PLANUL DE CAMPANIE „AVRAM IANCU” – 1939-1940

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Sub aspect general situaţia, din punct de vedere politic şi strategic, era la fel de neclară şi nesigură ca şi în anii anteriori şi se putea deteriora pe toate cele trei fronturi avute în vedere de planificatorii militari. Aliaţii erau tot atât de nesiguri pe cât de incerţi erau inamicii. Situaţia impunea deci un plan flexibil, adaptabil la factori imprevizibili, rezultaţi din situaţia reală. Soluţiile uşoare reclamau acţiuni simple. Una dintre aceste soluţii viza sistemul de mobilizare, prin care grosul, destinat frontului principal, începea concentrarea la Z + 13 zile, interval de timp suficient pentru hotărâri definitive.

 

Gruparea şi concentrarea forţelor a fost discutată într-un consiliu de Palat, prezidat de rege, pe baza referatului nr.1293, din 27 octombrie 1938, întocmit de Marele Stat Major, prin care se stabileau efectivele la dispoziţie, după cum sunt repartizate pentru: o acoperire fixă a celor trei fronturi, cu un Gros, de 12 divizii, concentrat pe frontul considerat principal, concentrare ce urma să se facă în două eşaloane, primul pentru a opri inamicul şi un al doilea eşalon, stabilit la mobilizare, în funcţie de situaţie şi o rezervă generală, cu destinaţie stabilită de Comandamentul de căpetenie, fie pentru frontul principal, fie pentru mărirea siguranţei pe frontul secundar.

Prin lucrările de pace nu se putea prevede tipul de manevră strategică de executat, decât numai pentru acoperire şi care avea caracter defensiv, până la concentrarea forţelor. Manevra ulterioară era posibilă după analiza situaţiei specifice.

Pentru ipotezele de acoperire conflictele politice şi militare, în plină derulare, indicau că ţările beligerante au procedat la concentrarea unor efective, înainte de începerea operaţiilor, pentru a avea suficiente forţe, chiar dacă acestea nu reprezentau indicii ale intenţiilor agresive. Mobilizarea anticipată era preconizată, pentru grosul forţelor, în trei ipoteze, câte una pentru fiecare front. Eşalonul al doilea de mobilizare era prevăzut a se concentra, pentru organizare şi instrucţie, conform cu dispoziţiile date de Marele Stat Major

"harta

Gruparea forţelor pentru apărareacontra unui atac ungaro-aliat [4]

Propunerile aveau la bază măsurile pregătitoare, pentru întărirea Frontului de Vest, incluse în referatul 986, din 19 septembrie 1938, care vizau sistarea deplasărilor pentru manevre la distanţe mari, deoarece împiedicau mobilizarea. Dintre măsurile practice, agreate de Marele Stat Major, menţinerea concentraţilor sub arme şi completările materiale, prin rechiziţii, erau socotite: puţin costisitoare şi de natură a contribui substanţial la uşurarea măsurilor succesive, fără a se recurge la mobilizarea propriu – zisă.

Planul de campanie pe 1939, întocmit la sfârşitul anului 1938, aplicat din 1 aprilie 1939, nu a anticipat evenimentelor din martie, prin care aliatul nostru – Cehoslovacia – şi Mica Înţelegere se destrămau. Au rămas valabile şi aplicabile doar măsurile de mobilizare parţială, anterior stabilite. Întregul plan de campanie s-a transformat într-un exerciţiu de stat major. Pentru frontul de Vest un conflict izolat, între Ungaria şi România, era puţin probabil. Într-un conflict generalizat, Ungaria prevedea, în anumite situaţii, ca „prim obiectiv al manevrei sale pe linii interioare, România”[5]. Deoarece Ungaria avea capacitatea de a-şi mobiliza armata mai repede ar fi silit România să treacă la apărare, până la concentrarea grosului forţelor, şi apoi la ofensivă strategică. Dacă atacul ungar ar fi avut şi o susţinere de cooperare, atunci se întrevedea posibilitatea unei defensive mai îndelungate.

Ungurii probabil ar fi destinat o grupare de cel mult 15-16 brigăzi mixte, ceea ce echivala cu 9-10 divizii de infanterie, plus o divizie rapidă şi 1-1½ divizie de cavalerie. Despre natura şi valoarea forţelor aliate Ungariei estimările înclinau spre 20 de divizii, din care 1-2 ar fi fost, probabil, motorizate şi de cavalerie.

În cazul apărării cu grosul forţelor a frontului de Est sau de Sud, Marele Stat Major,a luat în calcul posibilităţile Ungariei de a ataca prin surprindere România

"harta

 

Variante ungare de atac bruscat asupra României[6]

 

Au fost studiate mai multe variante, opinându-se că cele mai probabile ar fi fost următoarele trei: Varianta „A” de atac . prin surprindere – avea prevăzută o grupare principală la Sud, prin Poarta Mureşului, cu 4 divizii, o grupare de legătură formată dintr-un detaşament mixt, şi o altă, grupare secundară, de 1-2 divizii de infanterie şi 1 brigadă de cavalerie. Ipoteza ”B” grupa, în Poarta Mureşului – calea cea mai scurtă de joncţiune cu armata bulgară – forţele principale a 6 divizii de infanterie, 2 detaşamente mixte şi 2 brigăzi de cavalerie, gruparea de legătură formată dintr-un detaşament mixt, la centru, iar în Poarta Someşului, gruparea secundară cu: 3 divizii de infanterie, 1 detaşament mixt şi 1 brigadă de cavalerie. Varianta „C” preconiza a ataca prin Poarta Someşului cu o grupare principală, având aceeaşi compunere ca în ipoteza „B”.

Planul de campanie Avram Iancu, pe 1940, a rectificat planurile anterioare datorită evenimentelor, din15 martie 1939, de dezmembrare a Cehoslovaciei şi de modificare a frontierei, prin ocuparea de către unguri a Ucrainei subcarpatice. Aceste evenimente au modificat radical apărarea strategică a României, prin apariţia unui nou sector: de Nord – Vest.

Prin planul de campanie Avram Iancu erau planificate a fi întrebuinţate, pe frontul de Vest şi Sud, din primul eşalon de mobilizare, numai unităţi existente la pace. Aripa de nord a frontului de Vest era atribuită: Brigăzii 2 Mixtă Munte, Diviziei 20 Infanterie şi Brigăzii 4 Mixtă Munte. Văile Crasnei, Crişului Alb şi Mureşului erau asigurate de un număr suficient de divizii, ceea ce asigura o elasticitate dispunerii grosului în poarta Someşului şi Poarta Mureşului, pentru întoarcerea aripilor periclitate, cu trupele a 4 divizii de infanterie şi 2 divizii de cavalerie. Dispunerea forţelor a fost gândită pentru celelalte fronturi după cum se prezintă pe harta[7] alăturată, prima de ansamblu, cu menţiuni de detaliu, în funcţie de atacul forţelor principale inamice.

 "harta

.

Dispunerea forţelor pentru acoperire.

 

Mai trebuie menţionat faptul că strategia de apărare s-a bazat pe şi a fost rezultatul directivelor politicii externe, corelată cu tratatele defensive ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice, a căror esenţă vizau apărarea graniţelor ţării. După prăbuşirea alianţelor şi izolarea politică şi militară a României Marele Stat Major, sesizând ameninţările de la Est, şi-a restructurat concepţia de apărare prin întărirea prin fortificaţii permanente şi inundaţii a tuturor teatrelor de operaţii. Pentru a satisface nevoile de apărare Şeful Marelui Stat Major, generalul adjutant Florea Ţenescu, prin secţia operaţii supunea Ministerului apărării şi Consiliului Suprem aprobarea referatului nr.7736 din 31 octombrie 1939, prin care se solicita „pentru a face faţă cu certitudine, prin mijloacele noastre proprii[8] unui atac generalizat, sporirea efectivelor la „un minim de 45 divizii de infanterie, 4 brigăzi mixte de munte, 6 divizii de cavalerie şi 3 brigăzi motomecanizate[9], întărirea sistemului defensiv prin lucrări de „fortificaţii permanente, semipermanente, inundaţii şi dezvoltarea căilor ferate şi a drumurilor, în special în zona de concentrare şi de manevră a armatelor operative[10].

După ce aceste condiţii au fost formulate şi acceptate s-a impus materializarea lor în planuri de campanie, în deplin acord cu resursele materiale şi umane ale României. Investigarea problematicii noastre de studiu ţine seama de complexitatea acestor planuri, de momentul în care au fost elaborate, de evoluţia vieţii internaţionale şi de situaţia politică internă.

De mare însemnătate considerăm că au fost lucrările de fortificaţii, realizate pe Frontul de Vest, ca factor psiho – moral pentru opinia publică şi pentru moralul armatei. Importanţa lor rezidă în faptul că reprezentau poziţia pe care urma să fie angajată bătălia defensivă decisivă, tăria lor maximă constituia bază de plecare pentru o eventuală ofensivă contra Ungariei, economisea la maximum posibil forţele disponibile pentru frontul de Est. Planurile de război au fost dimensionate în raport cu resursele umane şi bugetare la dispoziţie. Frontul de Vest continua întărirea prin ocuparea lucrărilor de către trupe specializate din Brigada 1 Infanterie Fortificaţii.

Deoarece lucrările permanente de apărare şi rolul acestora în ducerea operaţiilor pe linia fortificată „Carol II”, le vom analiza temeinic într-un alt material, vom conchide că sistemul fragmentar al fortificaţiilor, executate în perioada 1937- 1940, se baza pe pivoţi puternici destinaţi a asigura manevra armatei. Fortificaţiile permanente reprezentau garanţia îndeplinirii obiectivul strategic, pe Frontul de Vest, pentru care au fost construite, de a nu ceda „[…], prea mult teren, pentru ca să facem faţă unui atac inamic cu forţe mult superioare, să acopere concentrarea grosului forţelor şi să asigure o bună bază de plecare[11] la ofensivă.

 Modificarea relaţiilor cu neprietenii de la răsărit a impus realizarea unor lucrări de fortificaţii şi pe Frontul de Est. Această nouă situaţie crea probleme noi atât din punct de vedere strategic cât şi tehnic, cu totul diferite, faţă de cele de pe frontul de vest, reflectate în planul de campanie pe 1940. Apărarea Nistrului devenea un imperativ major al acestui plan, devenit principalul front ameninţat, în primăvara şi vara anului 1940.

Aplicarea planurilor de campanie a modificat şi planurile de mobilizare, pe ipotezele elaborate de Marele Stat Major. Puţinătatea forţelor la dispoziţie a impus economisirea acestora printr-o acoperire tare a fronturilor fortificate. O serie de lucrări defensive (centre de rezistenţă şi puncte de sprijin) concentrate în cele şase sectoare amenajate în poarta Someşului, ofereau o altă perspectivă pentru întrebuinţarea forţelor şi mijloacelor, inclusiv economii planificate a fi întrebuinţate, la nevoie, pe alte fronturi.

Prin Planul de campanie „Avram Iancu” s-au obţinut substanţiale ameliorări dintre care le menţionăm pe cele mai importante: folosirea în prima linie , pe frontul de Vest şi Sud numai a diviziilor de infanterie existente din timp de pace, din primul eşalon de mobilizare; aripa de Nord se asigura prin  „Grupul Maramureş”; pe ambele „porţi” de invazie se asigurau forţe suficiente pentru oprirea unui atac; dispunerea celor 4 divizii de infanteria în platoul transilvan permiteau folosirea lor pe oricare direcţie, şi în acest fel s-ar fi realizat o apărare elastică, cu posibilităţi reale pentru manevra strategică. Pe frontul de Sud s-au prevăzut mai multe forţe faţă de necesar ca urmare a atitudinii Bulgariei şi a ocupării Albaniei de către Italia.  A 25-a divizie de infanteria , dispusă în zona petroliferă urmărea respingerea atacurilor trupelor aero-transportate. Rezerva Marelui Cartier General ar fost planificată pentru acţiunea oportună.

Constatăm că guvernele, care s-au succedat la putere între 1930 – 1940, s-au preocupat de asigurarea unui sistem defensiv viabil, eficient, au făcut eforturi materiale considerabile, au dat crezare promisiunilor făcute de marile puteri însă nu au finalizat toate planurile din cauze subiective şi obiective, asupra cărora ne vom opri în articole ce urmează.

În final conchidem că studiile făcute de Statul Major General au fost corect formulate, pe variante şi fronturi, au ţinut seama de nevoile operativ strategice, că armata a fost hotărâtă să-şi îndeplinească misiunile sale – de apărare a graniţelor – dar a executat ordinul ce i s-a dat. Ameninţată din toate direcţiile, izolată politic şi militar România a cedat fără luptă, în 1940, cu toate consecinţele ce au urmat.



[1] Arhivele Militare Române (în continuare: A.M.R.), fond 948, dos.493/1, f.66.

[2] Ibidem,

[3] Ibidem, f.115. Vezi şi dos. 455, f. 103 – 124. Deoarece planul „Avram Iancu” a însemnat modificarea planurilor anterioare aplicabile pentru anul 1939 – 19994039, amintim că s-au adoptat următoarele Planuri de Campanie, codificate: 1.concentrarea preventivă – la Vest: TraianCantemir; la Sud: Basarab2.acoperirea frontierelor – la Vest: Mihai, la Est: Dragoş, la Sud: Carol; 3. concentrarea grosurilor – la Vest: Horia şi Crişan; la Est: Ştefan; la Sud: Mircea .

[4] Ibidem f.112.

[5] Idem, dos.455, f.105

[6] A.M.R., fond 5418, dos.1706, p.35

[7] Ibidem, f.53.

[8] A.M.R., fond 948, dos. 462, f.230

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] A.M.R. fond 5418,  dos.493/1, f.230-231. referat nr.7736/31 octombrie 1939

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *