Portretul unui neoharetian la maturitate: Gheorghe Dumitraşcu

Cât despre răbdarea manifestată în relaţiile cu principalul său „obiect de activitate” – Omul, acest demn urmaş al lui Spiru Haret a devenit aproape proverbial prin îngăduinţa şi toleranţa sa – trăsătură caracteristică şi, într-o anumită măsură, obligatorie pentru educatorul autentic; până la un punct, însă, căci dacă vreun neavizat depăşeşte măsura, atunci „Nea Gigi Blajinul” (cum este alintat de prieteni) devine „Mielul…„ lui Baranga!
Profesorul de istorie Gheorghe Dumitraşcu, dublat de cercetătorul cu acelaşi nume şi triplat de un animator cultural de excepţie, are un loc bine stabilit în cultura vâlceană şi nu numai. Ca şi în cazurile altor dascăli de prestigiu, bine intenţionaţi, opera sa practică o premerge pe cea scrisă şi – cel puţin până acum – pare mai extinsă ca dimensiuni şi efecte, în comparaţie cu cea de-a doua, argument peremptoriu pentru dezinteresul demersurilor sale cultural-educative: el nu şi-a făcut o preocupare, ca mulţi dintre confraţii săi, din convertirea spiritului în lucrări individuale prin care să-şi ridice soclul şi statuia proprie. Mai mult, a refuzat nu o dată distincţii sau texte despre el; chiar ideea volumului de faţă a fost din start respinsă categoric de protagonist (inclusiv de la aniversări anterioare), lucrarea apărând fără ştirea Domniei Sale!
Adept şi sprijinitor al oricărei iniţiative puse în slujba colectivităţii, fostul profesor (director, inspector şcolar general etc.) s-a dovedit tot timpul un spirit haretian prin excelenţă, fiind preocupat de răspândirea culturii şi a ştiinţei printre semenii săi, responsabil şi conştient de faptul că o colectivitate şi, prin extensie, societatea întreagă nu se pot dezvolta normal fără o cultură şi o educaţie cel puţin medii – idee şi concepţie a marelui ideolog al literaturii, Adrian Marino; pentru aceasta, pe lângă activitatea de dascăl, a găsit şi a aplicat cele mai diverse metode şi mijloace, de la obişnuitele expuneri şi conferinţe, la înfiinţarea unor publicaţii cu profil cultural-educativ şi întemeierea unor cercuri, asociaţii şi societăţi.
Cea de-a doua constantă a activităţii sale, o iubire la fel de puternică, strâns legată de prima, a fost munca de cercetare. În acest domeniu, dubla sa specializare – istoria şi arhivistica – i-a creat cercetătorului cu acest nume o certă individualitate, el reuşind să evite permanent cele două pericole/ capcane ale autorului istoric: pe de o parte, sistemul „carte din carte”, rezultat din nerecurgerea la documentele primare, singurele în măsură să ofere o informaţie sigură şi să confere originalitate demersului auctorial, iar pe de alta – supraîncărcarea lucrărilor cu fragmente extinse (ajungând uneori la integralitate) din documente.
Încă din anii studenţiei, în timpul practicii arhivistice efectuate cu străluciţi specialişti, Domnia Sa nu numai că şi-a asimilat, cumva, „organic”, pe lângă deprinderea de a studia arhivele, şi convingerea că istoria nu poate fi studiată şi scrisă decât pe bază de documente.
La Gheorghe Dumitraşcu, om de o onestitate auctorială indiscutabilă, faptele, ideile expuse şi aprecierile sunt însoţite permanent de citarea sursei, informaţiile documentare împletindu-se tot timpul cu interpretările istoricului, ceea ce conferă lucrărilor şi studiilor sale atractivitate la lectură şi, deopotrivă, credibilitate. În acelaşi timp, metoda l-a ajutat să evite politizarea istoriei, devenind deseori incomod pentru ideologii timpurilor. Metoda şi stilul său ne apar cu atât mai salutare în această perioadă când unii istorici înlocuiesc necesara documentare, cu eseistica sau promovează filosofia istoriei, promovând idei subiective şi antinaţionale, rămânând străini – din ignoranţă sau din rea-voinţă – de opinia/ îndemnul marelui Iorga, conform căruia istoricul care nu este şi patriot, reprezintă un nonsens.
În actualele condiţii când – din cauza noii religii a omenirii, banul – spectrele analfabetismului şi inculturii apar tot mai ameninţătoare la orizonturile ţării şi ale întregii lumi, iar individualismul şi dezbinările interumane proliferează, Gheorghe Dumitraşcu, alături de grupările de „viteji” din Forumul Cultural al Râmnicului şi din Asociaţia Seniorilor din Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (două dintre creaţiile sale cele mai durabile, la care au aderat un număr semnificativ dintre intelectualii vâlceni), trudeşte zilnic (uneori, printr-un autoritarism exagerat!) să readucă în matca normală câte „ceva” din valurile omeneşti răzleţite.
În perioada mai recentă, Domnia Sa a fost văzut în mod frecvent la Sala de studiu a Serviciului Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale: sărbătoritul de astăzi se străduieşte (şi suntem convinşi că va reuşi!) să-şi finalizeze proiectele aflate de mai mulţi ani „pe masa de lucru”, dar care au trenat din diferite cauze – să le spunem aşa! – . . . organizatorice. Aceasta constituie o altă trăsătură remarcabilă, insuficient cunoscută – de multe ori şi de mulţi! – , pentru care cercetătorul istoric prof. dr. Gheorghe Dumitraşcu merită întreaga noastră preţuire şi o apreciere pe măsură: ar fi putut, de-a lungul deceniilor, să editeze zeci de cărţi şi de studii, dar şi-a consumat o bună parte din timp şi din energie, pentru crearea unui cadru favorabil cercetării şi unei vieţi cultural-spirituale cât mai elevate a zonei. Şi a reuşit!
Nu întâmplător, deci, şi nici din complezenţă, în percepţia şi în exprimarea unei bune părţi a istoricilor şi a altor intelectuali vâlceni, Domnia Sa este considerat un reprezentant de frunte al (neo)haretismului în ţara noastră.
Ar mai fi o problemă – la prima vedere, obişnuită, dar, la o cercetare atentă, încărcată de valoare şi de semnificaţii – aceea a moştenirii culturale a lui Gheorghe Dumitraşcu: cine îi va continua realizările practice, dată fiind componenţa majoritar „seniorală” a celor două structuri organizatorice iniţiate de Domnia Sa? Întemeietorul însuşi şi-a pus de mult această problemă, ajungând la concluzia – firească, desigur – că „tovărăşiile” înfiinţate de el nu trebuie să dispară odată cu „retragerea” sa definitivă din activitate şi că singura soluţie logică este împrospătarea celor două ONG-uri, cu membri aparţinând generaţiilor mai tinere, cărora să li se poată preda ştafeta. A şi făcut câteva demersuri în acest sens, dar, din varii motive, rezultatele sunt încă departe de intenţii. Va reuşi, oare, neoharetianul prof. dr. Gheorghe Dumitraşcu, cel care s-a străduit să „implementeze”, după un secol, haretismul, să-i asigure acestei nobile concepţii şi practici, perenitatea necesară în noile condiţii istorice?
La mulţi ani, domnule „General”, sănătate şi… succes în continuare!

Prof. dr. Ion SOARE