Piața din Râmnicu Vâlcea – fărâme de memorie

Aici e învălmăşeală de brobo­ade, panglici, olărie ţărănească, adusă din fundul văilor, coşuri, icoane şi gogoşi calde. Umblă forfota ţărănimea atrasă de oraș ca fluturii de lumina lămpii. Chipul oltenesc e frumos. Ochii verzi cu gene stufoase, eleganţă în port, şiretenie în privire, deşteptăciune în grai. Tatăl meu spunea că modul de a vorbi oltenesc este cel mai nuanţat în termeni şi admira întrebuinţarea justă a timpului trecutul apropiat, înlocuind, cînd vrei să însemni un fapt recent, imperfectul…"

În preajma halei, pe strada Traian, se înşirau o sumedenie de dughene şi prăvălii ale căror firme mai stăruie încă în memoria locuitorilor de altădată ai urbei. Aş aminti magazinul de încălţăminte "Dermata", farmacia "Cojan", mezelăria "Pereţ" şi cunoscutul magazin de mercerie şi manufactură "Hora ţărănească" al lui Moldoveanu, iar de partea cealaltă a drumului "Fraţii Codin" (băcănie), "La Ruleta" (mercerie) sau plăcintăria "Simantos". Ele au rămas doar un ecou întîmplător în amintirea bătrînilor de astăzi ai Rîmnicului, care privesc cu blîndă ironie "boutique"-urile răsărite ca ciupercile prin tot oraşul, vînzînd aceleaşi mărfuri, la aceleaşi preţuri, şi perpetuînd sub altă formă modelul magazinelor standardizate ale de curînd apusei epoci comuniste.

Pe vremuri, piaţa nu era închisă între blocuri, ci se vedea din strada Traian, atrăgînd atenţia din prima clipă prin impozantul edificiu al halei. Era această hală, zidită la începutul secolului pe locul unde îşi instalau sălaşul circurile, o clădire cu care rîmnicenii pe bună dreptate se făleau. O fotografie de acum 60 de ani, executată înainte ca hala să fi suferit transformări, o arată în toată frumuseţea, cu rînduri de cărămidă aparentă alternînd cu zidărie şi cu înalte ferestre la faţadă, de un stil ce nuanţa sfîrşitul unei epoci. Alături, în latura de miază-zi, se afla hala de peşte "La Bibanu" unde se putea găsi de dimineaţa pînă seara peşte proaspăt. Trei-patru maga­zine de mărunţişuri îsi etalau cu ostentație mărfurile ţăranilor care puteau să cumpere de aici basmale, sfoară, mosoare, vase de bucătărie, tigăi, găleţi de zinc şi alte obiecte de industrie mică. Patronii prăvăliilor stăteau pe un scaun de lemn în faţa uşii larg deschise şi citeau jurnalele de dimineaţă ("Curentul", "Universul"), dînd bineţe trecătorilor, în timp ce băieţii de prăvălie cărau mărfuri, fumau pe ascuns chiştoace, sau măturau prin fundul magazinului. Dacă se întîmpla să intre vreun muşteriu pe uşă, patronul se ridica imediat şi începea spectacolul salamalecurilor, pe care tinerii cumpărători de astăzi n-au avut norocul să-l cunoscă nici măcar la magazinele pretenţioase din centru. Tocmeala era o lege a pieţii. Nimic nu se vindea fără tocmeală (se foloseşte azi cuvîntul mai evoluat "negociere") şi deseori cumpărătorul se tocmea numai pentru plăcerea de a-şi arăta perseverenţa. Noţiunea de "coadă" cu sensul cunoscut în cele cinci decenii de sărăcie dirijată nu intrase încă în perimetrul de observaţie al lingviştilor.

Cuvîntul "piaţă", referitor la piaţa de odinioară, a căpătat un iz arhaic, ca o casă de la ţară cu miros de busuioc şi levănţică. Înţelesul lui adînc, adevărat, s-a pierdut cu timpul şi a rămas doar în memoria bătrînilor care privesc în faptul serii, cu ochii urduroşi, de la balcoanele cu rufe puse la uscat, im­aginea contemporană a străzii. Piaţa de astăzi reflectă în mod invers evoluţia de o jumătate de secol a civilizaţiei în ţara noastră. Ea a pierdut, faţă de piaţa de odinioară, nu numai belşugul, dar şi fervoarea de care vorbeam mai înainte, necontenita agitaţie veselă şi bucuria ţăranului de a vinde, fiindcă olteanul, orice s-ar spune, e un negustor împătimit.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p.199-201.