Râmnicu Vâlcea în perioada Post-Aureliană

Cercetările organizate efectuate în punctul de la Stolniceni², arată că după retragerea aureliană, locuirea s-a restrâns la zona centrală a aşezări(3). Locuitorii ultimului nivel de vieţuire, foloseau totuşi unele dintre construcţiile romane distruse, ale căror ziduri le refac cu pietre fără mortar, iar podeaua locuinţelor construite de romani realizată din mortar făcut din var şi cărămizi pisate, au fost reparate – simplu numai cu lut.   

Unii dintre locuitori şi-au construit însă bordeie, tip de locuinţă necunoscut anterior în cadrul aşezării.⁴ Populaţia daco – romană a continuat să fiinţeze pe aceste meleaguri, însă avea să-şi restrângă un timp habitatul datorită migraţiunilor populaţiilor, care s-a desfăşurat pe spaţii vaste.

În zona municipiului Râmnicu Vâlcea, viaţa şi-a urmat cursul ei, cum o dovedesc mărturiile de cultură materială care vorbesc de faptul că locuitorii nu şi-au părăsit vetrele ci dimpotrivă au rămas locului, ne referim de pildă la aşezarea daco – romană din punctul Căzăneşti, unde analiza pieselor descoperite arată că peste 80 % au o componenţă romană şi numai 20 %, alte influenţe.⁵

Dovezi ale cunoaşterii de către localnici a limbii latine, care era limba oficială în timpul când Dacia ,a fost sub stăpânire romană, sunt oferite de numeroasele litere zgâriate pe vasele de uz casnic, detectate în nivelurile de locuire de la Râureni, din sec. al III – lea.⁶

Din secolul al IV – lea e.n., se va răspândi la nord de Dunăre şi creştinismul în limba latină populară, neimpus de puterea statală. Noua religie receptată sub această formă, a reprezentat în vremea aceea un însemnat factor în procesul romanizării populaţiei autohtone dar şi a formării treptate a poporului român si a limbii române, important factor de coeziune etnică și spirituală, care l-a diferenţiat de toate celelalte popoare migratoare .

Monumentele arheologice de la Stolniceni, impunătoare prin dimensiuni şi tehnică de lucru vorbesc şi vor vorbi peste veacuri despre latinitatea poporului român şi simbioza daco – romană⁸. Ele stau mărturie modului în care s-a cimentat pentru totdeauna o unitate etnică care a rezistat neîntrerupt celor mai vitrege împrejurări istorice.

La Stolniceni s-au descoperit şi fibule datate din secolele VI – VII, care sunt de influenţă şi de tradiţie bizantină, ceea ce dovedeşte peremptoriu o continuitate neîntreruptă a populaţiei locale şi menţinerea legăturilor ei cu lumea romană.

Cultura materială de pe teritoriul oraşului, aparţine tipului Ioneşti – Cândeşti cu toate caracteristicile lor⁹. Din această perioadă – secolele VI – VII – se cunoaşte o aşezare la Râureni şi alta în urbea vâlceană, în zona 1 Mai – Inăteşti, care se înscrie în marea unitate etno – culturală izvorâtă din sinteza daco – romană.

Pentru veacurile VII – VIII sunt reprezentative săpăturile făcute în Râureni, obiectele descoperite atestând o intensă locuire pe filonul continuităţii şi permanenţei în vatra vâlceană.

Este vremea în care în procesul existenţei populaţiei şi a evoluţiei ei unitare, pe întinsele spaţii de dincolo de Dunăre şi de o parte şi de alta a Carpaţilor, contactele lor cu slavii şi alte grupuri de migratori au contribuit la sporirea zestrei sale materiale etno – lingvistice şi spirituale, ceea ce explică de ce majoritatea populaţiei alogene stabilite aici s-a contopit în marea masă a autohtonilor.

În îndelungata vreme cât au venit asupra lor valurile populaţiilor migratoare, autohtonii au continuat să existe fără întrerupere. Nu trebuie uitat că, comunităţile şi uniunile de obştii româneşti – "Romaniile populare" – elemente vechi de unitate şi continuitate – şi-au păstrat individualitatea, clădită pe o civilizaţie agrară şi meşteşugărească tradiţională, superioară nomadismului seminţiilor în trecere. Istoricii atestă existenta unei obştii * * * teritoriale în zona oraşului Râmnicu Vâlcea într-un perimetru cuprins între dealul Cetăţuia, la nord, Oltul la est, dealurile Troian şi Capela la vest, şi Stolniceni la sud.

Răstimpul ultimelor secole ale mileniului întâi, reprezintă etapa de încheiere a procesului de formare a poporului român şi a limbii române. Acum se face din ce în ce mai clar simţită apariţia obştilor social teritoriale ale românilor şi evoluţia lor spre formaţii politice structurii de stat specifice ordinii lumii feudale.

Obştea rurală din zona Râmnicului, a adus în plin plan mica gospodărie sătească înzestrată cu loturi arabile necesare existenţei sale, consecinţă a procesului de teritorializare, punctul de plecare al prefacerilor structurilor din cadrul comunităţii¹⁰. Ea cunoaşte o puternică stabilitate social economică, condiţionată de o mare densitate a populaţiei.

Note bibliografice:

[1]. D.Berciu, Romanitatea poporului român în recentele cercetări arheologice, în "Studii Vîlcene'', Rm.Vîlcea, 11/1973, p.3-15.

2. Gh.Bichir, Continuitatea şi romanizarea populaţiei geto-dace în lumina cercetărilor de la Stolniceni-Rm.Vîlcea, în "Studii Vîlcene", Rm.Vîlcea, V1/1983, p.10.

3. Ibidem p.10.

4. Ibidem p.ll.

5. Gh.Petre-Govora, Vîlcea, vatră de vieţuire multimilenară a patriei noastre, în "Studii vîlcene", Rm.Vîlcea, V/1982, p.16.

6. Gh.Bichir, op.cit., p.12.

7. D.Berciu, Despre istoria străveche a judeţului Vîlcea în lumina cercetărilor locale din ultima perioadă, în "Studii Vîlcene", Rm.Vîlcea, 11/1974, p.17.

8. Gh.Bichir, op.cit., p.13.

9. Gh.Petre-Govora, op.cit. p.16.

[1]0. Şt Olteanu, Cu privire la începuturile evului mediu în istoria Româniri(lll). Cristalizarea relaţiilor feudale (secolele VII-XI), în "Revista de istorie”, tom. 38, nr.12, decembrie 1986, P-l 183-1169.

Sursa: Istoria Râmnicului, Editura “Antim Ivireanu”, Rm. Vâlcea, 1994, pag. 29-31, Autor: Corneliu Tamaș.