PROPUNEREA GENERALULUI TRAIAN MOŞOIU PRIVIND ÎNFIINŢAREA UNUI ZIAR AL CORPULUI VÂNĂTORILOR LA ORADEA

         Evident, pentru a scăpa de răspundere, comisarul Katz îşi apăra subalternii dând vina pe „vad szeklyek -sălbaticii de secui”, încercând în acest fel să tragă de timp până să aducă la cunoştiinţa „guvernului stăpân şi responsabil” şi trupelor Diviziei 20 de Secui, comandate de generalul Kratochwil pentru a stopa cu energie acele cazuri. Comisarul promitea că personal se v-a convinge la faţa locului. În replică vicarul Roman Ciorogariu susţinea că starea de lucruri era dovedită de 42 de cazuri ce sunt doar „o infimă parte a cruzimilor şi faptelor”.

        Injuriile, batjocura la adresa românilor şi a simbolurilor lor – steagul – era ceva obişnuit atunci când unui secui sau unui ungur bolşevic le aţineau calea. Aşa de pildă steagul românesc tricolor – acceptat oficial a fi arborat pe primării, biserici, etc – a fost tăiat şi franjurat la Borod. La Tăşnad – preotul, în plină zi – a fost pălmuit în faţa enoriaşilor săi. Într-o zi de târg, la Beiuş 12 români au fost omorâţi. La Ţeţchea – după cum declara Ruxandra Gui – care întoarsă de la Oradea constată că fiul cel mic, Gaşpar, zăcea sub genunchii unui soldat care tocmai împlanta baioneta în el. Disperată femeia la rugat pe soldat să-i cruţe copilul, dar acesta supărat a apucat-o de mână şi a înjunghiat-o şi pe ea pe la spate. Ceva mai devreme bărbatul femeii a fost ucis în bătaie.

          Terorizaţi, o parte a populaţiei s-a ascuns cum au ştiut. Zeci de preoţi şi învăţători şi-au părăsit satele, căutând un adăpost sigur prin păduri şi pe la neamuri la Oradea, cei mai mulţi au rămas pe loc şi au îndurat, aşteptând cu speranţă venirea armatei române. Un preot, în disperare, urmărit de unguri s-a ascuns la Budapesta. În tren, în vagoanele în care se găseau mai mulţi români, soldaţii înarmaţi întrebau: „Nincs itt egy olah pap, hogy igyunk belőle méleg vért. Nu este pe aici un popă român să bem un pic de sânge cald din el?” [2]. Pentru Bihor, după cum se putea citi din sentinţele Tribunalului: „nu există nici Wilson, nici Conferinţa de pace, nimic din drepturile câştigate ale popoarelor de a se cârmui pe sine. Sub suliţele secuilor aici tot solgăbirăul e Dumnezeu pe pământ”[3]! Stăpâniţi de o asemenea conduită ungurii au alcătuit liste negre cu românii ce urmau a fi ucişi dacă armata română ar mai fi întârziat intrarea în Bihor. Aşa au căzut în martiraj: doar la Beiuş 70 de valahi printre care şi avocaţii Ioan Cordaş şi Nicolae Bolcaş. Singurii bihoreni care le-au mai puteau face faţă soldaţilor bolşevizaţi şi secuilor erau cei din gărzile naţionale româneşti, drept pentru care din februarie-martie 1919 au fost dezarmaţi[4].

            Documentele de arhivă nu încriminează faptele ungurilor în general ci pe acelora care le-au săvârşit şi pe aceia care le-au tăinuit sau justificat. Din acest motiv le inventariem doar şi facem studiu pe caz. Dovezile au fost produse de martorii participanţi direct la evenimentele din perioada noiembrie 1918 – aprilie 1919. Se ştie astfel că vinovatul principal pentru omorurile comise prin părţile Beiuşului şi Vaşcăului a fost comandantul secuilor Verbőczy şi subalternii săi: sublocotenent Karacsony, Erno Molnar, s.a. Unele rapoarte aminteau de faptul că aproape n-a fost sat în care românii să nu fi fost agresaţi[5]. Întregul Bihor terorizat a fost de salvatorul naţiunii: generalul Traian Moşoiu, şi armata sa. Primit cu urale şi flori de liliac la Oradea pe 2 Aprilie 1919.

            Întâlnirea noastră cu generalul erou Traian Moşoiu s-a produs atunci când am citit pe placa din holul primăriei că un general român a intrat triumfal în Oradea pe 20 Aprilie 1919, într-o atmosferă de entuziasm şi simpatie populară mai degrabă specifică unor biruitori decât unor cuceritori. Şi mai şocant ne-a părut caracterizarea-pecete pe care savantul Nicolae Iorga i-a placat-o: un ardelean cumplit la înfăţişare şi atitudine!, pentru ca să continue că nu ştie ce s-a întâmplat dar adevărata unire a tuturor românilor atunci (n.n.-20 Aprilie 1919) şi acolo (n.n.-la Oradea) s-a făcut.

             Am fost preocupat să aflu ce cuprindea o asemenea sinteză formidabilă. Aşa am descoperit, din notele biografice şi din caracterizările făcute de şefi şi superiori, că generalul Traian Moşoiu a fost un personaj caracterial desăvârşit care s-a pus în slujba naţiei sale. N-a pregetat să treacă dincolo la fraţii de peste Carpaţi şi să se înroleze în armata română pe care a slujit-o cu înalt devotament. Orice caracterizare şi cele mai înalte elogii i se potriveau doar ca nişte simple constatări. El a fost copleşit doar de propriile sale fapte, de atitudinea sa faţă de interesele apărării.

             Demersurile publicistice pe care le-am făcut până în prezent au deplină acopere[6]. Subiectivismul şi elogiul pe care am fi fost tentaţi a le face au fost frânte de dovezile venite de la cei pe care i-a eliberat de bolşevism: populaţia Ungariei. Asemenea dovezi sunt cuprinse în cele 33 de documente, redactate de autorităţile ungare în 1919, la adresa unităţilor comandate de generalul Moşoiu în teritoriile dintre frontiera unită prin voinţa de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia şi Dunăre până în 19 noiembrie 1919.Figura legendarului general se conturează din faptele şi atitudinile sale. A fost figura centrală la prima vizită a suveranilor României din Mai 1919. A fost cel care a servit Ţara şi Tronul în orice funcţii i-au fost încredinţate. Şi toate fără a pretinde nimic pentru sine.

             În asemenea împrejurare a întreprins demersuri, în calitatea sa de comandant al Vânătorilor, care îşi aveau garnizoana la Oradea, pentru înfiinţarea unui ziar de propagandă românesc menit să restabilească echilibrul rupt în timpul stăpânirii ungureşti.Evident că întors după frontul de Vest, după ce a administrat în mod admirabil Budapest şi părţile răsăritene ale Ungariei ocupate, în calitate de guvernator, cunoscând cu precizie, pe baza notelor informative şi contrainformative pe care le primea, şi după ce dejucase planurile complotiştilor de la Oradea, generalul Traian Moşoiu a fost preocupat de contracararea acţiunilor iredentei maghiare desfăşurată cu intensitate după Pacea de la Trianon, 4 iunie 1920.

Redăm în continuare documentele inedite lăsând pe seama cititorului comentarea acestora.