 1745-1782, după cărţile în care au apărut prima dată: Evanghelie (1746), Cazanie (1748), Octoih (1750), Psaltire (1751), Ceaslov (1753), Triod (1761), Slujba Sf. Nicodim (1767), Mineiul lunii martie (1779), Psaltire (1779), Mineiul lunii iulie (1780), Triod (1782) şi Octoihul (1774). Trei gravuri semnate – Răstignirea, Învierea lui Lazăr şi Cinci fete înţelepte, alături de alte trei care îi sunt atribuite – Vameşul şi fariseul, Scene din viaţa lui Iosif, Spălarea picioarelor, ilustrează Triodul de la 1761. Noutatea xilogravurilor semnate de Costandin Râmniceanul este dată de portretele celor doi sfinţi Nicodim şi Anatolie, apărute în Slujba Sfântului Nicodim din 1767 şi, respectiv, Mineiul pe luna martie, 1779, precum şi de cadrul realizat pentru pagina de titlu şi stema atribuită lui, ambele din Triodul de la 1782. (Gravura râmniceană, pag. 41-45).

Creangă, Marian (n. la 1 apr. 1950 în com. Stoileşti, jud. Vâlcea – m. la 29 decembrie 1997 în Râmnicu-Vâlcea) – jurist, biblioteconomist; istoric al culturii, publicist. Printre alte funcţii îndeplinite, a activat ca secretar la Primăria Ocnele Mari (1987-1990) şi director la Biblioteca Judeţeană "Antim Ivireanul" Vâlcea (1990-1997); secretar general al Fundaţiei Culturale „Sf. Antim Ivireanul” (1991-1997). Iniţiator al publicaţiei "Vâlcea literară", patronată de Biblioteca Judeţeană. A susţinut, până la sacrificiul de sine, construirea noului edificiu al Bibliotecii Judeţene Vâlcea, care – în concepţia sa – urma să fie un adevărat palat al cărţii şi culturii (ceea ce şi este !). A propus şi susţinut ca Biblioteca Judeţeană Vâlcea să poarte numele „Antim Ivireanul”. Împreună cu Nicolae State-Burluşi, a înfiinţat o bibliotecă cu carte în limba română, în localitatea Glodeni din Republica Moldova.

Lucrări publicate: Noua revoluţie agrară în judeţul Vâlcea(1983),Ion Apostol Popescu – documentar bibliografic (1986), Imnele cărţii – antologie de poezie şi cugetări despre carte şi bibliotecă (1998), Biblioteca, scriitorul şi cartea (2007). (OSCA II, pag. 99-100).

Cristea, Gherasim (I. P. S. Gherasim) (n. 14 nob. 1914, com. Munteni-Buzău, judeţul Ialomiţa) – teolog (absolvent Magna cum laude al Facultăţii de Teologie din Bucureşti), cercetător, publicist. De la condiţia de frate şi apoi de monah (1934), a urcat toate cinurile bisericeşti, până la acela de arhiepiscop, calitate pe care o deţine şi în prezent. La toate lăcaşele bisericeşti unde şi-a desfăşurat activitatea (m-rile Antim din Bucureşti, Căldăruşani etc.), a dovedit calităţi organizatorice şi administrativ-gospodăreşti deosebite. În ziua de 16 octombrie 1975, la sugestia P.S. Iosif Gafton – episcop al Râmnicului şi al Argeşului, Sfântul Sinod a hotărât să-l aleagă  arhiereu-vicar la Râmnic Vâlcea, iar la 30 septembrie 1984, Colegiul Electoral al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ridicarea lui la rangul de episcop al Eparhiei Râmnicului. În Eparhia Râmnicului, de numele său sunt strâns legate multe biserici, mânăstiri şi schituri străvechi, cărora le-a acordat sprijinul, le-a reparat, le-a reclădit, le-a restaurat frescele sau le-a introdus lumina electrică: Inăteşti, Sf. Ştefan, Sfinţii Apostoli etc.; mânăstirile: Arnota, Bistriţa Olteană, Brâncoveni, Călui, Clocociov, Cozia, Dintr-un Lemn, Frăsinei, Govora, Hurez, Iezer, Morunglav, Strihareţ, Surpate, precum şi schiturile: Cornet, Turnu, Stănişoara, Ostrov şi Pătrunsa, dar şi Catedrala Episcopală a Râmnicului ; de asemenea, i se datorează construirea noului sediu al Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. A colaborat la diferite publicaţii religioase şi laice din ţară, centrale şi locale. A fost declarat   Cetăţean de onoare al municipiului Râmnicu-Vâlcea, al municipiului Cluj-Napoca şi – în 2006 – al judeţului Vâlcea. Cărţi publicate: Războiul de independenţă în documentele Episcopiei Râmnicului şi  Argeşului (1977), Preotul Popa Şapcă – omul şi opera sa (1978), Un paşoptist de seamă – preotul Popa Şapcă (1988), Istoria Mânăstirii Govora (1995), Un sfânt printre oameni – Sfântul Calinic Cernicanul (1996), Istoricul Sfintei Mânăstiri Căldăruşani (1997), Sfântul martir Constantin Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul (2001), Istoricul Mânăstirii Hurezu:(2003), Istoria Eparhiei Râmnicului (2009) etc. Pentru meritele sale, a obţinut o serie de premii şi distincţii. (OSCA II, pag. 165-168; ME I, pag. 41-43; ME II, pag. 119-120).

Criveanu, Nifon Craioveanu (n. la 20 febr. 1889 în com. Slătioara, fostul jud. Romanaţi, azi Olt – m. 14 iunie 1970, Bucureşti, fiind îngropat în cimitirul de la M-rea Cernica) – teolog, publicist. Specializări la facultăţile de teologie din Montpellier şi Paris (1924-1926). Activitate preoţească şi de profesor la instituţii de profil din Bucureşti; fost arhimandrit-vicar al Episcopiei Râmnicului (1928) şi arhiereu-vicar cu titlul Craioveanu (1929-1933); episcop de Huşi (1933) şi apoi mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului (30 noiembrie 1939 – 20 aprilie 1945), cu reşedinţa la Craiova. A făcut acte de caritate, ca mitropolit, înfiinţând cantine şcolare în fiecare reşedinţă de judeţ a Olteniei (pentru copiii săraci) şi s-a remarcat prin organizarea asistenţei sociale. Nefiind pe placul autorităţilor comuniste, a trebuit să se retragă la pensie, petrecându-şi ultimii ani în Bucureşti.

Lucrări publicate: Calea vieţii – studiu exegetic (1913),  Spre fericire – studiu moral (1914), Patimile Mântuitorului (1923), Puterea unui copil – istorioare morale (1927), Cugetări şi maxime pentru viaţă (1929), Pământ sfinţit – cuvântări ocazionale (1933), Pe drumul datoriei (1935), Împărăţia muncii – cuvântări (1939), Credinţa ta te-a mântuit – pastorale (1941), Meditaţii religioase (1943). (OSCA II, pag. 101-102; www.crestinortodox.ro/dictionar).

Danielescu, Constantin („Codin”) (n. 29 ian. 1880 în satul Blejani din com. Scundu, jud. Vâlcea – m. 1962, Râmnicu-Vâlcea) – învăţător, editor, cercetător, folclorist, traducător, publicist, animator cultural. Absolvent al Şcolii Normale din Bucureşti şi Bârlad (1902). Carieră didactică, în calitate de învăţător, la şcoli din Dolj, Mehedinţi, Vâlcea (Zăvideni şi Scundu) etc., apoi – în ultimii ani – institutor la Râmnicu-Vâlcea. Participant la Primul Război Mondial şi prizonier (1916-1924). Împreună cu alţii, a editat „Naţionalul Vâlcii” – una dintre cele mai importante publicaţii vâlcene interbelice, scrisă în bună parte de el, ca director şi redactor al acesteia, între ianuarie 1928 şi decembrie 1937; din ianuarie 1936, publicaţia a fost subintitulată „Revistă culturală enciclopedică”. A iniţiat înfiinţarea Băncii Populare “Tudor Vladimirescu” din Zăvideni. A făcut parte – ca secretar şi bibliotecar – din conducerea filialei Vâlcea a Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, aducându-şi o contribuţie esenţială la eficienţa activităţii acesteia; o vreme, casa sa din strada Emil Avramescu nr. 1, a servit drept sediu al filialei. Biblioteca înfiinţată de ligă, a devenit, în scurt timp, bibliotecă publică. În perioada 1924-1941, C. Daniilescu a contribuit la îmbogăţirea bibliotecii din Râmnicu-Vâlcea, cu bani personali, el fiind şi bibliotecar al acesteia. A contribuit la răspândirea luminii culturii şi a spiritului haretian în satele judeţului; a sprijinit – financiar şi prin donaţii din terenurile proprii – ridicarea sau consolidarea unor şcoli şi biserici din comuna natală. A primit numeroase medalii, ordine şi diplome, acordate de regele Ferdinand şi de Guvernul României. Lucrări publicate: Monografia comunei Scundu, în „Naţionalul Vâlcii” (1934-1935); Documente din comuna Scundu, în „Arhivele Olteniei”, XVIII (1939), pag. 431-441. (OSCA II, pag. 105-106; DJVAN, Fondul personal C. Danielescu).

Deaconu, Gheorghe (n. 22 aug. 1944, satul Piatra din com Ciofrângeni, jud. Argeş) – etnolog, folclorist, eseist, istoric al culturii, publicist, memorialist, editor, scenarist şi regizor de spectacole, animator cultural etc.; cursuri de perfecţionare în cadrul CSPC. Doctor al Universităţii din Bucureşti, cu teza Evoluţia folclorului în satul contemporan. Dinamica obiceiurilor; (1984). În calitate de director al Casei Judeţene a Creaţiei Populare Vâlcea (între 1968-2000, cu întreruperi), şi-a adus o contribuţie esenţială la organizarea instituţiei de profil. Între 1 decembrie 1990 şi 1992, director al Centrului Naţional de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare. Între 2001 şi 2004, a condus Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Vâlcea, calitate în care a iniţiat, coordonat şi derulat o serie de programe şi proiecte de cunoaştere şi promovare a valorilor culturii vâlcene pe plan naţional. A înfiinţat şi a condus, împreună cu Ioan St. Lazăr ş. a., structuri de viaţă culturală – populară şi scrisă deopotrivă: asociaţii şi societăţi, cluburi, studiouri, saloane ş. a., precum şi o serie de programe şi proiecte culturale, devenite tradiţionale, la aplicarea cărora a dovedit calităţi organizatorice de excepţie: „Asociaţia Folcloriştilor Vâlceni” – 1969, Sărbătoarea portului popular „Hora Costumelor” – 1970, Festivalul artistic „La izvorul fermecat” – 1973, Festivalul de creaţie originală „Vâlcea artistică” – 1975 etc. A coordonat sau – ca editor – a alcătuit, îngrijit şi prefaţat numeroase volume (inclusiv antologii), monografii şi studii privind cultura populară din Vâlcea, printre care: Arta populară din Vâlcea (1972), Constantin Catrina, Privitor în oglinda timpului (2009), Constantin Gibescu, Discurs despre ideal (2009) etc. şi a înfiinţat mai multe publicaţii de profil: „Izvoraşul” – serie nouă (1990), „Doina Oltului” ş. a., precum şi colecţii în domeniu: „Izvoare”, „Cartea de învăţătură” etc. Cofondator al Galeriei de Artă Populară Contemporană şi al Bibliotecii de Etnologie „Mihai Pop”. A întemeiat S. C. Ateneul « Meşterul Manole », care a publicat – în cadrul editurii proprii, „Fântâna lui Manole” – mai multe cărţi aparţinând culturii populare şi celei scrise. Cărţi de autor: Mihai Pop – Discurs despre folclor. I. Conceptul (2007), Patrimoniul documentar al culturii tradiţionale din Vâlcea. 1968-2008 (2008), Mihai Pop: Discurs despre folclor. II. Metoda (2009), Boiereştii – O istorie subiectivă. Dialog cu Gică Boierescu (2009) ş.a.; în colaborare : Alegerea de june – ritual şi spectacol (2010) etc. Premii şi distincţii obţinute: Medalia „Meritul Cultural” cl. I (1983), Premiul Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Vâlcea, pentru animaţie culturală (1998), Premiul Fundaţiei „Nişte ţărani” pentru apostolat (1998), Ordinul „Meritul Cultural, cl. I în gradul de cavaler, acordat de preşedinţia României, Premiul Fundaţiei Culturale « Vâlcea 1 », pentru promovarea culturii populare (2010) etc. (Vocaţie şi devenire; Patrimoniul documentar; Dicţionarul etnologilor români, pag. 51-52).

Deaconu, Mihaela (n. 12 febr. 1967, Râmnicu-Vâlcea) – psiholog şi pedagog (din 2008), poet şi eseist, publicist, artist plastic amator, animator cultural; cursuri de programator analist (MEC, 1996); redactor şi consilier editorial pentru mai multe lucrări tipărite sub egida instituţiei. Referent şi secretar (1990-1995), apoi inspector de specialitate la CJCPCT Râmnicu-Vâlcea. Realizator şi coordonator de proiecte cultural-artistice şi al mai multor concursuri şi festivaluri de creaţie literară şi plastică, tabere de creaţie, colocvii etc., în cadrul CJCPCT Vâlcea: „Vâlcea artistică” – secţiunea artistică (din 1996, 13 ediţii), „Gib Mihăescu” – concurs naţional de proză scurtă (11 ediţii), „Bogdan Amaru” – festival naţional de dramaturgie (3 ediţii), „Dragoş Vrânceanu” – festival naţional de poezie (3 ediţii), „George Ţărnea” (3 ediţii) etc. Iniţiator, fondator şi vicepreşedinte al Societăţii Tinerilor Creatori şi Artişti Vâlceni (STCAV). Prezentă în antologii literare vâlcene şi naţionale, precum şi în expoziţii de grup, cu lucrări personale de artă plastică (pictură în ulei pe pânză). A obţinut mai multe premii pentru poezie şi eseu.  premii I şi II la fazele naţionale ale concursului „Tinere condeie”, ediţiile 1992, 1993, 1994, 1998, 1999.

Diaconescu, Ligya (n. 14 iulie 1960 în com. Bicaz din jud. Neamţ; stabilită cu familia la Râmnicu-Vâlcea, în 1970) – economist; a urmat o şcoală de ghizi internaţionali (1985) şi cursuri de specializare în domeniile economic (1987) şi ziaristică (1995). A lucrat ca economist la Fabrica de Aţă din Râmnicu-Vâlcea (1984-1990), inspector la Banca de Dezvoltare – Filiala Piteşti (1992-1994), director general al Agenţiei de Turism « Andromeda » din Râmnicu-Vâlcea (1992-1994), director general al postului de radio « Metronom GX » din acelaşi oraş (1994-1997), preşedinte al SC EUROCOMP (1997-1998), director general al SC THE PROMOTION Râmnicu-Vâlcea, preşedinte al Fundaţiei « Kamala » etc. A înfiinţat publicaţia săptămânală « Speranţa » (ca director general; redactor-şef : Nicu Cismaru) şi revista « Sportul vâlcean ». În ultimul timp, lucrează ca redactor la « Radio-România internaţional ». Întemeietoare şi director general al revistei Româno-Canado-Americane, “STARPRESS” care, printre altele, şi-a propus să realizeze Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume – “o antologie aşteptată de un veac”. (ME II, pag. 49).

Didicescu, Aurelian (n. la 20 febr. 1912, în com. Voiceşti, jud. Vâlcea) – folclorist. Carieră didactică de învăţător şi profesor în învăţământul preuniversitar, în localităţile Voiceşti (1933-1936), Gioagiu şi Orăştie, judeţul Hunedoara (1936-1940), Berbeşti şi Zlătărei – judeţul Vâlcea (1940-1945); şi din nou la Voiceşti, ca profesor (1945-1972).

Lucrări publicate: Folclorul din Voiceşti, Râmnicu-Vâlcea (1981), studiu în care tratează variante la: Antofiţă; Trei feciori coconi de domni Lirica populară este prezentată prin secţiunile: haiduceşti, pastorale, cătănie, înstrăinare, jale, dor, dragoste, natură şi cântece despre Olt; în colaborare: Doine şi cântece din Oltenia şi Muntenia,vol. III (1968).  (Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români, vol. I, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 1999, pag. 232; OSCA II, pag. 118).

Dimitrie Mihai Râmniceanu (sec. XVIII-XIX, Râmnic) – xilograf. A fost fiul lui Mihai Râmniceanu, aşa cum reiese din modul de a semna gravurile şi cărţile tipărite. Filiaţia i-a apărut pe câteva din gravurile semnate cu iniţiale, pe cărţile tipărite folosind sufixul "-vici" sau scriind simplu „Mihailo”. Asupra obârşiei sale nu mai există îndoieli. Nu se cunoaşte data naşterii, dar locul este Râmnic, oraşul unde a activat tatăl său, căruia i-a urmat în meşteşugul tiparului şi al gravurii. A îmbrăcat haina preoţească, la fel ca şi ceilalţi membri ai familiei din care făcea parte. Activitatea sa poate fi încadrată cronologic între anii 1776-1820, marcaţi de prima şi ultima carte dintre cele cunoscute până în prezent, pe care i-a apărut numele. În tipografia bucureşteană, a imprimat patru cărţi, între anii 1796-1798.

Lucrări: prima lui placă săpată în lemn a apărut în anul 1776, în Octoihul al cărui tipograf a fost. Sunt cunoscute 11 xilogravuri semnate de el, ultima apărând în Ceaslovul din 1784, de tipărirea căruia s-a îngrijit. S-au păstrat şi două antimise, imprimate pe pânză – Punerea în mormânt. A lucrat două plăci pentru imaginea Sfintei Treimi: în Octoihul de la 1776 şi în Sinopsis de Atanasie cel Mare, tipărită în 1783. Dintre imaginile realizate, menţionăm: Vameşul şi fariseul din Triodul de la 1777; Maica Domnului cu pruncul din Ceaslovul de la 1784; Deisis din Ceaslovul de la 1784; Mineele din anii 1778-1780; Sf. Nicolae, apărută pe cinci cărţi între anii 1779-1827, ultima fiind Bucovana, etc.  A tipărit 24 de cărţi apărute în decurs de 44 de ani şi a semnat două gravuri care îl atestă ca autor, dar şi ca adept al marelui Chesarie, care s-a remarcat prin ideile iluministe din prefeţele celor şase Minee. (Gravura râmniceană, pag. 46-48; OSCA II, pag. 118-119).

Dimitrie Sculptorul (sec. XVII-XVIII) – gravor. Era de obârşie balcanică – grec sau poate macedonean – , semnând cu numele de Dimitros sau Demiter. În jurul anilor 1698-1701, a lucrat la tipografia de la M-rea Snagov şi apoi la Buzău unde, mai mult ca sigur, l-a cunoscut pe Damaschin. Xilogravurile Sf. Nicolae; Sf. Vasilie, datate 1698 şi imprimate pe Liturghia tipărită la Buzău în anul 1702; Sf. Treime apărută în Octoihul de la 1700; Dumineca Tomei din Penticostarul de la 1701; Răstignirea din Triodul de la 1700; Sfinţii Constantin şi Elena din Octoihul de la 1700. În perioada 1730-1731, au mai apărut pe cele trei cărţi cunoscute : Molitvenic – 1730, Ceaslov – 1731, Triod – 1731, încă 22 xilogravuri nesemnate care pot fi atribuite sculptorului Dimitrie, datorită stilului lui caracteristic; cadrul lucrat şi patru xilogravuri nesemnate pentru Molitvenicul de la 1730; Rânduiala sfântului botez; Rânduiala sfântului maslu; Rânduiala cununiei; Taina spovedaniei. Clişeele lucrate de el n-au mai fost întâlnite pe alte cărţi după anul 1733, excepţie făcând vigneta semnată Demiter care s-a păstrat, apărând până în anul 1747.  (Gravura râmniceană, pag. 31-34; OSCA II, pag. 118-119).

Dionisie, Eclesiarhul (după Algeria Simota, este n. c. 1759, com. Pietrari; aceeaşi cercetătoare revine asupra datei şi locului naşterii:1740, com. Stoeneşti, jud. Vâlcea – m. 1820, Craiova) – cronicar, memorialist, caligraf, miniaturist, arhivar, traducător; cunoscător al limbilor slavonă, greacă şi rusă. S-a călugărit la M-rea Tismana (sau Hurezi ?), unde a învăţat carte, completându-şi cunoştinţele teologice la Govora, Hurezi (ieromonah aici între 1770-1771 şi, pentru puţin timp, egumen), la Episcopia Râmnicului şi la diferite aşezăminte religioase din Craiova. În anul 1786 a fost chemat de către episcopul Filaret la Episcopia Râmnicului, ca eclesiarh, primind însărcinarea să scrie condica episcopiei şi a metohurilor ei; mai târziu, îl va însoţi pe acesta în pribegia cauzată de  ocuparea Ţării Româneşti de către austrieci; impresiile acumulate de el la trecerea printr-o serie de oraşe, sunt consemnate în cronica sa. Scos din funcţie de către episcopul Nectarie (ajuns ulterior mitropolit al Ungrovlahiei), cu care nu s-a înţeles bine; începând cu anul 1795, va semna ca biv (fost) eclesiarh.

Opera sa principală este Hronograful Ţărei Rumâneşti de la 1764 până la 1815 – cronică şi totodată lucrare memorialistică, al cărei principal criteriu ordonator este cel cronologic. A copiat sau a alcătuit personal numeroase condici de documente – 25 la număr (a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, a Episcopiei Râmnicului, a m-rilor Arnota, Strehaia. Bistriţa, Tismana, Obedeanu, Jitianu, Dintr-un Lemn, Govora) şi pomelnice ale unor mănăstiri (Dobruşa şi Titireciul din Vâlcea, Ţânţăreni-Dolj) şi biserici (Urşani şi Proeni – jud. Vâlcea, Simnicu de Jos); a efectuat  traduceri din limba rusă. (DLR, pag. 282; DGLR, pag. 678-680); EIR, pag. 120 etc.).

Drăghici, Ionuţ-Cosmin (n. la 19 febr. 1990 în Drăgăşani, jud. Vâlcea) – elev la Colegiul Naţional “Gib Mihăescu” din Drăgăşani; cercetător, publicist. Vicepreşedinte al Consiliului de Onoare al Şcolii “Nicolae Bălcescu”, membru fondator al Cenaclului Ştiinţific “Rusidava” din cadrul CN “Gib Mihăescu” Drăgăşani şi preşedinte al subfilialei Drăgăşani a Asociaţiei “Cultul Eroilor” – Filiala Vâlcea (2009). I-au fost acordate Diploma de excelenţă din partea CN “Gib Mihăescu” – Drăgăşani şi Diploma de merit din partea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului.

Este autorul monografiei Personalitatea lui Ştefan D. Filipescu-Drăgăşani (2009).

Dură, Ioan (n. 9 aug. 1945 în satul Fedeleşoiu din comuna Dăeşti, jud . Vâlcea) – teolog; cercetător (istoric al BOR), publicist. Cursuri de specializare în Istoria Bisericii Ortodoxe Române (1969-1972);  studii pentru pregătire doctorate, la universităţile din Atena (1972-1977) şi din Louvain – Belgia (1977-1981); alte studii, de lingvistică aplicată, la Universitatea din Besançon – Franţa. Doctor în Teologie al Universităţii din Atena (1977) şi doctor în ştiinţe teologice şi religioase al Universităţii Catolice din Louvain (1985). A editat publicaţia “Mărturie ortodoxă” (Haga – Olanda, 1982). Membru al mai multor societăţi şi comisii internaţionale: Societatea Belgiană de Studii Bizantine, Societatea Belgiană de Studii Neoelenice, Comisia Naţională Mixtă a Dialogului Pastoral între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă din Belgia, Societatea Pastorală de Studii Canonice din Boston – SUA, Comisia Europei Central Est-Vest, din Bruxelles etc.

Cărţi publicate: O Dositheos Ierosolimon I prosfora avton eis tas Roumanikas Horas kai tin Ekklisian avton (Atena, 1977 – teza de doctorat, susţinută în greceşte) – Dositei al Ierusalimului şi legătuile lui cu ţările române şi bisericile lor; Recherches sur l’histoire des Pays roumains et leur Église, XVI-XIX s. (1985), Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române (1945-1989). Din istoria Bisericii Ortodoxe Române, 1945-1989. Evidenţe şi realităţi ale acesteia (1994) etc. Bogată activitate publicistică în reviste de profil. (OSCA I, pag. 138-140 ; www.crestinortodox.ro)

Dură, Nicolae – frate cu Dură I. (n. 9 aug. 1945, fosta com. Fedeleşoiu; azi, sat în com. Dăeşti, jud. Vâlcea) – teolog, cercetător, publicist.  Studii de doctorat şi cercetare ştiinţifică în domeniile istoriei literaturii din Evul Mediu, a istoriei umanismului şi a filosofiei. Doctor în Teologie, specialitatea Drept canonic, al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, cu teza Organizarea bisericii etiopiene şi bazele ei canonice (1981);  doctor în Drept canonic al Universităţii Pontificale din Toulouse (Franţa, 1997); 2002 – Doctor Honoris Causa al Universităţii de Ştiinţe Umaniste din Ostrog (Ucraina); 2006 – Doctor în Drept Internaţional, Rep. Moldova; Carieră universitară în ţară (universităţile din Bucureşti şi Constanţa) şi în străinătate (Franţa, Etiopia). Numeroase afilieri la structuri organizatorice din ţară şi de peste hotare, membru în comitetele de redacţie sau redactor şef  la numeroase publicaţii de specialitate.

A fost distins cu Gramata patriarhală omagială "Sofronie Vracianski", de către Patriarhul Maxim al Bisericii Ortodoxe Bulgare (1 iulie 1989); premiul "A. D. Xenopol" al Academiei Române pe anul 2001; titlul "The Man of the Year" (Omul Anului) 2001, acordat de Institutul Internaţional al Cercetătorilor din SUA pentru lucrările în domeniul teologiei, dreptului, istoriei, filosofiei, literelor etc. Ultimele două şi Ordinul francez de Merit sunt pentru prima dată acordate unui teolog român; Medalia pontificală jubiliară „Ut Unum Sint”, oferită de Papa Ioan Paul al II-lea, cu prilejul vizitei acestuia în România (1999). Prima recunoaştere internaţională a valorii incontestabile a lucrărilor ştiinţifice elaborate de prof. univ. dr. Nicolae V. Dură, a venit din partea Franţei, în anul 2001: „Ordinul Naţional al Meritului” (versiunea Legiunea de Onoare, Meritul Cultural), acordat în iunie 2001, de către preşedintele Franţei, Jacques Chirac. Cărţi publicate: Organizarea Bisericii etiopiene şi bazele ei canonice (1990 ; lucrare doctorat), Le Régime de la synodalité selon la législation canonique, conciliaire, oecuménique, du I-er millénaire (1999),  Collégialité et synodalité. La primauté à la lumière de la legislation canonique oecuménique (2005),  Învierea de la ţărmul Mării Negre (2002), Scythia Mynor” (Dobrogea) şi Biserica ei apostolică. Scaunul arhiepiscopal şi mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV) (2006).  (OSCA I, pag. 143-145).

Dumitrescu, Mihai (Mişu) (n. 26 ian. 1933 în satul Cergăul Mic din com. Cergăul Mare, jud. Alba ; originar, după părinţi, din com. Lădeşti, jud. Vâlcea) – militar de carieră. Timp de 42 ani a slujit în armată, parcurgând toate gradele militare, de la cel de locotenent, până la cel de general de brigadă (r). A ocupat mai multe funcţii de răspundere : comandant de subunitate, şef de stat major al armatei române, şef de armă în comandament de armată, comandant al Comandamentului Militar etc. În luna decembrie 1989, a fost numit preşedinte al CNFSN Vâlcea, apoi al CPUN Vâlcea, până la 1 iunie 1990, când a predat puterea primului prefect al judeţului Vâlcea – Iulian Comănescu. Este autorul a două cărţi de memorialistică şi interviuri. (ME II, pag. 63).

Enăceanu, Ghenadie (n. 6 nob. 1837, Iaşi – m. 14 ian 1898, Neapole) – cărturar. Studii postseminariale la o şcoală grecească a Patriarhiei din Constantinopol şi apoi la Academia Teologică din Kiev (1861-1865). Carieră în învăţământul religios seminarial (Bucureşti, Buzău) şi universitar (Facultatea de Teologie din Bucureşti). În 1886, a ajuns episcop de Râmnic. După această dată, îşi va scrie majoritatea cărţilor: Meşterul Manole şi Petru Movilă (1882), Principele Antioh Cantemir ca scriitor (1889), O vizită canonică în anul mântuirii una mie opt sute optzeci şi nouă sau XVIII zile din viaţa mea pastorală (Bucureşti, 1889), Două manuscrise româneşti din secolul XVII, în « AAR –Memoriile secţiunii literare, t. XII, 1889-1990 »; Vizite canonice însoţite de note istorice arheologice (Bucureşti, 1892); Mai înainte, publicase Stilistica sau Curs de literatură în proză, p. II (1874)  (DLR, pag. 332; OSCA II, pag. 155-156).

Enăchescu, Alexandru (n. 25 nob. 1905, Păuşeşti-Otăsău –  m. 31 aug. 1987, Râmnicu-Vâlcea) – biolog, folclorist, rapsod, animator cultural.  A înfiinţat corul de la Păuşeşti, pe care l-a dirijat aproape 40 de ani. În perioada 1962-1970, a predat muzica şi a dirijat corul elevilor, pionierilor şi corul staţiunii Govora – Băi, la Liceul Teoretic din Băile Govora. A devenit un folclorist de renume şi un rapsod popular cunoscut prin întreaga sa activitate desfăşurată pe tărâm cultural. A debutat, în anul 1926, cu diferite articole de nuanţă patriotică, în ziarul local „Strigătul Oltului”.A fost decorat cu insigna „Evidenţiat în munca culturală de masă”, de către Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (1970) şi a primit diploma „Omagiu muncii creatoare” (1981, 1982, 1983, 1984, 1985, 1986). A colaborat cu Radio Craiova, susţinând emisiuni în perioada 1977-1987.

Cărţi publicate: De la Otăsău la Olt (1979), Folclor de pe Valea Otăsăului (1997);  (în colaborare):  Cântecele noastre – versuri (1997). (OSCA II, pag. 141-142).

Enăchescu – Tighineanul, Efrem  (n. 24 mai 1893, satul Zăvoieni din com. Măciuca, jud. Vâlcea – m. 5 decembrie 1968, M-rea Cernica; numele din botez: Ioan) – teolog; cercetător, publicist. Studii de specializare în teologie, la Montpellier şi Paris (1928-1930). Frate în mânăstirea Frăsinei (1908), călugărit la Stănişoara, cu numele Efrem (1910); mai târziu, trecut la Cozia, unde a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah. Director al Şcolii de cântăreţi de la Cozia (1925-1928), fost stareţ (arhimandrit – 1923) al M-rii Cozia şi exarh al mânăstirilor din Oltenia (1930-1936);  fost director (1930-1933) şi profesor la Seminarul din Râmnicu-Vâlcea; slujitor la catedrala patriarhală şi exarh al mânăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor (1936-1938); fost arhiereu locotenet al Mitropoliei din Chişinău (martie 1938 – ianuarie 1944); la 12 ianuarie 1944, revine ca arhiepiscop şi mitropolit al Basarabiei; în urma instaurării puterii sovietice în august 1944, după ce a fost o vreme spiritual la internatul teologic din Bucureşti (1947-1948), se retrage la mânăstirea Cernica (stareţ, până în 1952), unde îşi va afla şi obştescul sfârşit.

Cărţi publicate: Privire generală asupra monahismului creştin, după diferiţi autori, vol. I-II (1933-1934). Pe urmele strămoşilor (1938). (OSCA I, pag. 146; www.teologiromani.org).

Ene, Vasile – (n. la 22 iulie 1943 în Târgu-Jiu, jud. Gorj) – inginer constructor şi biolog (dublă specializare), meşter popular (sculptor în lemn şi os). Activitate didactică în învăţământul preuniversitar (Runcu şi Dănicei, 1968-1982), microbiolog şi igienist la Fabrica de Produse Lactate Râmnicu-Vâlcea (1982-1985); biochimist la Spitalul Brezoi (1986-1989) şi apoi la Centrul de Transfuzii Sanguine Râmnicu-Vâlcea.

Membru al Cercului de Pictură şi Desen din cadrul Casei de Cultură Râmnicu-Vâlcea. Din anul 1970, sculptează în lemn (linguri, piuliţe, ploşti, butoiaşe, blidare, casete, cruci, lăzi de zestre, mese cu trei picioare) şi în os (bibelouri, medalioane, aplice, tablouri, suporturi de birou etc.). La ultimele ediţii ale Festivalului „Cântarea României”, a ocupat locul I pe ţară la sculptură în os şi lemn. A participat la numeroase expoziţii, printre care: Pavilionul Expoziţional de la Casa Scânteii (1978); Galeriile de Artă „Romarta” Bucureşti (1982); Casa de Cultură Horezu; Casa Sindicatelor Vâlcea; Muzeul de Artă Populară Craiova; Muzeul Satului Bucureşti; Muzeul de Etnografie Cluj-Napoca; Sala Parlamentului Bucureşti; Teatrul Naţional Bucureşti; Salzburg (Austria), în 2001. Participant la târguri organizate la Muzeul Satului Bucureşti, Muzeul Ţăranului Bucureşti, precum şi la Timişoara, Sibiu, Oradea, Cluj, Constanţa, Craiova şi Râmnicu-Vâlcea. (OSCA II, pag. 142).  

Fierăscu, G. G. (n. 2 apr. 1901, în Păuşeşti-Otăsău, jud. Vâlcea – m. 23 iunie 1943) – etnolog şi folclorist. Fost învăţător la Şerbăneşti, Păuşeşti-Otăsău. Membru fondator al Tovărăşiei Folcloriştilor Olteni (1927). A colaborat la completarea chestionarelor lansate de Arhiva de folclor din Cluj: Calendarul poporului pe lunile ian. – febr.; Obiceiuri de vară; Animalele în credinţele şi literatura populară; Obiceiuri de primăvară; Credinţe şi povestiri despre duhuri…Răspunsurile trimise din localităţile Păuşeşti-Otăsău şi Şerbăneşti – Vâlcea, ca şi din judeţele Gorj şi Dolj, mai conţineau şi balade, lirică diversă, povestiri, snoave, proverbe, zicători. A fost premiat de Arhiva de Folclor din Cluj (1932). (Dicţionarul etnologilor, pag. 262; OSCA II, pag. 145.)

Filaret de Râmnic (n. 1742 – m. 1794, M-rea Căldăruşani din jud. Ilfov) – cărturar şi traducător. Grec de origine, fusese ucenicul lui Partenie – episcopul Târnovei. Arhimandrit al Mitropoliei Ţării Româneşti (înainte de 1776). În 1770, împreună cu episcopul Chesarie de Râmnic, a făcut parte din delegaţia munteană care a mers la curtea împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei, iar în 1772 – alături de Grigorie, mitropolitul Ungrovlahiei – se pronunţă în favoarea neatârnării ţării, în faţa g-ralului rus Orlov.  Episcop al Râmnicului începând cu 3 martie 1780 şi mitropolit al Ţării Româneşti (1792-1793), funcţie din care demisionează din motive de sănătate, retrăgându-se la Căldăruşani. Sub raport cultural, este colaboratorul şi continuatorul operei lui Chesarie, continuând să traducă şi să tipărească seria mineelor începute de acesta (din apr., până în sept), prefeţele alcătuite de el prezentând, de asemenea, interes, fără a avea, însă, strălucirea celor ale predecesorului său. (DLR, pag. 350-351; OSCA I,  pag. 149).

Fira, Gheorghe (n. 12 martie 1886 în com. Zlătărei din jud. Vâlcea – m. nob. 1936, Fălticeni) – muzicolog, folclorist, cercetător, publicist. A funcţionat ca învăţător în comuna Ştefăneşti (jud. Vâlcea) timp de 9 ani (1907-1916), perioadă în care şi-a început activitatea de folclorist, favorizată şi de relativ frecventa schimbare a locurilor de muncă prin diferite localităţi din ţară (Iaşi, Suceava, Fălticeni etc.); participant la Primul Război Mondial, fiind rănit; internat într-un spital de campanie, s-a îndrăgostit de sora care îl îngrijea, aceasta devenindu-i soţie şi determinându-l să se stabilească în Fălticeni, unde va lucra ca profesor de muzică şi ca inspector şcolar, activând şi la Societatea « N. Gane » din localitate. 

Volume publicate, în colecţia „Din viaţa poporului român”: Cântece şi hore (vol. XXXI – 1916), Nunta în judeţul Vâlcea, cu o prefaţă de C. Brăiloiu (1928); în colaborare (cu G. Ciauşanu şi C. N. Popescu): Culegere de folclor din judeţul Vâlcea şi împrejurimi (1928). (DF, pag. 193-194; DM, pag. 80; MA, pag. 201; OSCA/1, pag. 151; Monografia Drăgăşani, pag. 399).

  Frâncu, Emilian Valentin (n. 13 febr. 1956, Râmnicu-Vâlcea) – inginer electronist şi jurist (dublă licenţă); inventator, cercetător, ziarist, publicist, om de cultură, filatelist (cu premii naţionale), şahist (candidat de maestru); om de afaceri – manager RTV „Vâlcea 1”, om politic. În anul 1991, a pus bazele firmei REGAL, cu activităţi multiple, printre care: editură, tipografie şi servicii audio-video. În anul 1993 a obţinut licenţa pentru funcţionarea posturilor de radio şi televiziune VÂLCEA 1, cu trei „ramificaţii” ulterioare în judeţ: Drăgăşani, Horezu şi Bălceşti. Din anul 1992, a devenit membru al Partidului Alianţei Civice (PAC), iar 1995 a fost ales preşedinte al regionalei Vâlcea a acestei formaţiuni politice, sub sigla căreia, la alegerile generale din anul 1996, a candidat pentru Senatul României. După fuziunea  PAC – PNL, la alegerile din anul 2000 a candidat pe listele Partidului Naţional Liberal, al cărui preşedinte, la nivel judeţean, a fost ales la 11 nob. 2001. Fost consilier judeţean (Comisia pentru Cultură, 2001-2004). În anul 2000 a fost ales preşedinte al Asociaţiei Patronale a Întreprinzătorilor Mici şi Mijlocii din Vâlcea, înfiinţată în anul 1998. În anul 2000 a fondat Agenţia de Monitorizare şi Sondare a Opiniei Publice „Kassandra”. Membru fondator al Forumului Cultural al Râmnicului din al cărui consiliu de conducere face parte. Întemeietor al editurilor ALFA şi ANTON PANN; fondator – singur sau în colaborare – al mai multor publicaţii cu diverse periodicităţi: „Mefisto”, ”Corespondent”, „Reporter”, Vâlcea. Magazin de la A la Z”, „Întreprinzătorul vâlcean”, „Accent” etc. Lucrări realizate (în colaborare): „Râmnicu-Vâlcea” – site INTERNET, „Şcoala vâlceană” – site INTERNET (2000); Urşani – templu al libertăţii ţărăneşti – film documentar (Premiul I la Festivalul Internaţional „Eco – Etno – Folk” de la Slătioara, 2001; Potecaşii Slătioarei – film documentar (2000); în colaborare: Râmnicu-Vâlcea. Mică enciclopedie, vol. I-IV (2002), Istoria comunităţii catolice din judeţul Vâlcea (2007), Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. I – Prezentare generală (ed. I, 2010) etc. (ME II, pag. 69-71; ME III, pag. 26-27, 56-58, 194-201; OSCA II, pag. 148-150, Enciclopedia Vâlcea, pag. 815).

Gavrilă, Ion, Pr. (n. 18 mai 1955 în com. Blidari, fostul raion Râmnicu-Vâlcea, regiunea Argeş, azi – satul Popeşti din com. Goleşti, jud. Vâlcea) – teolog, cercetător, publicist. Paralel cu şcoala generală, a urmat cursurile Şcolii de Artă din Râmnicu-Vâlcea, secţia Muzică Instrumentală (1967-1969), după care a absolvit Seminarul Teologic „Sf. Grigorie Teologul” Craiova (1975). Masterat în teologie, secția istorico-practică (2003-2004) și doctorat în teologie la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca, cu teza Muzica bisericească în ţinutul Vâlcii. Studiu monografic (2008). În 1976, a fost hirotonit diacon al Catedralei Episcopale din Râmnicu-Vâlcea. Între 1983-1996: preot la Biserica „Sf. Dumitru”, iar din 1996, la Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” – ambele, din Râmnicu-Vâlcea. În perioadele 1988-1990; 1993-1999: inspector, secretar eparhial, acuzator la consistoriul din cadrul Centrului Eparhial din Râmnicu-Vâlcea şi inspector de religie în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Vâlcea. Din 1990, profesor suplinitor de muzică bisericească, cor, tipic şi liturgică (din 1999, titular prin concurs) la Seminarul Teologic Liceal „Sf. Nicolae” Râmnicu-Vâlcea. Între anii 1988-1991 şi apoi din 2010, a organizat și dirijat Corala „Sf. Calinic de la Cernica”, a preoţilor vâlceni. Între 1999-2000: redactor responsabil al revistei „Renaşterea” a Episcopiei Râmnicului. Din 2007: preşedinte ales, al Cercului „Chesarie de Râmnic” din cadrul Episcopiei Râmnicului. Membru activ al „Forumului Cultural Vâlcean” (din 2008). Cărţi publicate: Muzica bisericească în ţinutul Vâlcii. Studiu monografic (2010); în colaborare: Seminarul Teologic Sf. Nicolae Rm. Vâlcea – 160 de ani de la înfiinţare  (1997), Dicţionarul muzical al muzicii bisericeşti la români (2011).

Ghelasie, Gheorghe (n. 23 apr. 1944, satul Şerbăneşti din com. Sălătrucel. Jud. Vâlcea – m. 2003) – teolog, cercetător, publicist. Şi-a închinat viaţa monahismului, la M-rea Frăsinei (ieromonah). Timp de doi ani, a urmat şi cursurile Facultăţii de Medicină din Cluj, de unde a fost dat afară din considerente politice. A încercat alinarea pe cale spirituală, a suferinţelor omeneşti fizice.

Lucrări publicate: Icoana chipului Maicii Domnului (1996), Mic dicţionar de isihasm (1996), Inima – taină şi grăire (1997), Minidogmatica teologului mistic creştin (1997), Un dialog despre originile lumii (1997), Scrieri isihaste (2005), Memoriile unui isihast, vol. I şi II (2006), Medicina isihastă (2007), Dialog în absolute (2007), Trăirea mistică a Liturghiei (2009), Moşul din Carpaţi – Mistica iconică (2009), Mystagogia icoanei (2010), Mic Acatistier. Pravilă carpatină (2010), Taina hranei. Reţetele medicinii isihaste (2011) în colaborare: Omul – chip al sacrului în căutări filocalice (1997), Acatistier sinaxar (2000). (OSCA II, pag. 156; www.ro.wikipedia.org/ghelasie_gheorghe).

Ghenadie, Cozianul (n. 1694 sau 1695 – m. ?, M-rea Cozia) – cărturar, traducător, autor de versuri. La vârsta de 10 ani, a făst trimis sî înveţe carte pe lângă undascăl Barbu, la Jiblea (judeţul Vâlcea). Orb, cu întreruperi, din pricini necunoscute. În timpul stăpânirii austriece în Oltenia, a fost numit egumen al M-rii Jitianu din comuna doljană Bolta Verde, după care episcopul Inochentie i-a încredinţat stăreţia M-rii Cozia (1729), pentru o perioadă de 8 ani, prelungită apoi (cu mici intermitenţe) de domni, până la sfârşitul vieţii lui. O perioadă scurtă a mai fost epitrop şi într-o vreme semna ca arhimandrit. S-a îndeletnicit cu transcrierea unor cărţi – un Miscelaneu, gromovnice, paterice, pilde filozofeşti, Minunile Maicii Precesta, şi cu tălmăcirea altora: în 1747, a tradus din ruseşte, de pe un manuscris din 1712, în versuri Itica, Ieropolitica sau Filosofia învăţătoare de obiceiuri; cu simboluri şi întâi cu chipuri luminată, spre îndreptarea şi folosul celor tineri, dovedind nu numai îndemânare, ci şi oarecare har poetic. A mai tradus, din slavonă în greacă, dintr-un Octoih, care va fi tipărit la Râmnic în 1811. (DLR, pag. 391-392; M-rea Cozia, pag. 215; OSCA II, pag. 157; COS, pag. 61-62).

Gheorghescu, Chesarie (n. 12 martie 1929, Oşeşti, jud. Vaslui) – teolog, cercetător, publicist. La vârsta de 16 ani, a intrat ca novice (frate) la M-rea Cozia, călugărindu-se aici în anul 1949. În 1955 absolvă, cu calificativul „Excepţional”, Seminarul teologic-monahal de la M-rea Neamţ. A studiat la Academia teologică de la Moscova-Zagorsk (1956-1960), după un an de învăţământ teologic superior în Bucureşti. În 1960, a fost arestat şi condamnat 10 ani, plus alţi 7, de temniţă grea, pentru „trădare de patrie” (a divulgat presei şi unor instituţii străine, date despre decretul comunist privind desfiinţarea monahismului din România. În 1965 a fost adus, cu domiciliu forţat, la M-rea Dintr-un Lemn, fiind considerat persona non grata, dar având dreptul şi aprobarea Episcopiei Râmnicului, să oficieze ca preot şi duhovnic. Doctor în ştiinţe teologice, cu teza Învăţătura ortodoxă despre iconomia dumnezeiască şi iconomia bisericească (publicată în „Studii teologice”, nr. 3-6/1980; ed. a II-a: 2001). Profesor la Seminarul special din Curtea de Argeş (1972-1977), exarh al mânăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor (1977-1988), după care a fost îndepărtat din funcţie şi trimis din nou la M-rea Dintr-un Lemn. Între 1989-1994: stareţ la M-rea Curtea de Argeş. Lucrări publicate: Arhimandrit dr. Chesarie Gheorghescu – Popas aniversar (1995; ed. a II-a: 1995), Scurtă prezentare a celor mai importante opere apologetice ale lui N. N. Rojdestvenski, V. D. Kudreavţev-Platonov şi S. S. Glagolov şi importanţa lor pentru un teolog (1960; teza de licenţă, în limba rusă), Mânăstirea Dintr-un Lemn, micromonografie (şase ediţii, între 1970-1995), „În dar aţi luat, în dar să daţi” (2000), Studii de teologie fundamentală şi apologetică 2003), Ofrandă cu smerită închinare pe altarul sfânt al preoţiei slujitoare (2009) etc. (OSCA II, pag. 158; Magda Manolache, Părintele arhimandrit Chesarie. Pro memoria, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2008, pag. 240-254).

Gheorghie Constandin, Râmniceanu (sec. XVIII) – tipograf, gravor. După felul cum s-a iscălit pe cărţi, se poate deduce că a fost fiul preotului Costandin tipograful şi s-a născut la Râmnic; asupra filiaţiei sale au existat păreri controversate, dacă tatăl său a fost Costandin Atanasievici sau Costandin Mihailovici. Dar niciun element din semnăturile lui Gheorghie sin popa Costandin nu precizează că el ar fi fost nepotul lui Mihai sau fiul lui Costandin Mihailovici.

Gravuri semnate de el au apărut în Cazania de la 1781, iar în colaborare cu Climent Ieromonahul, în: Triod (1782), Evanghelie (1784), Pilde filosofeşti (1783), Penticostar (1785), Ceaslovul (1792). Dintre imaginile clişeelor executate de el, amintim: Învierea lui Lazăr, Intrarea în Ierusalim, Spălarea picioarelor, Viaţa lui Iosif, Cinci fete înţelepte, Iisus pe cruce, Învierea Domnului, Simbolul împărtăşaniei. (Gravurarâmniceană,  pag. 51-53; OSCA II, pag. 159).

Gheorghie Vlădescu (sec. XVIII-XIX) – tipograf, gravor. Gheorghie sin Dimitrie Mihailovici, aşa cum a semnat pe cărţile tipărite sau Gheorghie Vlădescu, era fiul lui Dimitrie, deci nepotul lui Mihai Râmniceanu. Se pare că a fost primul tipograf şi gravor din familia strămoşului Atanasie Popovici, care nu a mai îmbrăcat hainele preoţiei, ajungând, în viaţa socială, la rangul de vistier doi (“vtori”), aşa cum a semnat pe Psaltirea din anul 1819, tipărită de el la Râmnic. A lucrat ca tipograf între anii 1798-1819, mai întâi la Bucureşti, apoi la Râmnic. Ca gravor, se poate spune că s-a făcut cunoscut începând cu anul 1798, prin clişeul semnat „Gheorghe tip[ograful]”, reprezentând Spălarea picioarelor, care a apărut în Triodul din acel an, la Bucureşti. Lucrările sale se înscriu în tradiţia iconografică bizantină, caracteristică Râmnicului, centru unde a deprins tainele meşteşugului tiparului şi al „săpării” lemnului. Triodulde la 1798 a fost prima carte tipărită în colaborare cu tatăl său; gravuri pentru ilustrarea cărţilor: Spălarea picioarelor, Sf. Treime, Sf. Vasilie, Sf. Cuminecătură, David Prooroc. (Gravura râmniceană,  pag. 54-56; OSCA II, pag. 159-160)..

Gregorian, Alexandru (n. la 23 iunie1903, în comuna Bujoreni, jud. Vâlcea – m. în 1983) – folclorist. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Teologie, şi-a desfăşurat activitatea la Scăeşti, jud. Dolj.

A alcătuit o minicolecţie – Cântece bătrâneşti din Oltenia de mijloc, din textele: Mioriţa; Iancu Jianu; Tudor; Dobre Haiducu; Cântecu Haiducului; Ilinca; Tunsu; Costea; Radu; Badiu; Of, bordei – toate culese din Scăeşti, judeţul Dolj, între anii 1920-1938. Toate acestea texte fac parte din Monografia comunei Scăeşti. (Dicţionarul etnologilor, vol. III, pag. 75-76; OSCA II, pag. 163-164).

Gregorian, Mihai (n. la 30 sept. 1901, în comuna Bujoreni, jud. Vâlcea – m. la 30 decembrie 1972, Bucureşti) – filolog, folclorist. Specializare în Franţa (1926-1927); doctorat în literatura română (1936). Carieră didactică în învăţământul preuniversitar, la şcoli din Craiova şi Bucureşti. A avut o contribuţie deosebită la cunoaşterea folclorului din Oltenia.

Lucrări publicate: Graiul din Clopotina (1937), Folclor din Oltenia şi Banatul răsăritean (1967), Folclor din Oltenia de Sud(1967). (Dicţionarul personalităţilor doljene, Craiova, Editura Aius, 1999, pag. 104-105; OSCA II, pag. 166).

Grigore, Constantin – teolog, cercetător şi publicist, originar din Curtea de Argeş. In 1926 (?), a fost numit director al Seminarului Teologic « Sf. Nicolae » din Râmnicu-Vâlcea, dovedindu-se, după aprecierea memorialistului Nicu Angelescu, care i-a fost coleg de breaslă şi prieten, „cel mai bun director pe care l-a avut vreodată seminarul”: a organizat în şcoală o bibliotecă model (achiziţionând, printre altele, biblioteca lui Th. Bălăşel), săli de lectură, muzeu etc. În anii ’40, a fost preşedintele Oficiului Local de Turism.

Cărţi publicate: Anuarul Seminarului « Sf. Nicolae » din Râmnicul-Vâlcii, pe anii şcolari 1925-1929; Clipe – Album cu fotografii din viaţa seminarului, 1926-1930 (1930); Râmnicul-Vâlcii. Loc de amintiri şi recreere (1944); în colaborare: Comentarul Sf. Evanghelii după Matei , vol. I şi II – trad. din greceşte (Memoriile,  pag. 256-257).

Grigore  Ieromonahul (sec. XVIII) – cărturar. Pe lângă manuscrise cu teme religioase, de la acest important cărturar cozian,  ne-au rămas şi lucrări laice,  cu preocupări de istorie universală.

Opere:Scara Sfântului Ioan Scărarul, lucrare care cuprinde şi 30 de cazanii pentru îndreptarea călugărilor şi un cuvânt de învăţătură către stareţ. Lucrarea a fost scrisă în timpul domniei lui Ştefan Racoviţă şi a Mitropolitului Chir Grigore, cu cheltuiala ieromonahului Sofronie, data isprăvirii fiind 15 august 1765; Un miscelaneu de la 1766, care cuprinde Istoria asediului Vienei; Descoperirea Sfintei Liturghii; Istoria risipirii Ierusalimului; Istoria luării Ţarigraduluiş.a. (Ioan Bianu, Catalogul manuscriselor româneşti, tom I, Bucureşti, 1907, pag. 361-362; Gabriel Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1959, pag. 96; Gamaliil Vaida, Cozia, Râmnicu-Vâlcea, Episcopia Râmnicului şi Argeşului, 1986, pag. 223-226; OSCA II, pag. 166-167). 

Grigore,  Râmniceanu (c. 1763 – c. 1828) – cărturar şi traducător, diortositor (corector), copist, autor de importante prefeţe. De la un dascăl ardelean, a deprins din tinereţe cunoştinţe de astronomie şi matematică. La 17 ani, era ierodiacon la Episcopia Râmnicului, unde a învăţat bine greaca, istoria şi geografia; citea din clasicii greci, iar lectura sa preferată era Marea Enciclopedie franceză. Ieromonah din 1787, arhimandrit la Bucureşti (1793), unde, printre altele, a fost dascăl la Liceul « Sf. Sava ». În 1822, cu sprijinul domnitorului Grigore D. Ghica, a fost numit episcop de Argeş. XVIII-XIX) – copist. Ne-au rămas de la el următoarele  manuscrise: Rugăciuni şi Rânduiala călugăriei, Râmnicu-Vâlcea, 1780(Râmnicu-Vâlcea, 1780); Varlaam şi Ioasaf, Râmnicu-Vâlcea, 1783 şi 1784); Floarea darurilor (Râmnicu- Vâlcea, 1800). Prefeţe la Antologhion (1786), la Cazanii (1792), la Pravoslavnica învăţătură (1792), Triodion (1798), Loghică (1826)  etc. (G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1959, pag. 92-94; DLR, pag. 415-416; OSCA I, pag. 171-173).

Guşetoiu, Jean (n. la 26 nob. 1908, în localitatea Băileşti, jud. Dolj) – militar şi învăţător, publicist, animator cultural. Şi-a început cariera ca militar, în 1930 obţinând gradul de sublocotenet. În 1930, s-a transferat din Tulcea, unde funcţionase ca învăţător,  la Şcoala Primară cu 7 clase din Râmnicu-Vâlcea, unde se stabileşte definitiv. A funcţionat ca învăţător, profesor şi director la şcoala din Vlădeşti, timp de 28 de ani (1931-1970). Membru fondator al Cooperaţiei Săteşti din Vlădeşti (preşedinte); iniţiator, fondator şi director al Căminului Cultural din comuna Vlădeşti – Vâlcea; membru în Comisia Comitetului Şcolar Judeţean Vâlcea (1946); corespondent al "Gazetei luptătorilor"; responsabil cultural al comunei Vlădeşti (1946); şeful biroului IOVR; judecător la judecătoria înfiinţată în comuna Vlădeşti încă din anul 1938. Organizator de şezători, serbări, teatru, coruri, hore ale satului, cu tinerii din sat. A condus tabere de muncă pentru folosul obştesc, în comunele: Păuşeşti-Măglaşi (jud. Vâlcea, 1937), Gostavăţ (Olt – fost Romanaţi, 1939), Padeş  (Mehedinţi, 1939). Distins cu Diploma de Onoare şi Medalia ComemorativăMedalia Centenarului Regelui Carol I  Medalia Eliberării de sub Jugul Fascist (1945); Medalia Crucea Comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial 1941-1945 (1995). A publicat volumul Pe firul Oltului (1966). (OSCA II, pag. 175-176).

Ilarion (Ieromonahul) (sec. XVIII) – copist. Copiază la Mânăstirea Bistriţa mai multe cărţi: Minunile Maicii Domnului (1735), Cuvinte şi tâlcuri ale Sf. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1744), Vieţi de sfinţi, Cuvinte ale Sf. Părinţi Varlaam şi Ioasaf (1745), Tâlcul Apocalipticului Sf. Ioan Teologul; Învăţături ale Avei Dorothei; Itica Ieropolitica (1748), Învăţăturile Sf. Efrem Sirul şi Diopteia (1751) ş. a. (OSCA II, pag. 180-181).

Inochentie (sec. XVII-XVIII) – teolog; cărturar, animator cultural. Călugărit în 1702 la Tismana, egumen la la M-rea Motru şi apoi la Brâncoveni. După decesul episcopului Ştefan, în septembrie 1727 a fost propus şi la 11 mai 1728 – confirmat în funcţia de episcop al Râmnicului (fiind hirotonit de mitropolitul Belgradului!). A fost nevoit să se confrunte cu Curtea vieneză care, în urma ocupării Olteniei de către austrieci, acţiona în sensul restrângerii drepturilor Bisericii Ortodoxe din Oltenia. S-a dovedit un dârz apărător al Bisericii Române. A avut strânse legături cu preoţii din Şcheii Braşovului. A desfăşurat o bogată activitate culturală, tipărind (între 1730-1734) unele dintre manuscrisele înaintaşului său Damaschin: Întâia învăţătură pentru tineri, Molitfelnicul, Ceaslovul, Triodul, Liturghierul şi Catavasierul, care au fost răspândite şi în Banat şi Ardeal. La moartea sa, a lăsat moştenire M-rii Motru toate bunurile personale. (Istoria Eparhiei Râmnicului, pag. 187-188).

Ioan (Arhimandritul) (sec. XVII-XVIII) – cărturar, caligraf. Trecut mai întâi pe la Câmpulung, în anul 1705 a venit la Episcopia Râmnicului. Pe lângă el, s-a ridicat ieromonahul Lavrentie Dimitrievici care, traducând, în 1705, la Episcopia Râmnicului, s-a dedicat revizuirii numeroaselor tipărituri ce au apărut aici, pregătindu-i pe ucenicii tipografi. Arhimandritul Ioan l-a îndemnat pe ierodiaconul Dosotei să transcrie romanul Varlaam şi Ioasaf. El însuşi era un desăvârşit caligraf. Pomelnicul Hurezului, terminat la 28 martie 1699 şi aflat în arhivele vâlcene, este o probă evidentă în acest sens. Pentru însuşirile sale deosebite şi pentru dragostea pe care o purta aşezămintelor de sub oblăduirea sa, arhimandritul s-a bucurat de o deosebită atenţie din partea lui Constantin Brâncoveanu, scrisorile dintre ei având un caracter intim şi prietenesc. (OSCA II, pag. 181).

Ionescu, Alexandru (n. în anul 1881 în satul Vijoieşti din comuna Tetoiu, jud. Vâlcea – m. 7 febr. 1959, Vijoieşti) – publicist. Pseudonim: Alecu Ionescu-Tetoiu. A lucrat ca învăţător la şcoala din Vijoieşti, pentru construirea căreia a făcut apel la ajutorul public, colectând fonduri pentru terminarea lucrărilor. Participant activ la marile evenimente ale perioadei în care a trăit: Răscoala din 1907, Primul Război Mondial, instaurarea comunismului în România. Bogată activitate publicistică, în revistele “Domnia legilor”, “Cuvântul românesc” şi “Învăţătorul – Farul”, care apăreau la Râmnicu-Vâlcea.

A publicatOmagiu lui Iorga (1931). (OSCA II, pag. 183-184).

Ionescu, Gheorghe (n. 5 iulie 1944, com. Frânceşti, jud. Vâlcea) – psiholog, specialist în psihologie clinică şi logopedie; publicist, ziarist. A urmat cursuri de psihoterapie a copilului şi de psihologie clinică şi medicală. A lucrat ca psiholog logoped la Laboratorul de sănătate mintală din cadrul Spitalului Judeţean Vâlcea (1972-2009). În anul 1991, a înfiinţat SC Medical GI SRL, cu profilul Servicii medicale psihologice şi activităţi de psihoterapie ocupaţională prin prelucrarea lutului (execuţie de măşti terapeutice), pentru tratarea depresiilor la adulţi. Este membru al Colegiului Medicilor şi Farmaciştilor (1972-1989); din 1989: membru al Asociaţiei Psihologilor din România şi membru în Colegiul Psihologilor. Între 1993 (septembrie) şi 2005, a scos (cu unele intermitenţe) publicaţia « Academia politică ». În 2003, a fost condamnat penal pentru calomnie prin presă-pamflet (fără să fi menţionat numele reclamantului!), câştigând recursul la Strassbourg (2005) şi 2000 euro despăgubiri materiale şi morale din partea statului român. Între februarie 2005 şi martie 2009: redactor-şef la săptămânalul « Ecranul vâlcean ». În anul 2000 a primit Diploma de excelenţă pentru publicistică, din partea Fundaţiei Culturale « Vâlcea 1 » şi a Prefecturii Jud. Vâlcea; ulterior, aceeaşi distincţie, i-a fost acordată de « Monitorul de Vâlcea », pentru colaborarea consecventă şi de calitate cu această publicaţie, între 2002-2010.

Irineu Slătineanul, Irineu; pe numele de mirean – Popa, Ion) (n. 16 nob. 1957 în satul Spinu din com. Perişani, jud. Vâlcea) – teolog şi jurist (dublă licenţă), publicist. Cursuri de limbă şi literatură franceză, la Facultatea de Litere din Grenoble (1986-1987); cursuri de doctorat în teologie, specialitatea Dogmatică, la Institutul Saint Serge din Paris (1986-1990), cursuri de limba engleză la Londra (1989-1990), cursuri de arheologie biblică (1990-1991); doctor în teologie al Institutului Saint Serge din Paris, cu teza La personne et la communion des personnes dans la  théologie de Saint Basile le Grand (1990, cu calificativul Magna cum laude), şi al Facultăţii „Nicolae Titulescu” din Craiova, cu teza Raportul dintre perceptele morale creştine şi normele juridice (2005, cu calificativul Cum laude). Carieră universitară în învăţământul teologic, la Paris (1990-1991: Institutul Saint Serge) şi în ţară – Facultatea de Teologie din Craiova (din 1991) şi Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu (1999-2001). Din 6 octombrie 1991: arhiereu la Episcopia Râmnicului, sub numele de Irineu Slătineanul; din 2000: referent pentru manuale de religie, în cadrul Comisiei Teologice şi Liturgice a Sfântului Sinod; din 2003: secretar al Comisiei Speciale pentru Canonizarea Sfinţilor Români, din cadrul Sfântului Sinod. În ziua de 27 iulie 2008, a fost înscăunat ca Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. Din 1994, este şi conf. univ. la facultăţile de teologie din Sibiu şi Craiova (aici, şi şef de catedră) ; din 2004, şi decan al Facultăţii de Teologie din Craiova. Cetăţean de onoare al municipiului Râmnicu-Vâlcea (2009). Autor al mai multor lucrări originale – Convorbiri despre spovedanie (1996), Preoţi în cătuşe (1997), Iisus Hristos sau Logosul înomenit (1999), Experienţe mistice la Părinţii orientali (2002), L’église communion des hommes dans la Sainte Trinité (2003), Le mystère de la Sainte Trinité dans la communion des Personnes (2003) etc. – şi a numeroase traduceri din franceză (Paul Evdochimov, Ortodoxia – 1996) greacă (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări – 1995) şi rusă (Stareţul Sofronie. Mistica vederii lui Dumnezeu – 1995). (www.mitropoliaolteniei.ro)

Ivan, Ilie (n. la 2 oct. 1954 în com. Perişani, jud. Vâlcea) – teolog, cercetător, publicist. Doctor în teologie cu teza Cuvântul în slujirea mântuirii (1997). A slujit ca preot(1985 – 1989), apoi profesor şi director la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea (1990-1996); în anul 1994 a fost numit profesor de religie la Şcoala Generală nr. 4 din Râmnicu-Vâlcea, iar în anul 1991 – inspector şcolar (onorific). Iconom stavrofor, dîn anul 1991. Membru fondator al Fundaţiei Culturale „Sfântul Antim Ivireanul”. Lector titular la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfânta Filofteea” din Piteşti (din anul 1996), în prezent – conferenţiar;

Cărţi publicate: Cuvântul în slujirea mântuirii (2000), Omiletica ortodoxă. Repere teoretice, metodice şi practice (1999). Îndrumător catehetic (2001).(OSCA II, pag. 194).

Întorsureanu, Alexandru (n. 28 martie 1922, com. Vaideeni, jud. Vâlcea) – operator, regizor de film. Filmologie (în colaborare):  Nu vreau să mă însor (1960), Poveste sentimentală (1961), A fost prietenul meu (1962), Cartierul veseliei (1964), Zodia fecioarei (1966), Împuşcături pe portative (1967), Canarul şi viscolul (1969), Felix şi Otilia (1972) etc. (DC, pag. 234; OSCA I, pag. 198)

Lungu, Traian D. (n. 18 decembrie 1936, Târgu-Jiu – m. 6 mai 1993, Ploieşti, unde a şi fost înmormântat) – filolog, scriitor, animator cultural, critic de artă etc. Bibliograf la Biblioteca Judeţeană din Târgu-Jiu, apoi profesor la Ocniţa (Ocnele Mari) şi Râmnicu-Vâlcea (titular la Şcoala nr. 9 din Ostroveni). Director al Şcolii Populare de Artă din Râmnicu-Vâlcea (1970). Creator şi animator cultural polivalent, Traian D. Lungu (“TDL”) s-a manifestat cu talent în aproape toate domeniile vieţii culturale: poezie, proză, dramaturgie, teatru, actorie, regie de teatru, film, scenarii, critic teatrală şi de artă, editare de reviste, domeniul satiric-umoristic etc. Şi-a adus contribuţii substanţiale la constituirea şi funcţionarea unor structuri de viaţă culturală şi artistică: Teatrul Popular din Râmnicu-Vâlcea, Cenaclul literar (şi apoi Societatea Literară) “Anton Pann”, Salonul Creatorilor Vâlceni, Studioul Artistului Amator, Cineclubul etc. Prezent în  numeroase antologii: Cumpăna (1966), Trepte (1972), Casa de sub pădure (1976), Cadran solar – volum colectiv (Craiova, 1986). Volume publicate: Furie blândă – versuri şi evocări (1996, post-mortem). (OSCA I, pag. 209-210).

Lupu, Florin (n. la 1 oct. 1988, în Timişoara – m. 17 martie 2002, în aceeaşi localitate) – economist,publicist; specializat în marketing şi economia serviciilor. Şi-a făcut studiile elementare şi medii la Râmnicu-Vâlcea. Membru fondator al Fundaţiei pentru Dezvoltare prin Educaţie Economică şi Parteneriat (DEEP) şi director executiv al acesteia; director executiv al Asociaţiei « Pro Democraţia » (APD); membru în comitetul de conducere al Clubului Bucureşti, responsabil cu relaţiile publice; coordonator de marketing în cadrul Centrului Naţional de Coordonare al Asociaţiei. A făcut parte din grupul de lucru pentru elaborarea strategiei de dezvoltare durabilă a României, sub programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi a participat la negocierile cu partidele politice parlamentare privind stabilirea unei variante comune pentru o nouă lege electorală. Lucrări publicate: Cetăţeanul şi statul – minimanual de educaţie civică pentru jurnalişti (1998). (OSCA II, pag. 206).

Lupu, Ion (n. 7 febr. 1951, în com. Mateeşti, jud. Vâlcea) – solist de muzică populară. Prima înregistrare a avut-o la vârsta de zece ani. Solist al orchestrei de muzică populară a Casei de Cultură „Constantin Brâncoveanu” din Horezu (1971), solist al orchestrei de muzică populară "Izvoraşul", a Combinatului Chimic Râmnicu-Vâlcea (1972) etc. A participat la o serie de festivaluri şi concursuri naţionale şi europene (Polonia, Cehoslovacia, Franţa ş. a.), obţinând prestigioase premii. Deţine un bogat şi variat repertoriu, numărând peste o sută de piese: doine, balade, cântece propriu-zise, cântece de joc şi cântece de viaţă nouă. Discul său de debut cuprinde 4 piese, iar studiourile din Bucureşti ale Radioteleviziunii Române i-au imprimat 18 piese. Un alt disc este intitulat Neicuţă din Drăgăşani. A imprimat cinci albume de muzică populară. CJCPTCP Vâlcea a editat o culegere, Vâlcea, cântecele tale, cu mai multe piese din repertoriul interpretului (1988). (OSCA II, pag. 207-208 ; www.adevărul.ro/ion_lupu).

Macarie (sf. sec. XV – înc. sec. XVI). – tipograf. A rămas vestit prin tipărirea primelor cărţi din Ţara Românească (în limba slavonă): Liturghier (1508), Octoih (1510) şi Evangheliar (1512). Despre viaţa şi activitatea sa s-au scris zeci de studii şi articole; puţinătatea ştirilor biografice despre el a dat naştere, însă, la numeroase dispute privind identitatea lui şi, pe de altă parte, locul tipăririi celor trei cărţi. În anul 2008, arhimandritul Veniamin Micle de la M-rea Bistriţa a alcătuit, a tipărit şi a dat publicităţii prima lucrare de proporţii, cu caracter monografic, dedicată celor două controversate teme: originea ieromonahului Macarie şi locul tipăririi celor trei cărţi celebre: Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512).Printr-o bogată documentare şi o argumentaţie – în cea mai mare parte, greu de demontat – , autorul demonstrează că Macarie ar fi putut să fie, în realitate, tipograful transilvănean Martin Bârsanul care, din motive istorice plauzibile, s-ar fi refugiat în Ţara Românească, ajungând la M-rea Bistriţa, unde a tipărit cele trei cărţi. (DLR, pag. 526; arhim. Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, tipograf român, 1508-1512,Mânăstirea Bistriţa Olteană, 2008).

Marcu-Pandrea, Andrei (n. 9 febr. 1936, Bucureşti) – medic, scriitor, etnolog, antropolog, istoric, publicist, lingvist. Între 1961-1963, a funcţionat ca medic stagiar în Ţara Loviştei (Boişoara), perioadă în care scrie cartea Medic la Boişoara – o adevărată capodoperă: combinaţie originală de memorialistică, sociologie, practica medicinii, antropologie, folcloristică, istorie etc. În urma cercetărilor de teren efectuate în Boişoara şi în alte localităţi din Ţara Loviştei, între aniii 1967-1975, timp de 1000 de zile, savantul va strânge o cantitate impresionantă de informaţii şi date dintr-o serie de domenii (geologic, geografic, ecologic, arheologic, istoric, numismatic, antropologic, demografic, antroponimic, toponimic, etologic, etnologic, etnografic, folcloric, al structurilor sociale, al arhitecturii populare etc.). Din 1970:membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România şi membru al Comisiei de Demografie a instituţiei; membru al Comisiei de Antropologie, Etnologie şi Dialectologie a Academiei Române şi membru fondator al Societăţii „Prietenii Muzeului Nicolae Bălcescu din Bălceşti pe Topolog. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1971). În 1972, a susţinut un prim doctorat – în Antropologie, la Universitatea din Bucureşti. În 1979, ca urmare a persecuţiilor politice, a emigrat în Franţa, obţinând cetăţenia în 1986. Doctor în etnologie la Sorbona, cu lucrarea Contributions à l’étude éthnologique de la terminologie de la parenté au „Pays” de Lovistea (Roumanie). În 1984: membru al ARA (American Romanian Academy of Arts and Sciences, Davis University of California, USA), iar în anul următor – şef (onorific) al Departamentului de Etnologie de la Institutul de Cercetări al ARA; cofondator al Asociaţiei Sociologilor şi Etnologilor (ASE), afiliată Casei Române din Paris; este numit trezorier (cu titlu onorific) al Centrului Român de Cercetări din Paris (1986). Membru de onoare al Academiei Române – Comisia de Antropologie (1994).

Cărţi publicate: Hoinar prin Bucegi (1954; ed. a II-a, 1973), Medic la Boişoara (1967), Antropologia, genetica şi patologia izolatelor (1973), Terminologie de la parenté au pays de Loviştea (Roumanie) (Paris – 1982 şi 1983), Copita Pisicuţei (Aalborg – Danemarca, 1994), Unde s-a dat bătălia de la Posada (Aalborg – Danemarca, 1994), Pasărea măiastră. Retrospectivă Brâncuşi (Paris, 1995), Voievodul cailor (Aalborg – Danemarca, 1995), Cu puşca după zmei. Unde s-a dat bătălia de la Posada (Bucureşti, 2000), Cinci într-un Topolino (Râmnicu Vâlcea, 2002). (Enciclopedia . . . vol. 13, pag. 277-278); ILRAM, II, pag. 1053).

Marica, George (n. la 1 nob. 1904 în Horezu, jud. Vâlcea – m. la 1 martie 1982) – sociolog, cercetător; specializări postuniversitare în Germania, în urma obţinerii unor burse. Doctorat în anul 1931, la Universitatea din Köln – Germania, cu teza EmileDurkheim- Sociologie und Sociologismus (1932).  Din anul II de facultate, ocupă funcţia de bibliotecar onorific al Seminarului de Sociologie; asistent la Catedra de Sociologie (1937-1949); profesor de filosofie antică şi medievală (1949-1969); şef de sector al Secţiei de Sociologie şi delegat să conducă Secţia de Filosofie a Academiei RSR, filiala Cluj (din anul 1969). Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice.

Cărţi publicate: Problema culturii moderne în sociologia germană (1935), Conducerea la copii. Studiu psihosociologic (1942), Despre patrie. Studiu sociologic (1942), Psihologia mahalalei (1945), Conceptul de social (1946),  Statul ca structură psihică şi socială – curs litografiat în două volume (1948), Studii de istoria şi sociologia culturii române din secolul al XIV-lea, vol. I-III (1977-1980) etc.; în colaborare:   George Bariţ. Scrieri social-politice – Studiu şi antologie (1963).  (Alfred Weber, în: "Einfuhrung in die Soziologie", 1935; OSCA II, pag. 211-212).

Marina, Ioan (Iustinian) (n. 22 febr. 1901, com. Stăneşti – satul Suieşti, jud. Vâlcea – m. 26 martie 1977, Bucureşti) – teolog; fost director al Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea şi preot de mir la Episcopia Râmnicului (1932-1939), conducător al tipografiei eparhiale de aici (1939-1940), membru în Consiliul Central al Asociaţiei Generale a Clerului din România. A contribuit la evadarea din lagărul de la Târgu-Jiu a lui Gh. Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer. Arhiereu şi mitropolit la Iaşi (1945-1948), arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi (al treilea) patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977). A desfiinţat Biserica Română Unită cu Roma, integrându-i pe credincioşii acestei biserici în BOR (1 – 21 oct. 1948). Iniţiator al colaborării dintre Biserica Ortodoxă Română şi autorităţile comuniste (demers şi strategie pentru care a fost numit de unii, pe nedrept şi tendenţios, “Patriarhul roşu”; în realitate, s-a bucurat nu o dată, de “atenţiile” Securităţii, mai ales din cauza sprijinirii unor mari persecutaţi ai regimului, precum Efrem Enăchescu şi Bartolomeu Anania). Alte realizări ca patriarh al BOR: elaborarea şi votarea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea BOR (5 mitropolii, 13 eparhii sufragane şi două eparhii româneşti în diaspora, aşezăminte de asistenţă socială pentru preoţi şi călugări bătrâni (Dealu), pentru călugăriţe şi preotese bătrâne (Viforâta), iniţiativa trecerii unor ierarhi, călugări şi credincioşi în rândul sfinţilor (28 februarie 1950), generalizarea cúlturilor unor sfinţi ale căror moaşte se află în ţara noastră, reorganizarea învăţământului teologic etc. Cărţi publicate: 12 volume, sub titlul semnificativ de Apostolat social (1948-1976); continuarea apariţiei unor periodice româneşti („Biserica Ortodoxă Română”, din 1874) şi editarea altora noi; reeditarea unor cărţi religioase fundamentale: Biblia sinodală, Noul Testament ş. a. În această perioadă, s-au construit din temelie 302 biserici (printre care – reconstruirea şi sfinţirea de către el personal, ca patriarh, a bisericii din Sueştiul natal) şi au fost reparate sau restaurate alte 2345, dintre care monumente istorice – 999 etc. (MDE II, pag. 1383; OSCA I, pag. 221-222; Patriarhul Justinian).

Marinescu, Nicolae (n. 19 nob. 1910 în com. Mihăeşti din jud. Vâlcea – m. 2002) – învăţător şi apoi profesor de matematică; folclorist, animator cultural de excepţie. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial, căzând prizonier în 1942, la Cotul Donului, şi îndurând 4 ani de calvar în Siberia; după revenirea în ţară, a primit decoraţia Coroana României, cu spade în grad de Cavaler, cu panglică de Virtute Militară (1945, prin Înalt Decret). Profesor la şcoli din Mihăeşti, Momoteşti şi Zlătărei (aici, şi director), iniţiator (şi apoi director) al construirii Căminului cultural din Zlătărei, unde a desfăşurat o activitate entuziastă şi eficientă de animator cultural (ca folclorist, textier, regizor, scenarist, dirijor şi prezentator). A contribuit substanţial la amenajarea Muzeului Vinului şi Viei din Drăgăşani, procurând obiecte şi documente adecvate (din domeniul viticulturii). (Monografia Drăgăşani, pag. 413-417).

Marinoiu, Rozica (n. 9 ian. 1946, com. Berevoeşti, jud. Argeş – m. 27 dec. 2010; stabilită în jud. Vâlcea în anul 1964) – învăţător, cercetător, publicist; carieră didactică. Autoare sau coautoare de lucrări didactice şi de îndrumătoare metodice.

Cărţi publicate: Enciclopedie didactică (1993); în colaborare: Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de Limba şi Literatura română (2002), Limba şi literatura română. Comunicare elaborată (2003), Să învăţăm matematica . . . prin joc (2003), Dincolo de hotarul de clasă (2003); cărţi de popularizare: Albă ca zăpada, după Fraţii Grimm. A întemeiat şi condus, în calitate de redactor şef, revista „Muguri” (1995-2001) a Şcolii Generale nr. 2 din Râmnicu-Vâlcea, şi „Învăţătorul” – publicaţie a Filiale Învăţătorilor „Teodor Geantă” a Fundaţiei „Dascălul vâlcean”(1996). În anul 2004, a primit Medalia „Meritul pentru învăţământ”, acordată de preşedinţia României (OSCA I, pag. 224-225).

Măldărescu, Ion (n. 19 febr. 1941, Râmnicu-Vâlcea) – energetician; cercetător, publicist, cineast amator, fotograf, animator cultural. Fondator sau membru activ al mai multor societăţi şi asociaţii, printre care „Fundaţia MAREŞALII ROMÂNIEI” şi „Societatea Culturală ANTON PANN” (preşedinte al acesteia, între 2006-2010). Participare la expoziţii anuale de artă grafică, decorativă şi fotografică (1981-1987). Întemeietor şi conducător al revistei „Pandurul” (1993-2004, seria nouă a revistei omonime întemeiate de Dumitru Măldărescu – tatăl său, în 1933).  Cărţi publicate – Iubire de Râmnic (1995); în colaborare: Întreprinderea Electrocentrale Râmnicu-Vâlcea. File de monografie (1979), Râmnicu-Vâlcea. Mică enciclopedie, vol. I-IV (2002). Filme realizate (singur sau în colaborare): Forever – Amintiri din viitor (1992), Onorul la mareşal (2006), Transfăgărăşanul (2006), Personalităţi române şi faptele lor (2007), Luminile oraşului, p. I–II (2007, 2008) etc. Premii şi distincţii primite: 1959 – Diplomă şi locul al doilea la Concursul republican de paraşutism – faza pe ţară (sărituri din aeronavă cu aterizare la punct fix) şi nominalizarea în Lotul Naţional de Paraşutism, Aeroclubul Sportiv Timişoara (1959), Premiul de excelenţă pentru performanţă în domeniul cercetării istorice, acordat de Forumul Cultural al Râmnicului

(2002) etc.; alte diplome şi distincţii,i-au fost acordate pentru promovarea culturii şi spiritualităţii vâlcene în ţară şi în lume. În anul 2010, a înfiinţat revista on line ART-EMIS (OSCA II, pag. 222-223; Personalităţi române . . . , VII – pag. 223-240, VIII – pag. 8-11, vol. IX – pag. 9-12 etc.).

Măleanu, Gheorghiţa (n. 1919, com. Bărbăteşti, jud. Vâlcea – m. 12 iulie 2007, Bărbăteşti) – meşter şi creator popular (broderie şi cusături), poet-ţăran („popular”), culegător de folclor, actor, animator cultural – remarcată, în toate aceste calităţi, la nivel naţional (este membră a Academiei Artelor Tradiţionale din România)  şi chiar internaţional (în arta populară). Prezentă în antologiile Zece poeţi ţărani şi Stare de dor. Poeţi şi pictori ţărani (1983). În 1977, CJCVCT Vâlcea i-a publicat volumul de versuri Cămaşa Românească. De-a lungul timpului, pentru creativitatea sa polivalentă, de natură populară, a obţinut numeroase premii – Premiul special pentru costumul cu vâlnic (1968), Premiul I la Concursul judeţean „Hora Costumelor” (1972, 1973, 1974, 1976), Marele premiu şi Medalia de aur la Expoziţia republicană de artă populară (1974), Premiul Uniunii Artiştilor plastici (1977), Premiul IV la Concursul „Cel mai frumos costum popular” (1977) etc. şi « un cufăr plin cu medalii » (Elena Stoica). Interpretă a mamei lui N. Bălcescu, în spectacolul cu piesa Dialog nocturn pentru o piesă nescrisă de Doru Moţoc. Din cunoscutele-i poezii (Cămaşa românească, Să ne cinstim ţăranii, Două lacrimi ş.a.), a recitat cu numeroase ocazii, printre care: în casa proprie, în faţa lui Amza Pellea (care a numit-o « Ţara-mamă ») şi pe scena Sălii Palatului din Bucureşti, cu ocazia unui spectacol de gală.

A participat şi la mai multe expoziţii de creaţie populară românească şi artă naivă: Stockholm-Suedia (1978), Expoziţia Internaţională din Bulgaria, din 1978, unde a obţinut Premiul III, etc., promovând cu pasiune şi succes cultura populară vâlceană. În cadrul Şcolii Populare de Artă din Râmnicu-Vâlcea, a condus o clasă de tinere talente, doritoare să păstreze valorile populare tradiţionale româneşti. (OSCA II, pag. 223-224; Elena Stoica, In memoriam Gheorghiţa Măleanu, în “Buletin informativ”, editat de Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, nr. 8/august 2007, pag. 28-30; Prezenţe feminine, pag. 62-64).

 Micle, Veniamin T. (n. 7 iulie 1939, satul Plopiş din comuna Siseşti – judeţul Maramureş) – teolog, cercetător, publicist; stareţ al M-rii Bistriţa (1983-1992), în prezent – arhimandrit şi preot slujitor la aceeaşi mănăstire. Cursuri postuniversitare la Universitatea din Bucureşti (1966-1968); cursuri de doctorat la Facultatea de Teologie Catolică a Universităţii din Strassbourg, cu o bursă franceză (1968-1971); carieră didactică (1971-1979); eclesiarh la Episcopia Râmnicului (1982-1983); 1983, iunie-aug.: bursă în vederea studierii manuscriselor româneşti de la M-rea Prodromul de la Muntele Athos. A publicat 57 de volume, din care menţionăm: Monumentul Coşuna-Bucovăţul Vechi (1982),  Sf. Grigorie Decapolitul. Viaţa şi minunile (1987), Trepte spre amvon (1993), Istoria Bisericească de Samuil Micu (1993), Sfântul Antonie de la Iezerul (1994), Mânăstirea Bistriţa Olteană (1996), Manuscrisele româneşti de la Prodromul (1999), Minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos (1999), Predici şi cuvântări de Eufrosin Poteca (1993), Cuviosul Chiriac Râmniceanu, monahul isihast (2003), Şcoala Mânăstirească de la Bistriţa în cultura românească (2004), Ieromonahul Macarie, tipograf român, 1508-1512 (2008), Macarie tipograful. Aniversare (2010), Octoihul ieromonahului Macarie. 1510-2010 (2010) etc.; coautor la Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. I – Prezentare generală (ed. I, 2010). Ca o performanţă unică în cultura română, demnă de marii cărturari ai neamului nostru, execută singur toate operaţiile legate de naşterea cărţilor sale – elaborare, tehnoredactare computerizată, tipărire (la tipografia proprie), ilustrare, legare etc. A editat, în anul 2003, opera arhimandratului Chiriac Râmniceanu, « monahul isihast » originar din Râmnicu Vâlcea: Lexicon de numele sfinţilor şi Cronica, 1811-1827, după ce publicase anterior o monografie despre acesta. Cetăţean de onoare al municipiului Râmnicu-Vâlcea (2009). (OSCA I,  pag. 235-236; Arhim. Veniamin Micle, Memorial, 2005).

Mihalcea, Ion (n. la 8 oct. 1952 în comuna Alunu, jud. Vâlcea) – jurist, cercetător, publicist. Cursuri postuniversitare la Facultatea de Drept Bucureşti (1988-1990). În anul 2000 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema Tehnica juridică. Notar stagiar la Notariatul de Stat Câmpina, Prahova (1984); procuror la Roşiorii de Vede (1984-1985) şi Râmnicu-Vâlcea (1985-1998); judecător la Râmnicu-Vâlcea (1999-2000) şi, din 2002, preşedinte al Secţiei penale a Tribunalului Vâlcea. În paralel, carieră universitară la Universitatea “Constantin Brâncoveanu” (din 1993).

Lucrări publicate: Dreptul civil. Speţe şi soluţii din practica judiciară (2000), Valenţele creatoare ale tehnicii Dreptului (2000), Dreptul civil. Raportul juridic real şi raportul juridic obligaţional (2001),  Criminologie şi elemente de penologie (2002); în colaborare: Dreptul comercial, (2001), Drept (2002). (OSCA II, pag. 231-232).

Mihăescu, Florin (n. 19 febr. 1923 în com. Tomşani din jud. Vâlcea; nepot al lui Th. Bălăşel) – inginer şi filolog (dublă specializare), eseist, publicist, editor. A făcut parte din grupul de meditaţie şi studii tradiţionale „Hyperion”, al lui Vasile Lovinescu, grup activ şi azi. În 1994, împreună cu Roxana Cristian şi Dan Stanca, a înfiinţat editura „Rosmarin”, cu profil spiritual şi tradiţional, la care va publica cea mai mare parte a operei lui Vasile Lovinescu, al cărui legatar testamentar este. Bogată activitată editorială şi redacţională: face parte din conducerea revistei „Raţiunea mistică”, editată de Fundaţia „Sfântul Gheorghe-Vechi”, din consiliul redacţional al revistei „Ianus” (iniţiată de Fundaţia „Har”) şi din cenaclul bisericii „Pogorârea Sfântului Duh”; din 2004, este redactor al publicaţiei „Scrieri şi studii tradiţionale”. Autor prolific, cu lucrări dedicate, în principal, tradiţiei spirituale şi operei lui Shakespeare: Hamlet, prinţul melancoliei (1997), Shakespeare şi teatrul iniţiatic  (1998), Omul în tradiţia creştină (1999), Shakespeare şi tragediile iubirii (2000), Simbol şi ortodoxie (2000), Cosmosul în tradiţia creştină (2001), Shakespeare şi tragediile însingurării (2001), Shakespeare şi piesele basm (2003), Doctrină şi simbol în Evanghelia lui Ioan (2005), Cultură şi simbol (2005), Spiritualitate şi simbol (2005) etc. ; în colaborare: „Minima spiritualia” (1995?), Vasile Lovinescu şi funcţiunea tradiţională (1998), René Guenon şi tradiţia creştină (2001). (După Fişa alcătuită de I. St. Lazăr şi OSCA II, pag 232-233).

Mihăescu, Grigore M.  (n. la 5 martie 1921, în comuna Popeşti, jud. Vâlcea) – inginer horticultor, cercetător, publicist. Doctor în horticultură, cu teza Contribuţii la studiul comportării piersicului în zona preorăşenească a capitalei (1960).Stagii de documentare în Bulgaria (1960) şi URSS (1961). În perioada 1950-1986, în cadrul Facultăţii de Horticultură din Bucureşti, a parcurs toate gradele universitare, până la cel de profesor, obţinut în 1982. A efectuat cercetări în domeniile: fenologie, ecologie şi agrotehnică pomicolă în condiţiile zonei Bucureşti. Premiul „Gh. Doja” al Academiei Române (1961) şi un premiu al Ministerului Învăţământului, pentru lucrarea Pomicultura specială. Membru de onoare al Societăţii Române a Horticultorilor.

Volume publicate: Pomicultura specială(1961), Cultura piersicului (1966 şi 1981),Cultura căpşunilor (1970), Cultura căpşunului în câmp şi solarii (1987), Pomicultura, vol. II (1967), Cultura pomilor pe lângă casă (1982), Pomicultura zonelor înalte (1985), Ghid pentru meseria de pomicultor (1986), Pomicultura specială (1977), Cultura alunului (1989), Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică (1992 şi 1994), Formarea şi întreţinerea coroanelor la pomi (1996), Pomicultura ecologică (1998), Pomicultura de la A la Z (2007) etc. (Dicţionarul specialiştilor, pag. 201-202; OSCA II, pag. 233-234).

Mirică, Ion (n. la 21 dec. 1941 în Râmnicu-Vâlcea) – filolog; diplomat. Cursuri postuniversitare de relaţii internaţionale, organizate pe lângă Universitatea Bucureşti. A lucrat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe ca ataşat (1966-1971), secretar III (1971-1975 şi 1984-1990), secretar II (1975-1984 şi 1990), secretar I (1990-1997) şi consilier (iulie 1997-1 iunie 2004). În anumite perioade, şi-a exercitat funcţiile avute, în exterior: la Ambasada României în Nigeria (1976-1980) şi Argentina (1992-1996) – ca atribuţii permanente, îndeplinind şi unele misiuni temporare: în Egipt – negocierea şi semnarea la Cairo a unui program de colaborare şi schimburi culturale (mai 1971), vernisajul unei expoziţii la Istanbul – Turcia (iulie 1985) etc. În toţi cei 13 ani de misiune la post în Nigeria şi Argentina, a îndeplinit şi funcţia de ataşat cultural, cu contribuţii însemnate în sferele ştiinţei şi învăţământului. A făcut importante donaţii de cărţi (de domeniul sutelor de volume) pentru Biblioteca documentară a DJVAN Vâlcea şi pentru Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea, precum şi pentru românii din Timoc (prin Asociaţia Culturală „Timocenii”, cu sediul în Râmnicu-Vâlcea). Posesor al unei biblioteci bogate – de cărţi, dar şi de manuscrise cuprinzând însemnări din viaţa sa de diplomat, discuri cu muzică exotică şi clasică etc.

Miuţă–Enea, Dumitru (n. 6 martie 1951, satul Cârstăneşti – com. Oteşani, jud. Vâlcea) – operator chimist, interpret de muzică populară; activitate de operator chimist, la Oltchim Râmnicu-Vâlcea. A debutat în 1971, la concursul “Floarea din grădină” din cadrul TVR, fiind ulterior tot mai des solicitat să cânte la posturile de radio şi TV din ţară. Prezenţă activă la concursurile, festivalurile şi spectacolele de muzică populară promovând în egală măsură folclorul vechi şi pe cel nou. Primul disc “Electrocor” i-a apărut în 1978, urmat de multe altele. Turnee prin ţară şi străinătate (Germania, Belgia, Turcia, republica Moldova etc.), numeroase apariţii la majoritatea posturilor de radio şi televiziune centrale, zonale şi locale. Realizatorul emisiunii de succes La Fântâna lui Miuţă (din 9 febr. 1903, la TV Vâlcea 1). Merite deosebite în promovarea folclorului din zona Vâlcii şi din împrejurimi. (OSCA I, pag. 252).

Momčilo, Ilici (n. la 16 oct. 1949, în satul Rakovo Bara din ţinutul Timoc, Iugoslavia – m. 16 mai 2011, Râmnicu-Vâlcea) – maistru electrotehnician; publicist ; apărător al drepturilor românilor din Timoc. Viaţă zbuciumată şi aventuroasă : a lucrat, în principal, în Germania, în Libia şi Irak. În urma căsătoriei, în anul 2006, s-a stabilit cu domiciliul în satul Stolniceni aparţinând de municipiul Râmnicu-Vâlcea. Aici, a avut iniţiativa înfiinţării Asociaţiei Culturale « Timocenii » (membru fondator şi preşedinte al acesteia ; vicepreşedinte – Dumitru Gogiu), care îşi propunea să militeze prin toate metodele şi mijloacele legale, pentru emanciparea şi sprijinirea românilor timoceni, în special a celor din Serbia ; printre altele, a organizat câteva întâlniri cu reprezentanţi ai acestora, în Serbia sau în România (judeţul Vâlcea), şi  a colaborat cu asociaţii din România care au aceleaşi obiective.

Monu, Mircea (n. 31 iulie 1948, com. Topraisar – jud. Constanţa) – fizician; publicist, cercetător, ziarist, animator cultural, îngrijitor de ediţii. Între 1971-1979, a lucrat ca fizician la Institutul de Metale Neferoase şi Rare, din Bucureşti; 1979-1989: fizician la Centrul de Cercetări Chimice (ulterior, INCERCHIM) Râmnicu-Vâlcea; 1989-1991: analist la Centrul de Calcul Electronic al UJCM Vâlcea; 1992-1997: redactor-şef şi apoi redactor la « Curierul de Vâlcea »; 1997-2001: inspector de specialitate la Prefectura Judeţului Vâlcea; 2001-2006: redactor-şef şi apoi redactor  la cotidianul „Monitorul de Vâlcea”, al cărui supliment cultural l-a realizat (« Monitorul cultural »); din 2006: consilier superior la Consiliul Judeţean Vâlcea. Realizator al „Cafenelei culturale” – club de dezbateri cultural-literare (2003-2006). A alcătuit mici antologii din poeţii Al. Mircescu (Moşia mea de vis – Poezii de-o viaţă – 2000 şi Dăltuind lumină – 2000) şi Dragoş Vrânceanu (Scame de nimburi – 2000). A îngrijit ediţii din creaţia lui Florentin Smarandache; în ultimii ani, s-a ocupat, în mod constant, de promovarea personalităţii şi operei acestui om de ştiinţă, scriitor şi artist stabilit în SUA (Guallup – New Mexico).

Moţoc, Dumitru (Dem) (n. la 21 oct. 1913 în satul Câinenii de Argeş din com. Câineni, judeţul Vâlcea – m. la 7 nob. 1985) – învăţător ; animator cultural, actor amator, şahist (candidat de maestru), cercetător, publicist. Absolvind ca şef de promoţie Şcoala Normală pentru Învăţătura Poporului Român, din Bucureşti (1932), este numit secretar al acestei şcoli ; în timp ce lucrează aici, îşi dă şi examenele de diferenţă pentru liceu. Între 1934-1937 : învăţător titular la şcoala primară din satul natal. În 1937 este detaşat la Şcoala de aplicaţie a şcolii Normale din Bucureşti. Tot aici, o va cunoaşte pe învăţătoarea Elena Popovici – viitoarea sa soţie. În 1939, face schimb de posturi cu un coleg de la Şcoala Normală « Andrei Şaguna » din Sibiu, oraş unde li se va naşte unicul fiu – viitorul scriitor Doru Moţoc. Carieră didactică strălucită în învăţământul primar, în paralel cu aceea de pasionat animator cultural. O scurtă perioadă (oct. 1948 – febr. 1949), deşi era membru al partidului ajuns la putere, este arestat şi deţinut în penitenciarele din Piteşti şi Craiova pentru « uneltire împotriva ordinii sociale »; ulterior, va fi repus în drepturi, totul dovedindu-se o înscenare, urmată de o eroare judiciară. Funcţii de inspector şi de director la Şcoala Pedagogică din Râmnicu-Vâlcea, unde se mutase cu domiciliul. Exclus din partid în 1951. Activitate de excelenţă şi ca artist (actor) amator, domeniu în care a obţinut rezultate de rezonanţă naţională. În 1956, îşi realizează un vechi vis, înscriindu-se la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (o vreme fiind coleg de facultate cu fiul său !), pe care o absolvă într-un timp record (în 1958), acceptându-i-se, pentru rezultate foarte bune, să dea câte doi ani într-unul. Între 1958-1976, va preda, cu aceeaşi strălucire şi pasiune, la licee şi şcoli elementare din Râmnicu-Vâlcea, limba şi literatura română. În anul 2003, i s-a publicat volumul Două studii, care cuprinde analize pertinente privind toponimia satului natal şi localizarea Bătăliei de la Posada. (V. Documentar, în: Dumitru Moţoc, Două studii, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Patrimoniu, 2003, pag. 57-66).

Munteanu, Gavril (n. 1812 la Vingard, jud. Alba – m. 28 decembrie 1869, Braşov; văr cu Florian Aaaron) – cărturar, pedagog, publicist, traducător. Cursuri de filologie şi drept la Cluj (1831-1834). Prefect de studii la Internatul de la Liceul “Sf. Sava” din Bucureşti (din 1835), profesor la Seminarul de pe lângă Episcopia Buzăului (1836-1844); în 1845, se afla ca profesor la Seminarul Teologic “Sf. Nicolae” din Râmnic, apoi la M-rea Bucovăţ; pentru calităţile sale organizatorice este considerat unul dintre ctitorii şi marii dascăli ai şcolii de la Râmnic. Implicat în revoluţia din 1848, este urmărit şi nevoit să se întoarcă în Ardeal, apoi se instalează la Braşov, de unde colaborează la diferite publicaţii. Membru al Societăţii Academice Române (din 1867). A efectuat traduceri din Goethe (Suferinţele junelui Werter,1842), din Thomas a Kempis (Urmare lui Iisus Hristos, 1845), Tacit (Viaţa lui C. J. Agricola; 1858), Suetoniu (Viaţa a XII imperatori; 1867) etc. (DLR, pag. 395-396; OSCA II, pag. 246).

Nanu, Sava Ion (n. 13 apr. 1915, Drăgăşani) – istoric şi teoretician al artei, jurist (dublă specializare); cercetător. Membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei din Roma, membru al Academiei Pontzen (Academia Internaţională) din Napoli şi al altor instituţii asemănătoare din ţară şi străinătate. A profesat la Facultatea de Arhitectură, Institutul de Construcţii, Academia de Studii Economice şi Academia Militară – toate din Bucureşti. A făcut cercetări asidue în mai multe ţări europene şi asiatice (1938, 1961, 1969-1973), în domeniul istoriei artei şi a civilizaţiei universale, precum şi în istoria relaţiilor cultural dintre România şi alte ţări. Pentru monografia dedicată lui Benjamin Franklin, va primi elogii şi distincţii internaţionale.

Volume publicate (selectiv): Un monument istoric de artă – Mânăstirea Antim (1961), Relaţii în arhitectura româno-georgiană în epoca feudală (1961, 1963; în lb. georgiană), Relaţii în arhitectura româno-armeană în epoca feudală (1964, în limbile rusă şi armeană), Stemele Georgiei şi Ţării Româneşti în epoca feudală (1966), Benjamin Franklin (1967), Arta românească în secolul al XIX-lea (1971), Dimitrie Cantemir – desenator, istoric de artă şi arhitect (1974), Bibliografie româno-americană. Statele Unite ale Americii în limba română (1975), Arhitectura Bucureştiului etc. (Monografia Drăgăşani, pag. 417-419).   

Naum Râmniceanu (n. 27 mai 1764, satul Corbi din jud. Argeş – m. 1838, la Cernica, jud. Ilfov) – cronicar, autor de versuri, traducător. După copilăria petrecută la Corbi, este dus la Bucureşti pentru învăţătură. În 1776 este luat în grijă de către Filaret, pe atunci – arhimandrit la Mitropolia Ţării Româneşti, cu care vine, la 1780, în Oltenia ca deacon, îmbrăcând – la Hurezi – rasa de călugăr. În timpul războiului austro-turc, a petrecut 7 ani de exil, în Banat (la Lipova, împreună cu Dionisie Eclesiarhul), predând limba greacă; s-a întors în ţară abia în 1795. Ne-au rămas de la el numeroase scrieri, cele mai multe în greacă, volume de notiţe gramaticale, însemnări personale, discursuri funebre, cuvinte şi dedicaţii în versuri către părinţi, alcătuite ca din partea copiilor pe care îi instruia, discursuri patriotice, encomioane, planuri de reformă pentru şcoli şi traduceri (Istoria bisericească, după Meletie de Arta), o cronică grecească despre evenimentele din Ţara Românească până la 1810, Izbucnirea şi urmările zaverei din Valahia – tot în greceşte, traducerea unei “hristoitii” după A. Vizantos (Buna obicinuinţă noaoă), Tratat important (1822) – în care susţine idei iluministe etc. (DLR, pag. 603-604; OSCA II, 248-249).

Năstoiu, Elena (n.  25 decembrie 1912, la Creţeşti – Fălciu, jud. Vaslui – m. la 27 martie 1990, com. Bărbăteşti, jud. Vâlcea – pictor amator, animator cultural. Printre mai multe şcoli de nivel mediu, a absolvit Şcoala Populară de Artă din Piteşti, secţia Regie teatru (1965); cunoscută mai ales în domeniul micării teatrale (ca regizoare, dar nu numai). În calitate de animator cultural, a contribuit – alături de Nicolae Năstoiu – la materializarea unor iniţiative deosebite, precum realizarea Muzeului sătesc şi a Expoziţiei de etnografie şi artă populară a Căminului Cultural din Bărbăteşti. Începând cu anii ’70, casa soţilor Năstoiu din Bărbăteşti a funcţionat ca salon cultural al comunei, în urma lor rămânâmd o pinacotecă şi o bogată arhivă. A pictat numeroase tablouri şi a participat la zeci de expoziţii, în special după pensionarea sa din 1968. Premii şi distincţii obţinute: insigna „Evidenţiat pentru merite deosebite în munca cultural-educativă de masă”, premiul I la etapa judeţeană a Festivalului naţional, ediţia a II-a (1979); premiul special la concursul "Vâlcea artistică", ed. a VI-a (1983), Premiul I la "Cântarea României" – ediţia a V-a, pentru pictură etc.

Lucrări publicate: Monografie în imagini; Consideraţii asupra arhitecturii populare din Bărbăteşti, VâlceaBărbăteşti – un sat românesc (1995), Evoluţia stilului arhitectural în Bărbăteşti, cu 3 tipuri şi 16 variante, de la locuinţă vremelnică: peşteră, bordei, monocelulară, până la apartament (în colaborare). (OSCA II, pag. 249-250; Gh. Deaconu, Elena Năstoiu. Pictez, deci exist!, în « Curierul de Râmnic », anul IV – 8 aprilie 2010).  

Năstoiu, Nicolae (n. la 12 mai 1911, în comuna Bărbăteşti, jud. Vâlcea) – învăţător; animator cultural, cercetător, publicist; studii de perfecţionare în predarea agriculturii la ciclul II (Piteşti, 1965). Carieră didactică de învăţător la diferite şcoli din judeţul natal şi la Hauzeşti – Severin (1933-1962), iar între 1962-1972, a predat ca profesor la Şcoala din Bodeşti – jud. Vâlcea; din anul 1946: director al şcolii şi al căminului cultural din Bărbăteşti. A organizat şi condus cenaclul de creaţie artistică „Otăsăul” şi cercul de etnografie şi folclor al Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor Vâlceni; coordonator al procesului de realizare a muzeului sătesc şi a expoziţiei de etnografie şi artă populară; a contribuit la organizarea unor manifestări devenite tradiţionale: „Brâul de aur”, sărbătoarea folclorică „Gheorghe Bobei” ş.a. Pentru activitatea deosebită a Căminului Cultural, a primit 10 premii I; Diplomă pentru merite deosebite în promovarea dansului popular – "Brâul de aur", ediţia a XXV-a, 1995; "O viaţă dedicată culturii populare" – diplomă acordată cu prilejul sărbătoririi a 85 de ani (1996); diplomă acordată cu prilejul festivalului "Hora costumelor", ediţia a XXV-a, 1995 etc. A publicat, în colaborare, Bărbăteşti – un sat românesc(1995) şiEvoluţia stilului arhitectural în Bărbăteşti, cu 3 tipuri şi 16 variante. (OSCA II, pag. 252-253; Gh. Deaconu, Nicolae Năstoiu, cultul datoriei, în « Curierul de Râmnic », anul IV, 29 martie 2010).

Neagoe, Florea (n. la 24 oct. 1947 în Drăgăşani, jud. Vâlcea) – filolog; cercetător, poet, eseist, publicist. Activitate: director-coordonator la Şcoala Generală Ştefăneşti, judeţul Vâlcea (1980-1987); actualmente, profesor la Colegiul Naţional "Gib Mihăescu" din municipiul Drăgăşani; responsabil al Cenaclului Literar "Gib Mihăescu" de pe lângă Casa de Cultură Drăgăşani; consultant ştiinţific la stabilirea programei activităţilor educative în învăţământul preuniversitar. A debutat radiofonic, la postul naţional „România – Cultural” Bucureşti (1994). Debutul editorial s-a produs în 1996, cu volumul de poezii Sosirea în Poesis. A înfiinţat prima revistă a municipiului Drăgăşani, în 1995 – „Informaţia Drăgăşanilor” şi a fost redactor-şef al publicaţiilor „La Grandiflora” şi „Grandiflora”.

Alte volume publicate: Şarpele în mito-folclor – eseu (2001), Flacăra unui zeu – poezii (2001), Cronicilelui Mihai Viteazul. Anul revoluţionar 1821 în literatură – eseu (2001), Nestemate folclorice (2005); în colaborare: Săptămâna în mito-folclor (2005), Colegiul Naţional « Gib Mihăescu » Drăgăşani. Studiu monografic (2007) etc. (OSCA II, pag. 257).

Nica, Emilian (n. la 12 februarie 1972 în com. Berezeni din jud. Vaslui) – teolog şi istoric; cercetător, publicist.Masterat în specialitatea Istorie veche medievală, în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii « Ovidius » din Constanţa (2000-2002); a urmat cursuri de specializare privind protecţia şi protejarea patrimoniului bisericesc naţional (1999) şi cursuri de specializare în limba engleză (Cehia – 2001 şi Marea Britanie – 2005). Doctor în istoria BOR (2009), al Universităţii « Al. I. Cuza » din Iaşi, cu teza Mitropolia Moldovei şi Sucevei: Arhiepiscopia Iaşilor în prima jumătate a secolului al XX-lea (1900-1948).Asistent universitar (2004-2009) şi lector la Univ. « Al. I. Cuza » din Iaşi (2009). Diverse funcţii administrative şi onorifice: mare eclesiarh al M-rii Neamţ (1998-2001), membru în Comisia liturgică a Arhiepiscopiei Iaşilor, preşedinte al Consistoriului monahal al Arhiepiscopiei Iaşilor (2007-2008), exarh pentru judeţul Iaşi (2009) etc. La 28 octombrie 2009, a fost ales episcop vicar al Episcopiei Râmnicului, cu titulatura Lovişeanul.

Lucrări publicate: Aduceţi-vă aminte de înaintaşii noştri. Arhiepiscopia Iaşilor între anii 1900-1948 (2009); în colaborare: Cetatea Sfintei Paraschiva – Catedrala şi ansamblul mitropolitan Iaşi (2007), Sfinţi ocrotitori ai Moldovei – canonizaţi în perioada 1992-2009 (2009). În anul 2010, a iniţiat şi coordonat editarea albumului Cetăţile credinţei şi a Ghidului mânăstirilor şi schiturilor din Eparhia Râmnicului. Este prezent cu studii de specialitate, în mai multe volume colective.

Niţu, Marin (n. la 15 aug. 1907, în satul Prejoi din com. Frăţila, jud. Dolj – m. la 19 nob. 1978, Piteşti) – învăţător; folclorist. A funcţionat ca învăţător în comuna Ştirbeşti, Vâlcea (1927-1968).

Este considerat unul dintre cei mai străluciţi folclorişti vâlceni: a încredinţat arhivei de folclor din Cluj, în anii 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 11 caiete cu răspunsuri la chestionarele: Calendarul poporului pe lunile ian-febr.; Nunta; Obiceiuri de vară; Animalele în credinţele şi literatura populară; Obiceiuri de primăvară; Credinţe şi povestiri despre duhuri…; Naştere, botez, copilărie; Cosmografie populară; Moartea şi înmormântarea.O parte din materialele trimise arhivei menţionate, le-a publicat în Cântece olteneşti (Craiova, Editura Revista "Vorbe bune", colecţia «Cartea pentru toţi», nr. VII, 1933). (Dicţionarul etnologilor, II, pag. 118; OSCA II,       pag. 271.

Palanca (Iliescu), Dem I. (n. 27 oct. 1903 în Nemoiu-Palanca din jud. Vâlcea – m. ?) – teolog; cercetător. A fost preot paroh în Olteniţa (jud. Ilfov) şi prof. de religie la liceul de acolo, apoi director şi profesor la Seminarul din Curtea de Argeş şi la Seminarul Monahal de la Cernica.

Volume publicate: Hristos este viaţa (1932), Biserica îndrumează şi călăuzeşte cultura (1934), Viaţa şi opera lui Ilie Miniatu (1936). (OSCA I, pag. 285).

Petrescu, Antim (n. 28 nob. 1875, satul Vlăduceni, com. Păuşeşti-Măglaşi, jud. Vâlcea – m. 6 sept. 1919, Râmnicu Vâlcea) – teolog; traducător. Parcurge treptele bisericeşti, de la cea de deacon la M-rea Dintr-un Lemn, până la cea de arhiereu-vicar (cu titlul Botoşeneanu) la Mitropolia Moldovei şi Sucevei (1912-1918); episcop al Râmnicului – Noul Severin (1918, iulie-nob.). Traduceri de scrieri creştineşti, din germană: Epistolă către Diognet (1902), Din isprăvile papistaşismului. Inchiziţia (1907), Coşuleţul cu flori (1909), Iosofat (1910), Cum şi ce trebuie să cugetăm despre Iisus Hristos (1910), O istorisire despre naşterea lui Iisus Hristos (1910), Crucea de lemn (1911), Cel mai mare bun din lume (1912), Chipul mamei (1912), Înecul de pe Rin (1912, Cu Iisus pe drumul către Golgota (1913) etc. (Istoria bisericii ortodoxe române, III, pag. 154, Dicţionarul personalităţilor doljene, Craiova, Ed. Aius, 1999, pag. 165, OSCA II, pag. 294-295).    

Petria, Petre (n. 22 febr. 1934, com. Titeşti – jud. Vâlcea) – bibliograf, istoric al culturii, prozator, publicist, folclorist, artist plastic amator (desenator, sculptor în lemn, pirogravor), animator cultural. Cursuri de actorie în cadrul Şcolii Populare de Artă din Râmnicu-Vâlcea. Membru fondator al Societăţii Culturale „Anton Pann” şi al Forumului Cultural al Râmnicului. Are merite deosebite în depistarea personalităţilor de origine vâlceană, a inventarierii realizărilor acestora şi a promovării lor prin scris. Este autor (singur sau în colaborare) a 13 documentare biobibliografice despre personalităţi vâlcene care s-au ilustrat în diferite domenii, în special în literatură: Anton Pann, Gib Mihăescu, Al. Oprea, Petrache Poenaru, Eliodor Constantinescu, Dem Theodorescu, Aurelian Sacerdoţeanu etc. Membru al Ligii Scriitorilor din România şi preşedintele filialei vâlcene a ligii. Fondator (nr. 1: decembrie 2010) şi director al publicaţiei « Memoria slovelor » (redactor-şef, C. Geantă) – revista filialei Vâlcea a asociaţiei menţionate.

Cărţi publicate în domeniul istoriei culturii vâlcene: Vâlcea. Oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar (vol. I – 1997, vol. II, în coautorat cu Cristina Tănăsoiu, 2004), Pagini din istoria presei scrise vâlcene (2001), Itinerar spiritual vâlcean. Pas cu pas prin locuri memorabile vâlcene (2005), Vâlcea în timp şi spaţiu. Fapte şi date (2008), Prezenţe feminine vâlcene  afirmate în domeniul culturii şi al ştiinţei naţionale. Mic dicţionar (2009), Vâlcea ieri şi azi în imagini comentate. Călăuză turistică (2010); în colaborare: Vâlcea în imagini (1992), Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. I – Prezentare generală (ed. I, 2010). Lucrări de beletristică: Plai vâlcean – povestiripentru copii (1990), Corabia destinului – roman (1999, ed. a II-a – 2000), Tinereţea, drumul vămilor – roman (2004), Posada copilăriei – povestiri adevărate (ed. I – 1998, ed. a II-a, 1999), Cerul este şi al meu – povestiri pentru copii (2007) etc. (OSCA I, pag. 294-296; ME II, pag. 124-126.

Piloiu, Ion Gh. (n. 24 oct. 1935 în satul Bumbuieşti din com. Boişoara, jud. Vâlcea) – învăţător şi muzicolog, cu studii de specialitate în fiecare dintre aceste domenii; folclorist, animator cultural. Învăţător şi apoi – din 1956 – director la Şcoala de 8 ani din satul natal. Pentru merite deosebite în activitatea didactică, culturală şi de folclorist, a primit Ordinul « Meritul Cultural » cl. a III-a (1968) şi titlul de « Profesor Evidenţiat » (1971).

Cărţi publicate: Folclor muzical din Ţara Loviştei (1981), Florile dalbe. Colinde din Ţara Loviştei (1996). Bogată activitate publicistică şi practică (de teren) în domeniul folcloristicii. 

Pîrnuţă, Ioana (n. 29 sept. 1951 în satul Mogoşeşti din com. Stoeneşti, jud. Vâlcea) – jurist, biblioteconomist, psihopedagog, cu specializări în fiecare din cele trei domenii; cercetător, bibliograf, publicist. Cursuri de specializare în Franţa, ca bibliotecar (1991). A lucrat ca educatoare la Grădiniţa de Copii Drăgăşani (1975-1980), bibliotecară la Biblioteca Orăşenească din aceeaşi localitate (1981-1982), iar din 1983 desfăşoară activitate de bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Vâlcea « Antim Ivireanul ». Este preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România (ANBPR) – Filiala Vâlcea. Coautoare la antologia de versuri Iisus – 2000 (2000) şi la Catalogul cărţii editate în Vâlcea în perioada 1990-2000 (2001). A realizat, sub formă de fişe, bibliografia judeţului Vâlcea, din care a publicat un fragment elaborat: Din bibliografia istorică a localităţilor judeţului Vâlcea (în « Studii vâlcene », serie nouă, nr. IV (XI), 2008, pag. 659-685).

Poenaru, Constantin (n. la 4 mai 1951, în com. Mociu, jud. Cluj) – ziarist şi filolog (cu dublă licenţă); publicist, istoric al culturii, traducător; studii liceale la Râmnicu-Vâlcea; studii postliceale neterminate, de stenodactilografie şi comerţ exterior (1970-1971), precum şi de drept (1976-1977). Cursuri de specializare în domeniul drepturilor omului (1992-1993); cursuri postuniversitare de Drept internaţional, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1993-1994); stagiude documentare la Institutul Internaţional de Drept Umanitar de la San Remo – Italia (1994). Fotoreporter şi redactor la ziarul “Orizont” din Râmnicu-Vâlcea (1971-1977), realizator de programe la Studioul de Radioficare Râmnicu-Vâlcea (1977-1979), traducător tehnic (franceză, spaniolă, portugheză) la Institutul de Cercetare Ştiinţifică “Faur” din Bucureşti (1979-1987), instructor tipărituri şi apoi secretar general la Consiliul Naţional al Societăţii Române de Cruce Roşie, redactor şi editor foi volante cu tematică de sănătate şi Crucea Roşie (1987-1992), director executiv al Asociaţiei Române de Drept Umanitar (1992-1995); din 1995, consilier şi şef de serviciu la Curtea Constituţională. Între anii 1994-2004, a funcţionat ca profesor asociat la Facultatea de drept a Universităţii din Bucureşti în domeniul Dreptului internaţional şi al Drepturilor omului. Bogată activitate redacţională (cărţi şi reviste): “Revista română de drept umanitar” (redactor-şef adjunct, redactor şef, apoi consilier editorial), “Info-Puls”, “Povestea vorbei”, “Cultura vâlceană” ş. a. Membru fondator al Asociaţiei Române de Drept Umanitar (1990), al Alianţei Române pentru Pace (1990), al Societăţii Culturale “Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea (din 1993), al Asociaţiei Eco-Art din Râmnicu-Vâlcea etc.; secretar general al Crucii Roşii din România (1990-1992), vicepreşedinte al Comitetului Naţional Român pentru UNICEF (1991-1992). Coautor, coeditor, traducător şi îngrijitor al mai multor lucrări colectivede drept constituţional, drept internaţional umanitar şi drepturile omului, printre care La protection des biens culturels en Roumanie (1994) şi Dreptul internaţional umanitar la începutul secolului XXI (2003; autor al Cap. VIII – Statutul ziariştilor în conflictele umanitare şi Cap. XIII – Protecţia mediului natural în noile situaţii de conflict armat). A fost decorat cuOrdinul Naţional Pentru Merit în Grad de Cavaler(2004),pentru activitatea redacţională desfăşurată la “Revista Română de Drept Umanitar”.

Popa, Marin (n. în satul Nemoiu, jud. Vâlcea) – teolog; folclorist, publicist.  Slujeşte mai întâi la Izbiceni, Deveselu (jud. Romanaţi, astăzi – Olt) şi apoi la Craiova. Împreună cu Alex C. Popescu-Caracal, a editat revista "Orizonturi" (1934-1935). A colaborat cu material de folclor la „Izvoraşul" (Bistriţa – jud. Mehedinţi), „Comoara satelor" (Blaj), „Suflet oltenesc" (Craiova), „Duminica ortodoxă" etc. (FEV, pag. 195; OSCA II, pag. 306-307).

Popescu, Emilian I. (n. 20 febr. 1928, com. Orleşti, jud. Vâlcea) – specialist în filologie clasică, istoric, cercetător, publicist, epigrafist. Doctor în istorie (1970), cu teza Contribuţii la geografia istorică a spaţiului balcano-dunărean în secolele V-VII, publicată în acelaşi an; studii de specializare şi documentare la Berlin, Bonn, Köln, München, Lyon, Paris, Washington, în perioada 1967-1986; carieră de cercetător la Institutul de Arheologie (din 1952), cercetător principal (1965). Membru fondator al Societăţii Române de Studii Clasice (1960); membru al diferitelor societăţi şi asociaţii româneşti şi străine de specialitate (arheologie, istorie eclesiastică, bizantinologie, patrologie etc.); vicepreşedinte (1983) şi preşedinte (1987) al Societăţii Române de Studii Bizantine etc. Epigrafist de seamă al antichităţii greco-latine, rezolvând unele probleme importante de geografie istorică ale arealului balcanic. A participat la săpăturile arheologice de la Histria şi Callatis şi a întreprins noi cercetări la castrul roman de la Jidava.

Volume publicate: Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII, descoperite în România (1976), Epigraphica (1977), Christianitas dacoromana (1994) ş. a.; (în colaborare): Tabula Imperii Romani L 35, Romula Durostorum, Tomis (1969). Singur sau în colaborare, a publicat o serie de studii şi articole ample în revista “Studii clasice” şi în alte publicaţii de specialitate despre antichitatea locuitorilor meleagurilor noastre, în lumina documentelor epigrafice. (EIR, pag. 268-269; OSCA I, pag. 308-309; OSCA II, pag. 312-313).

 Popescu, Ion N. – (n. 8 febr. 1887 la Voiceşti, jud. Vâlcea – m. 2 aug. 1945, Ştefăneşti, jud. Vâlcea), folclorist. Studii superioare (1899-1902) şi pedagogice (din 1902) la Craiova. Învăţător în com. Ştefăneşti din jud. Vâlcea (din 1909). Întemeietor al societăţii „Tovărăşia Folcloriştilor Olteni” (ian. 1927). Biblioteca sa de specialitate era cea mai mare din Oltenia, cuprinzând peste 4000 lucrări de folclor. Colaborator la principalele reviste de folclor din ţară ale timpului. Bogată corespondenţă cu folclorişti şi alţi oameni de seamă din ţară şi străinătate (N. Iorga, Artur Gorovei, Jan Urban Jarnik ş. a.).

Prodigios culegător de folclor, din care a reuşit să publice (în colaborare cu N. I. Dumitraşcu ş. a.) doar câteva volume de dimensiuni reduse: De la fraţii noştri din Muntenia. Snoave, glume, ghicitori (1932), Hore cu strigări şi strigături; De haz şi necaz. Vorbe de clacă ş. a. Cea mai mai mare culegere a sa, publicată postum, este Doine şi cântece din Oltenia şi Muntenia (1968), realizată în 1901-1902, în localităţile vâlcene Ştefăneşti şi Voiceşti ; în această culegere se află o piesă celebră: Cântecul Răscoalei din 1907. (DF, pag. 359; DER, pag. 170-171; OSCA I, pag. 313).

Popescu–Rebus, Nicolae (n. 22 apr. 1909, com. Pietrari, jud. Vâlcea – m. noiembrie 2002, Râmnicu-Vâlcea) – filolog; a urmat şi doi ani de Teologie; publicist, rebusist de talie naţională, prozator,  animator cultural-artistic. Este considerat întemeietorul mişcării rebusiste din România, cu performanţe de nivel european în domeniu şi are meritul de a fi introdus rebusismul în şcoli, ca mijloc eficient de învăţare prin joc. A fost redactor la revista « Realitatea ilustrată » şi la ziarele « Dimineaţa şi « Adevărul »; a fondat  şi a condus revista „Rebus” (seria veche,1931-1939). După război, a revenit în judeţul Vâlcea şi a intrat ca învăţător la şcoala din comuna natală (din 1948 până la pensionare), unde a depus o bogată activitate pe tărâm cultural (teatru şcolar, cor etc.), obţinând mai numeroase premii. În ultimii ani de viaţă, a fost director onorific la revistele de integrame « Tandem » şi « Inedit », scoase de Ed. « Carmirel » SRL şi coordonate de I. Soare, îngrijitorul celor patru cărţi ale « Sfinxului din Pietrari », apărute între 1997-2001.

Cărţi publicate: Almanah rebusist (1930), Biografia sistemului rebusist (1997), Castelul fermecat. Drumeţind prin munţii noştri (1998), Tudor Arghezi – rebusist (1999), Istoria rebusismului românesc (2001); coautor (netrecut pe copertă ca atare) la volumul semnat de Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite şi încrucişate (1933, ed. I). (OSCA I, pag. 319-320; Istoria rebusismului românesc, passim; Gh. Deaconu, Nicolae Gh. Popescu-Rebus. Pedagogia jocului şi a stilului, în “Curierul de Râmnic”, anul IV, 17 martie 2010). 

Predescu, Grigore (n. la 8 sept. 1852, Râmnicu-Vâlcea – m. la 3 iul. 1931, Râmnicu-Vâlcea) – preot seminarist, publicist. A lucrat ca preot şi institutor la Huşi (1880-1881); profesor onorific de religie la Gimnaziul Râmnicu-Vâlcea (1901-1903), profesor suplinitor de desen şi caligrafie la Seminarul din Râmnicu-Vâlcea etc.

Lucrări publicate: Critică asupra dispariţiei lui "U" final din ortografia română(1890).(OSCA II, pag. 326-327).

Rădulescu, Dichiu (n. la 1878, în com. Buneşti, jud. Vâlcea) – teolog, publicist. A fost învăţător, profesor şi preot în Bucureşti, iar o vreme – preşedinte al Ateneului Român..

Cărţi publicate: Iisus Christos, Mântuitorul lumii – teză de doctorat (1905), Rostul casei  (1924). (Enciclopedia României,pag. 711; OSCA II, pag. 340).

Roman, Vasile (n. 8 iunie 1927, satul Olteni, com. Bujoreni – jud. Vâlcea – m. octombrie 2007, Râmnicu-Vâlcea) – filolog; cercetător, memorialist, publicist, animator cultural. Subadministrator şi colaborator la ziarul “Înainte” din Craiova (1948-1949). A fost unul dintre fondatorii săptămânalului “Drum nou” – publicaţia oficială a Regiunii Vâlcea (1951-1952). De-a lungul vieţii, a îndeplinit diverse funcţii politice şi de conducere la mai multe instituţii administrativ-politice, de învăţământ şi cultură din judeţ, printre care: şef al Secţiei Raionale de Învăţământ şi Cultură Râmnicu-Vâlcea (1958-1959), profesor şi director la Liceul “Vasile Roaită” din Râmnicu-Vâlcea (1961-1965, 1979-1987), deputat în Sfatul Popular Raional (1965-1968) şi în Consiliul Popular Judeţean (1968-1979), preşedinte al Comitetului Judeţean de Cultură şi Artă (1968-1979) etc. A iniţiat, organizat şi coordonat întemeierea „Muzeului Satului Vâlcean de la Bujoreni”, pecum şi a altor instituţii şi structuri oganizatorice de cultură şi învăţământ. Din numeroasele premii şi distincţii obţinute, menţionăm: titlul de “Profesor fruntaş” (1966), Ordinul Muncii cl. a III-a (1969), medalia jubiliară “A XXV-a aniversare a Mişcării Mondiale pentru Pace”, acordată de Consiliul Mondial al Păcii; Diploma acordată de Inspectoratul pentru Cultură şi CJCVTCP Vâlcea pentru merite deosebite în promovarea valorilor creaţiei populare (1995), Premiul “Anton Pann” pentru întreaga activitate desfăşurată, acordat de CJCVTCP Vâlcea etc. Printre alte iniţiative, a fost cel mai fervent susţinător şi promotor al ipotezei privind localizarea la Râmnicu-Vâlcea (29 iulie 1848, Parcul Zăvoi), a cântării în cadru oficial, a imnului Deşteaptă-te, române !

Lucrări publicate: “Deşteaptă-te, române”. Istoria unui cântec românesc (3 ediţii: 1999, 2000, 2001), Mărturii şi evocări (2 ediţii: 2002, 2003), Râmnic – toponimic de origine dacică (2004). (OSCA I, pag. 345-347; ME II, pag. 145).

Rotaru, Constantin (n. 23 iulie 1955, satul Lăunele de Jos din com. Dănicei – jud. Vâlcea) – economist, publicist; masterat în domeniul Economie şi tehnici de comunicare economică. Funcţii de răspundere şi de  conducere în cooperaţie (1977-1978) şi în producţie şi prestări servicii (1978-1990). La 4 martie 1977, împreună cu G. Rotaru, a înfiinţat secţia de producţie Arta Serigrafică Lăunele, aparţinând de Întreprinderea de Producţie, Prestări şi Construcţii Râmnicu-Vâlcea, dar care avea autonomie totală, asemenea unei întreprinderi private; în martie 1990, în baza Decretului Lege nr. 54/1990, cei doi au înfiinţat „Întreprinderea Serigrafică Dănicei”, care în 1991, în baza Legii 31/1991, s-a transformat în prima societate pe acţiuni, cu capital integral privat românesc, sub numele de SC ROTAREXIM SA, cu sediul social în Râmnicu-Vâlcea (profil: imprimate, confecţionare drapele, în speţă – drapelul României, etc.). În acelaşi an, firma a achiziţionat prima tipografie particulară din judeţ. Din 1996: director general al ROTAREXIM SA Râmnicu-Vâlcea. Între 1992-1996: membru în Parlamentul României, Camera Deputaţilor – Comisia Buget, Finanţe şi Bănci şi în Comisia de Control al Băncii Naţionale. Între 1993-1996: membru al Grupului de Prietenie România – China. Din 1990, preşedinte al Comitetului Judeţean Vâlcea al Partidului Socialist al Muncii, devenit în 2003 Partidul Alianţa Socialistă (membru al Partidului Stânga Europeană); preşedinte al PAS, de la înfiinţarea acestuia. A amenajat şi deschis (23 apr. 2009 –  Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor), Salonul de Carte şi al Autorilor de Literatură şi Artă (SCALA) din Râmnicu-Vâlcea. În  anul 2005 a înfiinţat gazeta lunară „Stânga românească”, iar în 2009 – periodicul „Socialistul”. Doctor în ştiinţe economice, cu teza Concepte despre mecanismele fiscalităţii în România (2011). Lucrări publicate: Presiunea fiscală şi efectele ei în economia de piaţă (2001), Socialism şi capitalism în teoria şi practica fiscală (2011); în colaborare: Managementul  electoral (2004).

Rouă, Emilian (n. 9 martie 1942 în satul Titeşti din com. omonimă, jud. Vâlcea) – inginer agronom; ziarist, publicist. Cursuri postunivesitare de ziaristică (1977-1978). Din 1968, ziarist şi apoi redactor şef la ziarul „Oltul” – publicaţia oficială a judeţului Olt (până în 1989); corespondent la « Scânteia » (1971-1982). Din 1990, corespondent la cotidianul « Adevărul ». A fost decorat cu « Ordinul Muncii », cl. I (1979). În 1989, a participat la Congresul Internaţional al Ziariştilor, de la Berlin.

Cărţi publicate: Arhitectura bobului de grâu – reportaje (1982); în colaborare: Monografia judeţului Olt (1975); coordonator, împreună cu alţii, la lucrarea Olt. Monografie (1980). După 1989, a lucrat şi în televiziune, ca realizator de emisiuni, la TV « Vâlcea 1 (Instanţa presei) şi la VTV (din 2007) – emisiunea „Decupaj cotidian”. (OSCA I, pag. 350-351). 

Rudeanu, Teodosie (n. sec. al XVI-lea, satul Ruda din fosta comună argeşană Bercioiu, azi Budeşti, jud. Vâlcea; după unii cercetători, s-ar fi născut în satul Flămânda din com. Galicea – înmormântat, la 28 mai 1621 la M-rea Flămânda, ctitorită de el) – cronicar şi mare logofăt al lui Mihai Viteazul. (Tatăl său, Gheorghe – el însuşi logofăt, gorjan de origine, s-a stabilit în satul Ruda, de unde şi numele viitorului cronicar). Se înrudea cu bogate familii de boieri olteni, printre care aceea a lui Stroe Buzescu, cel care s-a căsătorit cu Sima – sora lui Teodosie („Sima stolniceasa Buzeasca”). După înfrângerea viteazului domn muntean, a trecut de partea Movileştilor – Simion şi apoi Gavril, păstrându-şi rangul de mare logofăt. Cronica sa oficială se referă în special la domnia lui Mihai Viteazul şi a fost scrisă, probabil, în limba română, dar nu ni s-a păstrat decât în alte relatări despre domnia marelui voievod, printre care lucrarea lui Baltazar Walther: Scurtă şi adevărată descriere a faptelor săvârşite de Ioan Mihai, domnul Ţării Româneşti, scrisă în latină. (DLR, pag. 757-758; VDE/1, pag. 149).

Smedescu, Valentin (n. 17 martie 1967, în or. Târnăveni – jud. Mureş) – jurist; ziarist, publicist. Începând din anul 2002, lucrează în cadrul Bibliotecii Judeţului Vâlcea ca şef al Compartimentului « Îndrumare metodică în teritoriu », iar din 2006 – şef al Servicului Marketing-Dezvoltare. A desfăşurat o bogată activitate în presă. Astfel, între anii 1996-2001, a lucrat ca redactor, apoi ca secretar general de redacţie, redactor şef adjunct şi redactor şef, la cotidianul « Curierul de Vâlcea »; 2001-2002: redactor şef la publicaţia « Obiectiv de Vâlcea »; din 2004 – editor realizator la revista « Biblioteca vâlceană » (« Casa cărţii vâlcene »); februarie 2005 – iulie 2008: editorialist manager la săptămânalul CITY Râmnicu-Vâlcea, iar din august 2006 – editorialist manager la « Curierul de Râmnic ».

Este realizator al proiectului şi administrator al site-ului www.bibliotecivalcene.ro (2007), iar începând cu anul 2008 – coordonator al programului Biblionet – lumea în biblioteca mea, pentru judeţul Valcea, la care desfăşoară o activitate de excelenţă, pentru care a fost şi premiat la nivel naţional.

Stoica, Elena (n. la 24 apr. 1946 în com. Mihăeşti, jud. Vâlcea) – filolog; manager cultural, publicist. După ce o vreme a funcţionat ca muzeograf la culele din Măldăreşti şi la Muzeul Judeţean Vâlcea, va ocupa următoarele funcţii de conducere: vicepreşedinte al Comitetului Judeţean pentru Cultură şi Artă Vâlcea, director al Întreprinderii Cinematografice Vâlcea şi, din 2003, director la CJCPCT Vâlcea (după ce a lucrat aici, ca referent, o scurtă perioadă). A făcut parte din echipa de etnografi care a realizat Muzeul etnografic Caransebeş (1972), expoziţia de bază a Complexului arhitectural Culele de la Măldăreşti şi Muzeul Satului Bujoreni. A realizat şi pus în aplicare numeroase proiecte şi programe proprii:  Târgul meşterilor populari din România (1998), Monahism şi artă (2000; itinerat în ţară şi peste hotare, cu mare succes), Ortodoxie şi artă – tabără de creaţie şi educaţie religioasă (Bistriţa – aug. 2008), Lăutarul  – Festival Naţional – Concurs de interpretare a muzicii lăutăreşti (Drăgăşani, patru ediţii), Festivalul căluşului vâlcean (Şirineasa, 8 iunie 2009, ed. I) etc. Colaboratoare la alte proiecte şi programe:  Expoziţia « Arta populară vâlceană la sfârşit de mileniu » (Palatul Parlamentului României, nob. 1999), Expoziţia « Sacralitatea, asimilări şi sinteze culturale în spaţiul vâlcean » (Palatul Parlamentului României, Sala « Constantin Brâncuşi, decembrie 2000) ş.a. A primit numeroase premii şi distincţii, printre care: Premiul Fundaţiei Culturale “Vâlcea 1” pentru promovarea  culturii tradiţionale (2003), Meritul Cultural în grad de cavaler, acordat de preşedinţia României (2004), Premiul Fundaţiei Naţionale “Nişte Ţărani”, pentru apostolat (2004), Meritul Cultural, în grad de cavaler, conferit de Preşedenţia României (2004), Premiul Forumului Cultural al Râmnicului pentru promovarea culturii tradiţionale (2008) etc.  (ME II, pag. 52-54).

Şaţchi Popovici, Irina (n. la 29 nob. 1909, în Chişinău – m. la 3 ian. 1988, Râmnicu-Vâlcea) – pianist, animator cultural; ctitorul Şcolii de Muzică din Râmnic. A studiat la Conservatorul din Praga, pe care l-a absolvit în anul 1927. A funcţionat ca profesor de pian la Institutul "Sfânta Maria" din Bucureşti (1940-1948); profesor particular de pian (1949-1957), activând şi în cadrul Sindicatului Artiştilor Plastici din Bucureşti (1948-1949); profesor la Şcoala de Muzică din Râmnicu-Vâlcea (1957-1970). Începând cu anul 1977, a activat intens pe tărâm muzical, având o influenţă hotărâtoare asupra vieţii muzicale din Râmnicu-Vâlcea. Prin străduinţa şi insistenţele ei, a înfiinţat, în 1972, Societatea "Prietenii Muzicii şi ai Teatrului", pe care a slujit-o cu devotament şi sacrificii materiale, până la sfârşitul vieţii. A depus eforturi deosebite pentru organizarea şi desfăşurarea „Cursurilor muzicale de vară” şi a „Festivalului Tinere talente”. A organizat numeroase concerte şi recitaluri cu interpreţi de seamă. (OSCA II, pag. 375).

Şchiopu, Dumitru (n. 23 ian. 1926 în com. Vlădeşti, jud. Vâlcea) – meşter popular olar. Membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România (Sibiu, 1994). Deprinde de timpuriu, de la tatăl său, meşteşugul olăritului. În 1958 organizează la Muzeul Bruckental din Sibiu, prima sa expoziţie. În aceeaşi perioadă, începe să colaboreze cu Fondul Plastic din Bucureşti, iar între 1860-1862, cu Muzeul Satului din capitală. Între 1970-1978, a activat ca profesor-maistru la şcoala Populară de Artă din Râmnicu-Vâlcea; ca îndrumător al tinerilor meşteri populari, a participat la ediţiile succesive ale concursului „Mâini de aur”. În perioada 1972-1984, a lucrat ca ceramist la Cooperativa Meşteşugărească „Arta Populară” din Râmnicu-Vâlcea. Olar desăvârşit, reprezentativ pentru centrul ceramist Buda-Vlădeşti. A participat la o serie de manifestări şi târguri din ţară –  Târgul Ceramicii Populare Româneşti „Cocoşul de Hurez” (ed. a V-a, Horezu), Târgul Olarilor, organizat în cadrul festivalului „Cibinium” (Sibiu); Decada Olarilor – organizată de Muzeul Satului şi de Artă Populară din Bucureşti; Expoziţia Naţională „Ceramica Românească la Sfîrşit de Mileniu”, organizată de Centrul Naţional al Creaţiei Populare în sălile Teatrului Naţional din Bucureşti etc.  – şi din străinătate: Franţa, Bulgaria, Austria ş. a. A primit numeroase premii şi distincţii. (OSCA II, pag. 375-377). 

Ştefan al Râmnicului (n. în prima jumătate a sec. al XVII-lea, la Târnava, jud. Dolj – m. 1693, Râmnicu-Vâlcea) – episcop la Episcopia Râmnicului – Noul Severin (1673-1693), fiind venit aici din egumenia M-rii Sadova. A mărit averea Episcopiei Râmnicului prin cumpărături, donaţii şi schimburi; în vremea păstoririi sale, episcopiei i-au fost închinate mai multe schituri. Este ctitor al M-rii Sărăcineşti -Vâlcea, terminată la 28 sept 1688, lăcaş unde şi-a petrecut ultimele zile de viaţă sub numele de „Sava arhieroschimonahul” şi unde îşi doarme somnul de veci. S-a îngrijit şi de centrul eparhial: a construit o nouă clopotniţă şi a zidit chilii de piatră în jurul bisericii episcopale (Dicţionarul personalităţilor doljene, Craiova, Ed. Aius, 1999, pag. 204; OSCA II, pag. 377-378; Istoria Eparhiei Râmnicului, pag. 166).       

Şteflea, Rodica (n. 14 iunie 1952, Sibiu) – fizician; programator central de calcul şi realizator de programe (în FOX PRO) pentru urmărirea procesului de producţie, autoare a unor culegeri de probleme de fizică; publicist, editor, manager de întreprindere. După ce, pentru foarte scurt timp, a lucrat ca profesoară la Liceul de Construcţii din Ploieşti, în 1975 s-a stabilit definitiv în Râmnicu-Vâlcea, în urma căsătoriei ei cu Dumitru Şteflea – urmaşul unei vechi şi renumite familii de râmniceni provenite, de asemenea, din Transilvania. Între 1976-1988: fizician la Laboratorul CTC din cadrul Combinatului Chimic Râmnicu-Vâlcea; 1988-1998: informatician la Centrul de Calcul „Oltchim” Râmnicu-Vâlcea. Din 1998, este director executiv la „Conphys SRL” – editură şi tipografie, una dintre cele mai mari şi mai renumite din Oltenia şi din ţară. Firma menţionată a luat naştere în 1991; ca editură, a funcţionat din 1992, fiind abilitată de CNCSIS (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior), singura din Vâlcea în această situaţie

Şuiu, Adrian (n. 24 oct. 1966, Râmnicu-Vâlcea) – inginer constructor de maşini, grafician, editor, tipograf, cu bogată practică şi experienţă în fiecare dintre aceste domenii. În luna ianuarie 1999, a înfiinţat Editura „Adrianso” şi – la scurt timp, subordonată acesteia – tipografia cu acelaşi nume, la care a imprimat o serie de cărţi, unele – de referinţă, ale vâlcenilor, dovedind o mare acurateţe şi grijă pentru editare şi tipărire. S-a evidenţiat, de asemenea, prin grafica inspirată, personală (inclusiv a copertelor), a tuturor cărţilor scoase la editura sa. În timpul liber, se manifestă ca artist amator (sculptor în lemn).

Volume editate (selectiv): Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare,1503-2003 (2005), Prea Sfinţitul Gherasim, episcopul Râmnicului, la 90 de ani (2004), Ion Soare, Paradoxism şi postmodernism (2000), Pr. Constantin Cârstea, Doru Căpătaru, Istoria bisericii „Toţi Sfinţii” din Râmnicu-Vâlcea (2007) etc.

Tănăsoiu, Cristina (n. la 25 decembrie 1960 în or. Drăgăşani, jud.Vâlcea) – ing. industrie uşoară; cercetător, publicist. Inginer la Întreprinderea de Tricotaje şi Perdele Roşiorii de Vede (1984), inginer la Întreprinderea de Textile Neţesute Râmnicu-Vâlcea (1985-1998), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană “Antim Ivireanul” a Jud. Vâlcea (din 1999). Membră a Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor din România – filiala Vâlcea.

Lucrări publicate (în colaborare): Vâlcea – oameni de ştiinţă, cultură şi artă. Dicţionar (vol. II, 2004).

Todeci, Vartolomei (n. la 15 mai 1933 în com. Vaideeni din jud. Vâlcea) – filolog; folclorist, animator cultural, publicist, instrumentist (la fluier), dirijor de ansamblu popular. A funcţionat ca învăţător (1951-1959), director de cămin cultural (1959-1985), profesor de limba şi literatura română (1966-1995); profesor evidenţiat, de mai multe ori; premiat pe ţară (locurile I-II) ca dirijor, solist instrumentist la fluier şi recitator. I s-a acordat distincţia “Meritul Cultural” cl. a III-a. Întemeietor al unei formaţii de fluieraşi (din copii vaideeni), cu care a obţinut mari succese pe scenele ţării. A cules numeroase texte folclorice, din care a publicat o bună parte sau le-a pus pe muzică şi le-a interpretat. Cu ansamblul “Mioriţa”, alcătuit şi dirijat de el, a dat numeroase spectacole în judeţ, în restul ţării (Sibiu, Jina, Ploieşti, Govora, Alba Iulia) şi în străinătate (Polonia, Austria, Croaţia, Republica Moldova etc.). A întemeiat, de asemenea, Cercul de folclor (din copii şi adulţi vaideeni), cu care a “colecţionat” multe premii. Membru al Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni. A colaborat cu cercetători de la instituţii de profil, realizând documentare şi filme de scurt metraj pe teme folclorice.

În 1972, a alcătuit şi publicat antologia de folclor din Vaideeni, Plaiul dorului, iar în anul 2009 – Păstori – poeţi; Vaideeni – Vâlcea (2009)  Alte numeroase poezii populare, doine, cântece păstoreşti, obiceiuri etc., au fost culese şi publicate de el în diferite publicaţii sau rubrici de specialitate. (OSCA I, pag. 392-393; www.bibnat.ro/dyn-doc/Bibliografie).

Trănescu, Nicolae (n. la 5 apr. 1932, în satul Foleştii de Sus din com. Tomşani, jud. Vâlcea) – filolog; publicist. Profesor de limba şi literatura română la şcoala din Gugeşti-Focşani (1955-1958) şi din comuna Sihlea-Râmnicu-Sărat (1958-1963); inspector la Comitetul Judeţean de Cultură şi Artă al judeţului Buzău (1968-1971); profesor la Liceul de Filologie "M. Eminescu" din Buzău (1971-1994).

Cărţi publicate: În căutarea pietrei filozofale (1999), Corăbiile furtunilor (2003); în colaborare: Izvoare de lumină (2001). (OSCA II, pag. 391).

Ungureanu, Petre (n. la 16 ian.1932, în com.Păuşeşti-Măglaşi, jud. Vâlcea – m. în 1986, Râmnicu-Vâlcea) – filolog; folclorist, publicist. A funcţionat ca profesor în Ţara Loviştei, apoi s-a titularizat la catedra de Limba română din comuna Păuşeşti-Măglaşi. Între 1963-1965: inspector la Inspectoratul Şcolar Raional Vâlcea – specialitatea Limba şi literatura română, apoi secretar al Comitetului Raional de Cultură şi Artă al jud. Vâlcea. A adunat material folcloric din zona Olăneşti, Zmeurăt, Cacova, Păuşeşti-Măglaşi, cu care intenţiona să realizeze o culegere de folclor şi a iniţiat, împreună cu alţi colaboratori, manifestări cultural-artistice, cum ar fi: Festivalul de Folclor "Cântecele Oltului" sau "Dor şi iar dor" ş. a. L-a cunoscut pe pictorul Emil Ştefănescu, cel care a descoperit una din variantele vestitei Doina Oltului, o creaţie originală; a înregistrat-o şi a pus-o mai târziu în valoare. Titularizându-se la Catedra de Limba şi literatura română a Liceului Forestier din Râmnicu-Vâlcea, a înfiinţat aici revista "Aurul verde". A întocmit caiete metodice patronate de Casa Corpului Didactic Vâlcea. (ME II, pag. 189-191; OSCA II, pag. 400-401).

Vaida, Gamaliil (n. 20 iulie 1929, com. Leurda Gârbăul-Dej, jud. Cluj – m. 2000, Călimăneşti) teolog; cărturar, tipograf, publicist. Tuns în monahism de către arhim. Gherman Dineaţă, la 20 apr. 1949; după terminarea studiilor teologice superioare, a fost numit stareţ la M-rea Cozia (10 iulie 1959), de a cărei restaurare şi îmbunătăţire s-a îngrijit permanent. S-a ocupat de reorganizarea muzeului mânăstirii, în vederea aniversării a 600 de ani de la înscăunarea lui Mircea cel Bătrân şi punerea pietrei de temelie a lăcaşului. A iniţiat şi executat lucrările de restaurare şi conservare a picturilor murale ale mânăstirii. Hirotonit ierodiacon al M-rii Cozia (1957); ieromonah (1959), protosinghel (1964), arhimandrit (1975).   

Lucrări publicate: Cozia, vestită ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare. 600 de ani de existenţă (1986), Sfânta Mănăstire Cozia (1994), Oltul, Cozia şi Mircea în versurile poeţilor noştri (1994). (OSAC, pag. 113-115; OSCA I, pag. 407-408).

Van Rees Zota, Ionela (n. la 18 martie 1977, în Comăneşti, jud. Bacău; stabilită în Râmnicu-Vâlcea din 1991; din 2007, trăieşte în Germania, la Nürnberg) – jurist, jurnalist; scriitor, publicist. Masterat în Administraţie publică europeană; cursuri de specializare în dactilografie şi secretariat (1996), inspector Resurse umane (1996) şi analist programator (2001) etc. A lucrat ca inspector Resurse umane şi secretariat la Şcoala de Belle Arte din Râmnicu-Vâlcea (1997); administrator la firma FOAIDAS (1998) şi la firma VAN REES (2000). A obţinut locul I la concursurile judeţene de karting, 8 ani la rând; campioană naţională, 6 ani la rând; a obţinut, de asemenea, locul I la Concursul de creaţie literară, faza judeţeană Vâlcea (1994). La Râmnicu-Vâlcea, a întemeiat revista (şi editura) “Aşii vâlceni”, iar după stabilirea în Germania – “Aşii Români”, editată de Agenţia de Presă “Aşii Români”, a cărei fondatoare şi proprietară este. În anul 2008 a candidat, ca independentă, pentru Parlamentul României.

Cărţi publicate: Cu dragoste, din dragoste, pentru dragoste – versuri (2000), Din viaţă…, pur şi simplu – versuri (2002), În nebunia mea de om cu . . . minte – proză scurtă şi poezii (2005), Şi îngerii greşesc (2007),  Lăstari de timp (2009). (OSCA II, pag. 403).

Vartolomeu (Valeriu), Androni (n. la 27 martie 1952, în comuna Latinu, jud. Brăila) – teolog; cercetător, publicist. Doctor în teologie al Institutului Teologic din Sibiu, cu teza Învăţătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană (1992). În perioada 1990-1994: specializare în Germania, beneficiind de o bursă. Călugăr (1981, M-rea Cozia), ierodiacon (1980), preot (1986). Funcţii administrative: exarh (din 1989), preşedintele Consistoriului Monahal (din 1989), stareţ la Mânăstirea Cozia (din 2000), director interimar la Seminarul Teologic (2003-2007). Manager de excepţie: “Doctoratele mele sunt Sărăcineştii, Mamu şi câte altele!” – îi place să spună, referindese la lăcaşele religioase pe care le-a îngrijit şi restaurat. A organizat expoziţia permanentă de la M-rea Cozia, a construit corpul cel nou de clădiri de aici şi, printr-o perseverenţă deosebită şi o muncă pe măsură, a recâştigat – prin instanţele de judecată – o bună parte din proprietăţile de odinioară ale mânăstirii

Lucrări publicate: Mircea Eliade şi ortodoxia [1999], Învăţătura despre întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos în teologia apuseană contemporană – teză de doctorat (1999). (OSCA II, pag. 407-408). 

Vartolomeu, Stănescu (n. în anul 1875 în satul Ciuperceni din com. Flămânda, jud. Teleorman – m. 2 nob. 1954 şi îngropat în cimitirul M-rii Bistriţa, unde se retrăsese la pensie) – teolog şi jurist: a urmat cursuri teologice în ţară şi Facultatea de Drept la Sorbona. În 1912: arhiereu vicar la Episcopia Romanului, cu titlul de Băcăoanul. În acelaşi an, a fost numit inspector al seminarelor şi egumen al Aşezămintelor “Sfântul Spiridon” din Iaşi. Apoi Administrator al Casei Bisericii; arhiereu cu titlul „Băcăoanul” şi profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Arhiereu vicar (din 1913) şi apoi episcop de Râmnic între 1921-1938. A întemeiat revista “Renaşterea” şi a făcut parte din Comitetul de redacţie al publicaţiei “Biserica Ortodoxă Română”

Lucrări publicate: Cuvântare (Bucureşti – 1912, 1913 şi Râmnicu-Vâlcea, 1935), Scurte încercări de creştinism social(1913), Raport (1914), Carte pastoral (f. an), Cum stăm cu progresul general ( 1928), În frunte cu baptismul, ereziile creştine nu sunt decât rătăciri şi primejdii (1928), Cum îşi înţelege P.S. Arhiereul Nifon Craioveanul apostolatul său evanghelic (1931), Lămuriri asupra Legii Învăţământului teologic (1932), Răspuns (1933), Femeia ca factor social (1934), Produsuri sufleteşti şi realităţi verificate (1934), Urmările avortului legalizat (1935), Referat (f.a), Principii şi înfăptuiri (1927). (Enciclopedia României, pag. 885; OSCA II,          pag. 406).

Vasilescu, Ion (n. la 6 ian. 1907, în satul Mărgineni din com. Valea Mare, jud. Vâlcea – m. la 17 sept. 1989, în Râmnicu-Vâlcea) – filosof şi literat, pedagog; poet, cercetător, publicist. În perioada 1936-1972, a activat ca învăţător, subrevizor şcolar de control şi profesor – cu intermitenţe. Bogată activitate pe tărâm cultural: a înfiinţat căminul cultural din comuna natală şi a alcătuit o echipă de dansuri populare; între anii 1960-1963, a fost îndrumător al brigăzii artistice din localitate, compunând toate programele şi textele acesteia. A înfiinţat Biblioteca Pedagogică a învăţătorilor din plasa Bălceşti, bibliotecă pentru care a întocmit un regulament-statut, publicat în revista "Învăţătorul", la care a colaborat frecvent. Cărţi publicate: Desenul liberca mijloc de cunoaştere a individualităţii copilului (1940); Ale mele, pentru mine – versuri; i-a apărut post mortem, în colaborare (cu C. Tamaş), monografia alcătuită de el în timpul vieţii: Locuri. Vremuri. Oameni. Monografia comunei Valea Mare (1998). (OSCA II, pag. 406-407).

Zamfirescu, Nicolae (n. 17 febr. 1898 în or. Călimăneşti, jud. Vâlcea – m. 18 nob. ?, Râmnicu-Vâlcea; unchiul actorului Florin Zamfirescu) – institutor; animator cultural, publicist. După absolvirea Şcolii Superioare de Aplicaţie pentru Institutori, s-a angajat ca profesor secundar la Satu-Mare, apoi la Şcoala Primară nr. 12 din Bucureşti şi – de la 1 septembrie 1933 – învăţător şi apoi director la şcoala din Călimăneşti. A fost iniţiatorul construirii noii clădiri a şcolii (azi – « Constantin Vodă Brâncoveanul »), pe lângă care a înfiinţat şi o cantină şcolară. În anii 1931-1932 şi 1945-1946: primar al Călimăneştiului. Timp de mai mulţi ani, a îndeplinit funcţia de director al Căminului Cultural din localitate, desfăşurând o activitate susţinută; printre altele, a înfiinţat primul cor mixt, pe 4 voci şi a făcut parte din orchestra « Doina Oltului ». A fost arestat şi deţinut politic în anii 1952-1954, pentru că în perioada interbelică se  înscrisese la ţărănişti. (OSCA I, pag. 424-425; COS, pag. 194-195).

Zugrăvescu, Ilie (n. 26 sept 1912, satul Izvoru din com. Creţeni, jud. Vâlcea – m. martie 2002)– folclorist, poet şi rapsod popular, animator cultural. În perioada 1933-1934, a activat ca animator cultural al trupei din Bograd-Basarabia. Carieră didactică în calitate de învăţător normalist şi profesor, la diferite şcoli: Ceanul Mare – jud. Turda (1934-1935), Securiceni – jud. Suceava  (1935-1937), Bosanci – jud. Suceava (1937-1939), Nepolocăuţi – Bucovina (1942-1943), Creţeni – jud. Vâlcea, unde înalţă noua clădire a şcolii  (1945-1948), Voiceşti – jud. Vâlcea (1948-1973), la aceasta din urmă înfiinţând şi conducând corul şcolii şi corul căminului cultural; cu acestea, dar şi ca solist vocal, a participat la mai multe concursuri şi festivaluri de folclor, obţinând numeroase premii, în special în perioada 1950-1967. Erou al celui de Al Doilea Război Mondial. Membru al Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni (din 1969), protagonist al unor medalioane şi emisiuni radiofonice, precum şi al unor recitaluri de muzică populară, în calitate de rapsod. În 1995, i s-a acordat Premiul “Gheorghe Bobei” şi Diploma de onoare “O viaţă dedicată culturii vâlcene”. În toamna fiecărui an, în com. Voiceşti se organizează Festivalul Naţional de Folclor „Ilie Zugrăvescu”.

Cărţi publicate: Lume, eu cânt pentru tine (1996). (OSCA II, pag. 419-420).

 

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 802-830). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”