Râmnicu Vâlcea – Bulevardul

Vechimea străzii datează de la sfîrşitul veacului trecut cînd zona ce se desfăşoară de sub zidurile Parcului pînă la linia ferată începe să se populeze. O cale de acces între aglomerația din centru şi podul Oltului devine necesară. Municipalitatea purcede în această epocă la pavarea străzilor cu piatră de rîu şi piatra aceasta dură, lustruită de nemila vremii, va dăinui răbdătoare pînă aproape de timpurile noastre. Destinul Bulevardului e legat de cel al dealului Capela, de sub poalele căruia răsare cu dezinvoltură. Un parapet de piatră stăvilește alunecarea dealului şi două rînduri de scări încadrează simetric, de-o parte şi de alta, monumentul ridicat în cinstea războiului pentru Independenţă. Monumentul înfăţişează o tînără femeie purtînd în mîna stîngă un drapel, şi susţinînd cu dreapta o coroniţă deasupra unei cărţi din bronz deschise, în care sînt săpate numele eroilor din partea locului căzuţi datorie. Platforma etajată, prima dintr-un şir de trei platforme prevăzute cu ronduri de flori şi bănci încremenite într-un soi de veşnicie, a fost din totdeauna un loc de linişte şi de popas pentru vizitatorii Rîmnicului. De aici, oraşul se desfăşura pe vremuri sub ochii privitorului, pînă departe, dincolo de apa Oltului. În stradă, inclusă în trupul parapetului, se află o absidă cu o fîntînă şi doi putti din fontă, în gustul desuet al începutului de secol. Gh. Sabin, primarul oraşului şi iniţiatorul construcţiei monumentului, el însuşi voluntar în războiul din 1877-1878, îşi notează în memoriile sale următoarea însemnare ce sună ca un recviem închinat celor dispăruţi: "Noi cei care am împărtăşit bucuriile victoriei şi am plîns pentru cei ce au murit, sîntem datori, trebuie să lăsăm pe pămînt un semn care să aminteasca generaţiilor viitoare pe acei ce şi-au dat viaţa pentru a ne da o patrie liberă."

La capătul dinspre Capela al Bulevardului se ridică două dintre cele mai impunătoare edificii ale oraşului, ce distonează evident cu sărăcia stereotipă a blocurilor noi cu care se învecinează. Clădirea "goetheană" a Tribunalului (Radu Petrescu), cu coloanele ei de o simplitate clasică, zidită în anii 1906-1907, este şi astăzi, după aproape un secol, cea mai frumoasă şi de departe cea mai reprezentativă construcţie civilă pentru Rîmnicul de odinioară. Ea e ridicată pe locul caselor boierului Munteanu, proprietar cu dare de mînă la Olăneşti. Se zice că boierul obişnuia să ia pe capra trăsurii ce-l ducea adesea la moşie un pitic pe care, din snobism sau pur şi simplu din amuzament, îl gătea cu panglică la pălărie. În aceste case a fost instalată o vreme cazarma Regimentului 2 Dorobanţi, înainte de a i se construi un local propriu. În sălile tribunalului, afectate de mai bine de 20 de ani altor destinaţii, au avut loc de-a lungul deceniilor procese răsunătoare şi au pledat celebri aşi ai barei nu numai din Rîmnic, dar şi din Capitală şi alte mari oraşe ale ţării.

De cealaltă parte a străzii, ca o replică de mai mică anvergură, a dăinuit clădirea Administraţiei financiare, azi Tribunalul judeţean, zidită pe locul caselor lui Petrache Mişcurici, unde a funcţionat o vreme statul major al regimentului, apoi un pension de domnişoare şi şcoala de fete aparţinînd Aşezămintelor brâncoveneşti.. Edificarea celor două instituţii, la început de veac, trebuie să fi înviorat aspectul micului oraş provincial, ce ne apare, după nişte fotografii din primii ani ai secolului, ca o îngrămădire de case minuscule, ici-colo cîte una cu etaj, risipite printre livezi, boscheţi şi grădini de zarzavat.

În spaţiul dintre cele două clădiri monumentale, traversat astăzi de trepte, ronduri de flori şi corpuri de iluminat carnavaleşti, rătăcesc cele mai absurde amintiri ale unui trecut pierdut în aburi de legendă: parade militare, ceremonii religioase, mitinguri, sau trecerea coloanelor de tancuri şi blindate nemţeşti, urmate de cele sovietice. Nimic din viaţa vechiului oraş nu-i e străin acestui spaţiu armonios, trăind în simbioză cu reverberaţia de lumini difuze a Capelei.

Pe la începutul deceniului al patrulea, pentru locuitorii Rîmnicului devenise un fapt obişnuit să vadă în staţia de taximetre de pe Bulevard, în faţa actualei librării "Anton Pann", două elegante Forduri de culoare neagră, cu perdeluţe la ferestre, care ar face azi deliciul amatorilor de automobile vechi, ce se mai întîlnesc numai prin expoziţii sau muzee. Şoferii stăteau cu mîinile în buzunare pe marginea trotuarului pavat cu piatră cubică şi tăifăsuiau. Nu prea aveau clienţi. Fumau şi discutau, probabil, despre criza economică, despre asasinarea lui I.G. Duca, fruntaşul liberal, despre conversiune sau despre concurenţa îngrijorătoare a trăsurilor de stradă ce mişunau prin tot oraşul. Cu toate că era zgomotoasă a maşin­ilor începuse în Capitală cu două decenii înainte, Rîmnicul mai somnola cuminte în tropotul liniştitor şi dătător de pace al cailor.

Pornind de la vechiul Tribunal în jos, pe Bulevard, oraşul îşi pierde aproape cu desăvîrşire personalitatea, devenind o aşezare oarecare, agresată de planurile de sistematizare, aidoma tuturor localităţilor de pe cuprinsul ţării. Demolarea clădirilor din centru, realizată fără discernămînt în mai multe etape, a însemnat ştergerea pînă la dispariţie a amintirii fostei arhitecturi a urbei. Locuitorul de astăzi, trăitor în blocuri construite după planuri tip şi cu mijloace ieftine, cu greu îşi poate imagina aerul intim pe care îl etala Rîmnicul de altădată şi care a stîrnit încîntarea atîtor călători de marcă.

Cu 40 de ani în urmă, Bulevardul, în partea lui centrală, mai însemna încă locul de promenadă al oraşului. La ora înserării, sute de tineri se îndreptau spre centru într-un cortegiu ce se perinda pe Bulevard, între strada Traian şi colţul Parcului, ca într-o procesiune ritualică. Spectacolul, caracteristic mai tuturor oraşelor provinciale, crea un fel de solidaritate relevantă pentru mentalitatea arhaică şi mic-burgheză a vechilor locuitori ai Rîmnicului. La colţul Parcului cortegiul se întorcea şi avansa încet, pînă la pompa de benzină. Ieșirea la plimbare, în centru, seara, semnifica nu numai evadarea din anonimat, dar şi participarea tinerilor la viaţa mondenă şi sentimentală a urbei.

Pe locul unde se află astăzi sediul administraţiei judeţene, de-a lungul întregului segment al Bulevardului, se întindea restaurantul Elysée (fost Gambrinus), cu grădină mare, elegantă, discret iluminată, unde cîntau cele mai reput­ate orchestre şi cîntăreţe de muzică uşoară ale timpului. Copiii se căţărau pe gardul înalt ce despărţea localul de Bulevard şi se uitau vrăjiţi la cuconetul şi domnii spilcuiţi ce consumau fripturi şi vinuri alese, servite în pahare fine. Acordurile muzicii se auzeau pînă tîrziu, cînd strada devenea pustie, doar cîte un gardian de noapte mai zăbovind în dreptul pompei de benzină (Osin-Oil, Vega-Oil…), de unde avea vedere deschisă spre Olt dar şi spre podul Olăneştilor. Grădina era înzestrată cu separeuri intime şi lampioane colorate şi ring de dans şi arbori tunşi ce ascundeau în transparenţa lor desfăşurarea spectacolului veseliei şi petrecerii.

De partea cealaltă a restaurantului se înşirau clădiri cu un etaj şi cu balcoane şi ferestre cu ancadramente de stucaturi în gustul începutului de secol. O seducţie aparte exercita cafeneaua lui Tanţu Dănicel ("nea Tanţu") unde se juca de dimineaţă pînă seara poker, biliard şi "pietre", se bea cafea și se purtau discuţii politice sau de afaceri. Fotbalul nu ajunsese să acapareze pasiunile şi timpul rîmnicenilor. "Nea Tanţu" devenise în anii tulburi ai războiului o "instituţie" prin care fiecare tînăr trebuia să treacă pentru a-şi face intrarea în lumea adevărată a celor maturi.

În zona actualului hotel "Alutus" se întindeau pe vremuri curţile Poştei, cu magazie şi grajduri pentru caii diligenţei. Din faţa sediului Poştei porneau în chiote şi plesnete de bici poştalionul şi diligenţa trase de şase cai mînaţi de vizitiu, alături de dorobanţul cocoţat pe capră. Prima diligenţă, pe traseul Rîmnicu Vîlcea – Piteşti, a pornit din faţa Poştei în ziua" de 1 mai 1860, sub privirile nedumerite şi curioase ale locuitorilor oraşului. În anii mai apropiaţi de noi, pe colţul Bulevardului cu strada Praporgescu îşi instalase atelierele tipografia "Gutenberg", unde trudeau trei – patru oameni îmbrăcaţi în halate bleumarin pe care lumea îi putea vedea prin geamurile largi ce răspundeau în stradă. Tipografia tipărea afişe electorale, cărţi de vizită, reclame, faire-part-uri sau anunţuri de spectacole.

Prima clădire de pe Bulevard care a căzut sub tîrnăcoapele demolatoare ale "noii orînduiri" a fost conacul lui Gogu Ştefănescu, situat în latura de răsărit a actualei Case Albe. Constituia unul dintre cele mai admirate exemplare alei vechii arhitecturi vîlcene. Clădirea, adevărat palat miniatural avea faţada spre strada Praporgescu şi era înconjurată de un brîu de arbori meridionali şi de alei geometric desenate. De partea cealaltă a drumului, în colţul opus tipografiei, s-a coonstruit pe la sfîrşitul anilor ’30 întîia clădire "cubistă" a oraşului unde a funcţionat o vreme farmacia Cristescu. Părea o casă ciudată şi şocantă pentru timpurile acelea, avînd acoperişul drept, din tablă, şi o linie modernă a conturului ferestrelor şi a intrării principale. Azi, nimeni n-ar mai remarca-o. Din dreptul farmaciei şi pînă la vechea Poştă, deasupra Bulevardului, şi-a desfăşurat programul de înaltă acrobaţie aeriană celebrul echilibrist al vremii, doctorul Alexander, care a mers în mîini pe sîrmă, ţinînd în gură o farfurioară pe care aşezase o cupa de şampanie plină, fără să verse nici o picătură, s-a deplasat cu bicicleta, o bicicletă specială, fără anvelope, de la un capăt pînă la celălalt al sîrmei şi s-a întors înapoi cu spatele în timp ce răsfoia imperturbabil "The Times", a mers legat cu mîinile la spate, apoi în faţă, ba şi cu lanţuri la picioare, toate aceste isprăvi făcîndu-le cu un aer degajat şi rece, în fine, a convins pe spectatorii năuciţi ce umpluseră pînă la refuz încrucişarea Bulevardului cu strada Praporgescu că nu-i era străin nici un secret al artei echilibristicii pe sîrmă. Trăiam încîntătorii ani de după criza economică, în care oamenii alergau cu înfrigurare după senzaţii care să le biciuiască simţurile, sau după o binecuvîntată clipă de distracţie.

Printre puţinele clădiri din centrul Rîmnicului care mai păstrează o fărîmă din spiritul oraşului de odinioară se numără şi edificiul Poştei, în cărămidă aparentă, cu frumoase ancadramente din piatră la ferestre, ridicată după planurile arhitectului Ghica – Budeşti. Pe vremuri era reper şi loc de întîlnire pentru tineri. Silueta ei cărămizie, odihnitoare, realiza un echilibru cu cealaltă clădire, tot în cărămidă aparentă, a liceului "Alexandru Lahovari". Rătăcită astăzi în decorul frust al unei sistematizări bizare, Poşta şi-a pierdut preeminenţa şi expresivitatea, amintind doar un trecut îndepărtat, ireparabil.

Din dreptul Poştei, Bulevardul începe să coboare ferm spre Olt. Vizitatorul e confiscat imediat în sfera de autoritate a Parcului. Emoţia apropierii de Parc se resimţea odinioară de îndată ce parfumul de glicină devenea pregnant, atotcuprinzător. Şi teii erau parcă mai ispititori în porţiunea aceasta a Bulevardului. Zidul de piatră ce sprijină grădina "suspendată" e tăiată simetric de două rînduri de trepte ce adăposteau pe timpuri în spaţiul dintre ele straturi de flori, ba chiar, cu vremea, un calendar şi un ceas solar. Se spune că locul a fost umplut cu pămînt adus cu tărăboanţele de pe Capela de robi ţigani, la începutul veacului trecut, dupa dorinţa noilor stăpîni lahovareşti. Poate că nici o zonă a vechiului oraş nu era atît de atrăgătoare ca intrarea pe scările de piatră ale Parcului. Spaţiul acesta larg, prin perspectiva ce o deschidea spre vegetaţia exotică de pe fundal, era predestinat să adăpostească, un monument, şi în decursul timpului s-au perindat pe aici, întradevăr, figurile lui Brâncoveanu şi I.G. Duca. Azi, locul este năpădit de bălării.

Pornind la vale, începînd din colţul Parcului Bulevardul îmbrăca veşminte sărbătoreşti. Vreo cîteva clădiri edificate în primele decenii ale secolului puteau constitui modelul după care ar fi trebuit să fie astăzi înnoit oraşul. Pe partea dreaptă, casa Radu Livezeanu cu cerdac închis şi grădină îngrijită, dar mai ales casa Toto Herescu, moşier boem, trăind mai mult pe malurile Senei decît în ţară, prieten cu Filip Lahovary şi Cella Delavrancea. De partea cealaltă a drumului, casele dentistei Petrescu, folosită în ultimile decenii drept sediu al unor instituţii culturale sau locuinţă a despotului local şi casa Balotescu, adevărată desfătare a ochiului, supravieţuitoare amîndouă peste urgia vremurilor. "Cea mai armonioasă casă de pe bulevard, notează Cella Delavrancea, este desigur casa avocatului Niculae Balotescu, copiată după o foarte veche casă de stil vîlcean, casa bunicilor Balotescu existînd încă în dreptul Zăvoiului şi semănînd cu cea nouă, aşa cum o ciupercă mică aduce cu una mare. În grădină, un arţar face semn cu batistă albă a frunzelor, o capricioasă învolburare de < Stella Matutina> clipeşte din ochi albaştri. Casa albă, cu cerdac înălţat de gîrliciul pivniţei, cu ferestre pătrate, cum șade bine într-o ţară cu ierni grele şi veri copleşitoare, e primitoare ca și stăpînii ei." Prezenţa acestor case de excepţie, ca şi a altora ce au căzut sub incidenţa demolărilor, dădea oraşului o încîntătoare eleganţă şi reuşea sa sugereze parfumul unei epoci care făcea din micile aşezări provinciale veritabile enclave ale liniştii si armoniei.

În peisajul bine proporţionat al Bulevardului, o notă distonantă dar nu ostentativ supărătoare oferea fabrica de mobilă şi binale situată la colţul cu strada Olănescu. Întreprinderea era dotată cu un joagăr care-şi făcea simţită prezenţa monotonă de dimineaţă pînă la apusul soarelui, amintind vizitatorului străin că Vîlcea e patria pădurilor. Acest "corp străin" implantat în centrul Rîmnicului anticipa modest urgia dezvoltării industriale de mai tîrziu în spaţiul Rîmnicului.

De partea cealaltă a Bulevardului se afla băcănia, berăria şi bodega "Mercur", unde făcea popas la ora prînzului ofiţerimea ce se întorcea de la cazarmă. În fine, coborînd spre Regiment, privirea trecătorului era întîmpinată de priveliştea "Teatrului Adreani", aflător pe locul actualului cinematograf "Modern". O bună parte din istoria oraşului e şi istoria acestui sanctuar de artă care, timp de aproape un secol, a avut ca oaspeţi reputate ansambluri de operă şi teatru şi mari actori, în trecere prin Rîmnic. Dacă nevrednicia vremurilor nu l-ar fi şters ca pe un lucru netrebnic din viaţa urbei, astăzi oraşul s-ar fi putut mîndri cu una dintre cele mai vechi şi mai frumoase săli de teatru din ţară. Clădirea exista deja în anul 1873 (prima atestare documentară!), cînd vizita oraşul trupa de teatru de sub "direcţiunea D-lor Drăgulici şi Anestin", trupă ale cărei spectacole vor avea o contribuţie importantă la impunerea repertoriului naţional în ţara noastră. Artiştii sînt primiţi la Rîmnic cu entuziasm. Oficialităţile le pun la dispoziţie sala, ce se numea pe vremea aceea "Elias". Afişul trupei anunţa spectacolul astfel: "Teatrul Român – Direcţiunea D-lor Drăgulici şi Anestin. Duminica la 15 iulie 1873. Se va prezenta pentru prima oară piesele: Orbul cerşetor- comedie vodevilă în două acte de d-nu M. Millo – orchestra condusă de d-nu An­estin. Persoanele – Boerul Paf-puf – D-nu Theodor; Tadzu

Cerşetorul – Drăgulici; Lăzărilă conducătorul său – D-ra Victo­ria; Tomiţa – D-na Angelescu; Tofana femeie în casă – D-na Ştefănescu; Fiţa orfana – D-na Anestin; Un ţăran – D-nu Danescu. – Spectacolul se va fini cu: Barbu Lăutaru – Cansonetă de D-nu V. Alecsandri jucată de d-nu Anestin. – Preciul locurilor: Stalu I: 4 franci, stalu II: 3 franci, stalu III: 2 franci – începutul la 8 şi jumătate."

Mult timp "Teatrul Adreani" a fost singura sală de spectacole din Rîmnic. Apropierea de gară o făcea cu atît mai accesibilă trupelor din Bucureşti sosite în turneu pentru o zi sau două. Interiorul clădirii avea ceva din somptuozitatea barocă a epocii, venită prin influenţă italiană şi adaptată cerinţelor modeste ale culturii noastre. Cele doua rînduri de loji (loji si benoare), ce trebuie să fi fost încîntătoare la începutul secolului, împodobite cu desene simple, formau arcuri deschise ce se uneau la scenă, decorată pe fronton cu flori de ipsos şi reprezentări în stilul rococo (siriene, îngeraşi de bronz). Ansamblul avea un farmec naiv şi preţios, pe care nu l-am mai întîlnit la nici o sală veche de spectacole din ţară. Dispariţia acestui monument de arhitectură sosit din alte vremuri a însemnat o pierdere întristătoare şi irecuperabilă pentru climatul urbanistic al Rîmnicului de altădată.

Alături de construcţia teatrului, într-o clădire cu etaj şi largă verandă sprijinită de piloni din lemn sculptat, locuia patronul, "nea Jenică Adreani", personaj ciudat şi pitoresc, pasionat de vînătoarea "la bătaie", şi de "pietre", italian poposit în ţară în secolul trecut şi împămîntenit la Rîmnic. Ajuns la o vîrstă venerabilă, a dispărut la timp pentru a nu fi martorul dezastrului care s-a abătut atît asupra teatrului cît şi a propriei locuinţe.

Pe colţul străzii Olănescu cu Bulevardul se mai păstrează şi astăzi casa Lupaş, construită în stilul vechilor sălaşuri boiereşti de la începutul veacului, cu trepte în faţă şi marchiză şi coloane şi vitrouri la ferestre. Alături se întinde clădirea fostei societăţi de "Drumuri şi şosele", clădită în stil rustic şi folosită în timpurile din urmă ca instituţie sanitară. Pe vremuri, rîmnicenii priveau cu consternare "caterpilarul enorm din curtea societăţii, ce impresiona prin dimensiunile sale pitecantropice.

Un loc deosebit de atrăgător în peisajul oraşului de odinioară l-a ocupat cazarma, ce se întindea pe cîteva hectare de pămînt (în zona regimentului de astăzi) şi era constituită din corpuri de clădire cu un etaj, în cărămidă aparentă, risipite pînă la linia ferată, spre răsărit, şi pînă la digul de pe valea Episcopiei, spre miazănoapte. Clădirile trebuie să fi fost edific­ate la începutul secolului, după ideea unui arhitect care a folosit cu iscusinţă generozitatea spaţiului şi plantaţiile bogate de castani şi tei. De o tradiţie fabuloasă s-a bucurat aşa numitul "cîmp al Ragimentului", care a găzduit chermese populare, întreceri de gimnastică şi atletism, meciuri de fotbal, ba chiar şi mitinguri aviatice. Pîna la amenajarea terenului de fotbal din Zăvoi, pe cîmpul Regimentului se consumau toate plăcerile oraşului legate de activităţile sportive în aer liber. Pe locul lui se află astăzi Sala sporturilor, cu construcţiile aferente.

Odată cu trecerea liniei ferate, Bulevardul se apropie de podul Oltului, (sfîrşitul drumului). Podoaba teilor e parcă mai copleşitoare aici decît în alte locuri. Pe vremuri, perechile de tineri îşi pierdeau paşii pe sub coroanele arborilor, ca să privească de pe pod apa învolburată a Oltului. Domnia liniştii era atotcuprinzătoare. Nici un letopiseţ al Rîmnicului de odinioară nu va putea cuprinde în filele îngălbenite fiorul de frumos ca o beţie graţioasă ce stăpînea pe cei ce ajungeau pînă la capătul dinspre Goranu al Bulevardului. Oraşul părea că doarme, undeva, departe, uitat de lume, inexistent, pierdut în somnul darnic al amintirilor. La cîţiva paşi de pod, pe o potecă în pantă, se putea ajunge, mergînd pe malul rîului, la o fîntînă care a vegheat mai multe secole de-a rîndul la poarta dinspre răsărit a urbei. Pe monumentul simplu, paralelipipedic, săpat în piatră tare, sînt caligrafiate slovele: "S-au făcut această fîntînă de priasf(i)nţitului Episcop alu Rîmnicului Kyrin Kir Filaretu 1784 septv." Apoi urmează aceste stihuri care curg domol, venite parcă de sub pana nobilă a lui Dosoftei:

"Cursul apei de fintînă,

Cînd va fi reace şi bună

Şi setea o potoleaşte

Şi vedearea veseleaşte,

Şi pînă cînd apa curge

Pomenirea ni se stinge

Şi tuturoru le vesteaşte,

Şi pe ctitori proslăveaşte."

În urma lucrărilor de amenajare a Oltului, Fîntîna lui Filaret a fost "mutată" cu "generozitate comunistă", în Cîmpul lui Traian, unde şi-a instalat vremelnic tabăra Magheru, apoi în curtea Episcopiei. Locuitorii vîrstnici ai oraşului o mai caută însă cu privirea pe locul ei originar, unde fîntîna marca geografic vechiul vad de trecere a Oltului şi folosea ca punct obligatoriu de popas în calea drumeţilor şi cărăuşilor care veneau la Rîmnic dinspre Curtea de Argeş sau Piteşti.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnnnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 133-144.