Râmnicu Vâlcea în timpul Primului război mondial

Conform planurilor Marelui Stat Major în partea de nord a judeţelor Vâlcea şi Argeş, din primăvara anului 1915, începe concentrarea de o parte şi de alta a Oltului şi a pasului Turnu Roşu, a Grupului Olt-Lotru care avea în componenţa sa Brigada a IlI-a infanterie cu 17 batalioane şi 7 baterii dislocate pe văile Argeşului, Topologului şi Lotrului¹. Judeţul Vâlcea, care în timp de pace găzduia în garnizoană la Rm. Vâlcea şi Drăgăşani, două unităţi militare : Regimentul 2 dorobanţi şi respectiv 48 infanterie, este împânzit de trupe². Se iau măsuri grabnice, de către autorităţi, pentru repararea şoselelor şi a podurilor care suferiseră în urma inundaţiilor din 1914. Serviciul tehnic al judeţului este mobilizat în mod special pentru refacerea grabnică a podurilor şi terasamentelor de pe Valea Oltului. Importante forţe militare şi civile se aflau concentrate la lucrările pentru şoseaua strategică de pe culmea munţilor ce făcea legătura dintre bazinul Latoriţei şi Valea Jiului, precum şi la lărgirea tuturor potecilor şi drumurilor de munte din Loviştea. Se organizează un sistem de apărare a căii ferate de pe Valea Oltului în zona tunelelor, la care se aflau concentraţi pentru lucrări, peste 500 lucrători ai judeţului³.

După organizarea grupului Olt-Lotru, se fac numeroase transporturi de porumb, alimente, furaje, pentru aprovizionarea trupei şi animalelor, de către un mare număr de localnici cu atelaje rechiziţionate care se vor îndrepta pe drumul către frontieră.

În localul Şcolii de meserii din Râmnicu Vâlcea se înfiinţau la începutul anului 1916, ateliere ale armatei, care serveau unităţile concentrate la graniţă. Se procedează de asemenea, la rechiziţionarea tuturor cantităţilor de sârmă ghimpată din judeţ, în vederea folosirii ei la întărirea punctelor fortificate din munţi⁴. Tot acum la Râureni se organizează un aerodrom militar.

Pentru păstrarea secretului operaţiunilor era reglementată circulaţia în zona de frontieră, printr-un ordin cifrat al Ministerului de Interne interzicându-se pătrunderea ciobanilor cu oile, iar în preziua trecerii la atac se fixa chiar o zonă de siguranţă de 10 km, de la graniţă, de unde trebuiau retrase mărfurile şi materialele⁵.

Organele informative austro-ungare căutau să obţină date asupra acestor concentrări de unităţi militare, asupra tehnicii de luptă şi a depozitelor de subzistenţă. Sunt recrutaţi, de către poliţia din Sibiu încă din anul 1914, Carol Speck, negustor din Rm. Vâlcea, Wilhelm Feist, predicatorul bisericii catolice, care era şeful spionajului german, având în subordine şi pe preotul catolic, de origine bulgară, Iosif Banoff⁶. Măsurile severe luate pentru asigurarea securităţii zonei de cantonare a grupului de acoperire apăreau tot mai necesare, însuşi funcţionarii prefecturii neputându-se deplasa în nordul judeţului fără un permis de liberă trecere emis de comandament⁷.

Vestea despre intrarea României în război a provocat la Rm. Vâlcea un entuziasm de nedescris. Sentimentele naţionale au explodat într-o unanimă şi generală bucurie, căci se vedea realizat ţelul de veacuri al poporului, unirea pentru totdeauna a tuturor românilor într-un singur stat. Martori oculari consemnează că s-au ţinut discursuri la statuia Independenţei, de pe Capela, s-au făcut demonstraţii cu steagul tricolor, cu muzica militară, oraşul participând cu toată suflarea la acest măreţ eveniment⁸.

În noaptea de 14/15 august, « Grupul Olt » trece crestele Făgăraşilor, eliberându-se în ziua de 15 august comuna Porceşti, în staţia de cale ferată fiind capturat un tren blindat care încerca să acopere retragerea trupelor austro-ungare⁹.

Primele comunicate oficiale ale Marelui Cartier General, sunt primite, la Râmnicu Vâlcea ca şi în întreaga ţară, cu vie satisfacţie¹⁰. Victoria aceasta a fost urmată de o îndârjită rezistenţă a trupelor austro-ungare care nu au permis ca armata română să poată exploata şi dezvolta succesul iniţial chiar dacă ea îşi realizase, în mare, obiectele trasate, ajungând la 18 august, la porţile Sibiului¹¹.

Deşi ostaşii români luptă eroic, datorită concentrării masive de trupe austro-ungare la nord de Carpaţi, la 6 septembrie 1916, ofensiva română, a fost oprită. Superioritatea zdrobitoare, numerică şi tehnică a inamicului determină Corpul I de Armată Română, comandat de generalul David Praporgescu, să se retragă în urma bătăliei de la Sibiu şi să încerce o rezistenţă eroică în defileul Oltului şi în munţii ce-l mărginesc. Ostaşii unităţilor române se opun eroic înaintării inamicului, făcând ca însuşi comandantul Armatei a IX-a germane Falkenhayn să le recunoască vitejia¹². Datorită infiltrării trupelor alpine inamice peste munţi în încercarea de a ocupa gura defileului şi în special a podului peste Olt de la Câineni, aceste însemnate puncte strategice de operaţiuni puteau fi pierdute. Până la sosirea aici, a trupelor române ce se aflau în Transilvania, pentru a le proteja, lt. Col. Popescu Toma, adjunctul şefului Statului Major al Corpului Olt, a hotărât să organizeze apărarea lor cu ajutorul unor ţărani voluntari din Câineni-Vâlcea. Dând dovadă de vitejie, de dragoste faţă de locurile natale, cei 13 ţărani »destul de vârstnici şi inimoşi »¹³, au rezistat eroic la 26 septembrie timp de aproape 5 ore, presiunii germane până la sosirea trupelor regulate române.

Comanda grupului german, ce trebuia să forţeze pătrunderea pe Valea Oltului, la 9 octombrie 1916, a fost încredinţată generalului Kraf von Delmensingen, care avea în subordine un grup puternic, format din corpurile alpine bavareze şi brigada 1 alpină austro-ungară¹⁴.

Valea Oltului, foarte îngustă de la Turnu Roşu la Călimăneşti, era greu de atacat, de aceea comandamentul german, a hotărât ca ofensiva din dreapta şi mai ales din stânga Oltului.

Retragerea armatei române s-a executat începând din seara zilei de 21 octombrie, după ce s-a aruncat în aer podul de fier de la Câineni şi au fost distruse anumite porţiuni de şosea, în acest timp gruparea Krafft, prin ajutoarele primite (detaşamentele din Divizile 8 şi 9 bavareze), se întăreşte considerabil, devenind superioară în oameni şi mai ales în artilerie, grupării române aflate în defensivă. Aceasta face posibilă reluarea ofensivei germano-austro-ungară, efortul trupelor concentrându-se tot în stânga Oltului. Luptele din acest sector au fost cumplite. Atacul debutează la 24 octombrie prin ocuparea de către germani a posturilor înaintate de pe înălţimile Călugărul şi Cărbunarul. Pentru principala poziţie românească din zona «Mormântul Omului de Piatră» – Zănoaga – se dau, în perioada 24-27 octombrie, numeroase lupte respinse cu pierderi grele de către Regimentele 44 Argeş, 2 Vâlcea şi 1 grăniceri care o apărau. Contraatacul Regimentului 2 Vâlcea din 28 octombrie e respins de inamic, ceea ce a impus evacuarea bazinului Grebleşti-Titeşti, care este ocupat, de armate duşmane. Aria frontului fiind mutată mai la sud. Lupte grele se dau între 6 şi 8 noiembrie, când germanii atacă poziţia principală română de la Spinu-Perişani. Trupele noastre au luptat cu eroism legendar. Falkenhayn scria despre aceste încleştări : « Progresele noastre trebuiau făcute în lupte foarte grele . Românii rezistau cu disperare. Fiecare munte trebuia luat cu asalt şi dacă reuşeam să le luăm pradă în oameni şi materiale, trebuia de partea noastră să o plătim cu jertfe grele »¹⁵.

Divizia a XXIII-a română este retrasă în rezervă la Piteşti, iar Divizia a VIII-a care ocupa culoarul dintre Olt şi Topolog pe un front oblic între Runcu şi Valea Babei, se mai opunea înaintării duşmane spre Tigveni. La 25 noiembrie 1916, Rm. Vâlcea este ocupat de către trupele germane, care a doua zi au trecut Topologul. Curtea de Argeş se afla şi ea în mâinile duşmanului. După două luni de lupte deosebit de grele, armata germană punea stăpânire pe trecătoarea Turnu Roşu şi pe drumul Oltului. Deşi înfrânt în lupta inegală pe care o susţinea împotriva adversarului, grupul român de pe Olt a înscris, prin rezistenţa sa o mărturie grăitoare a eroismului şi dragostei de ţară a soldatului român.

Devotamentului celor de pe câmpul de luptă, populaţia civilă i-a răspuns prin fapte de adâncă semnificaţie patriotică, în opera de ajutorare a frontului. Prin rechiziţii şi transporturi, prin subscripţii, donaţii în bani sau diferite ofrande făcute armatei, cei rămaşi acasă au contribuit din plin la susţinerea campaniei. În tot timpul luptelor eroice, soldatul român, animat de dragoste pentru glia străbună, călcată în picioare de duşmani, a avut aproape sprijinul material al celor rămaşi acasă. S-a căutat să se suplinească lipsurile din dotare cu echipament al armatei, prin rechiziţionarea sau colectarea de la locuitorii celor mai apropiate zone faţă de câmpul de operaţie, a lenjeriei, a cojoacelor, alimentelor etc.

Încă de la 28 august se cereau Prefecturii judeţului Vâlcea 200 căruţe, 400 perechi hamuri şi 800 cai pentru formarea unui convoi necesar Detaşamentului Olt-Lotru¹⁶ .

Iarna timpurie ce s-a instalat din luna septembrie în partea de nord a Vâlcii, impunea echiparea trupei cu cojoace şi căciuli. La 27 septembrie/10 octombrie, serviciul de intendenţă a Corpului I Teritorial de Armată solicită Prefecturii judeţului Vâlcea, rechiziţionarea urgentă a 3000 cojoace şi 3000 căciuli pentru Detaşamentul Olt-Lotru¹⁷.

Cererea se repetă la 11/24 octombrie subliniindu-se că soldaţii ce se aflau în tranşee aveau în majoritate picioarele degerate¹⁸. În plus faţă de acestea, organele administrative din judeţ au mai trimis 2500 pături ciobăneşti (cioltare) achiziţionate din şapte comune, acestea fiind necesare cailor trupei. Sunt strânse de la oameni, prin colectă publică, cantităţi importante de lenjerie pentru soldaţi, iniţiativa aparţinând Consiliului comunal al oraşului Rm. Vâlcea, ce adresase în acest sens, un apel locuitorilor urbei¹⁹.

Deşi exista cale ferată, datorită întinderii liniei frontului de o parte şi de alta a văii Oltului, era necesar un număr impresionant de vehicole cu tracţiune animală pentru aprovizionarea trupelor din nord. La 28 septembrie/11 octombrie, Corpul I Armată, rechiziţionase din judeţul Vâlcea 320 cai şi 80 căruţe pentru formarea şi deplasarea coloanei a V-a subzistenţă. Prefectura judeţului raportează că numeroasele cereri de acest gen sunt deosebit de dificil de dus la îndeplinire²⁰.

Populaţia oraşului cedează o parte din produsele agroalimentare ce le deţine în folosul armatei. Din Rm. Vâlcea au fost trimise 7050 kg. brânză la 20 octombrie 1916, către Depozitul de subzistenţă din Slatina ; la 6 octombrie sunt solicitate 1000 kg ce sunt expediate peste două zile mai

târziu²¹ .

Organele administrative ale oraşului căutau ca prin eforturile depuse pentru satisfacerea nevoilor armatei, să contribuie la înfrângerea duşmanului. La 12/25 octombrie se cereau din nou alimente şi furaje. În Râmnic, se organizează un serviciu special pe lângă manutanţa, care se ocupa cu sacrificarea a 297 oi, cu procurarea a 316 porci rechiziţionaţi şi predaţi la 12 octombrie . În staţia CFR a oraşului se încarcă pentru depozitul armatei de la Slatina, 300 oi, iar la 21 octombrie alte 400, rechiziţionate de la locuitori²³.

Garnizoana din Râmnicu Vâlcea a fost aprovizionată în aceeaşi perioadă cu 178 oi şi berbeci, 4000 kg paie, 7000 kg fân, iar Comisia judeţeană a cumpărat 219 porci cu fondurile proprii, pe care i-a sacrificat şi pregătit în oraş, realizându-se conserve pentru trupă²⁴.

Ocuparea vremelnică a oraşului Râmnicu Vâlcea, în noiembrie 1916 şi instaurarea de către trupele centrale a unui regim despotic prin rechiziţionarea şi confiscarea bunurilor aparţinând locuitorilor, exploatarea nemiloasă a ţăranilor, muncitorilor, jefuirea crudă a bogăţiilor naturale, distrugerea instalaţiilor industriale şi secătuirea rezervelor materiale şi materii prime, au dat o grea lovitură economiei locale. Generalul Lundendorff motivează că «teritoriile ocupate trebuiau să ne dea materii prime că acesta decurge din însăşi esenţa războiului »²⁵.

Armatele duşmane de invazie s-au dedat la prădăciuni şi atrocităţi oribile având ordine de a jefui totul timp de 24 ore, ce se prelungeau în cele mai multe cazuri, până la 4 zile, după care a urmat cea mai rafinată exploatare a teritoriului pentru întreţinerea trupelor de campanie, dar şi pentru a veni în ajutorul Germaniei înfometate²⁶. Ocupanţii au incendiat şi devastat oraşul, au ucis şi au jefuit oameni lipsiţi de apărare, au siluit femei şi au trecut imediat la preluarea celor mai importante clădiri particulare sau de stat. Astfel chiar in prima zi, trupele duşmane germane şi austro-ungare au pus stăpânire pe toate instituţiile din Râmnic ca: Palatul justiţiei, Administraţia financiară, Prefectura, şcoli, etc²⁷. Un raport arată că din momentul ocupării instituţiilor din oraş, « nu s-a mai permis vreunui funcţionar român a se mai apropia de vreunul din aceste localuri publice » astfel mobilierul, arhivele și alte bunuri au ajuns pradă acelor devastatori, care n-au cruţat nimic din calea lor arzând, rupând şi stricând totul²⁸.

Liga Culturală, Secţiunea Rm. Vâlcea, a avut încă din 1891 o rodnică activitate²⁹. Între anii 1911-1916, Secţiunea Rm. Vâlcea a « Ligii » avea sediul în curtea bisericii catolice (Bărăţia) într-o sală mare, în care-şi aşezase mobilierul, şi anume patru canapele lungi, căptuşite cu pluş, 40 scaune de lemn curbat, o bibliotecă de 7-800 până la 1000 cărţi aşezate în două dulapuri – bibliotecă – cu geam, un drapel naţional de mătase cu fir de aur şi un pian³⁰. Din toate acestea n-a mai rămas nimic, fiind distruse de armatele invadatoare. In perioada ocupării oraşului şi până la 1 decembrie 1918 «nimeni n-a mai avut voie să se apropie de sediul Ligii »³¹.

Autorităţile de ocupaţie au împărţit teritoriul judeţului Vâlcea în două: Comandatura Etapei 270 germane, cu reşedinţa la Rm. Vâlcea, deţinând partea de nord a judeţului, iar comandatura Etapei austro-ungare, cu reşedinţa la Drăgăşani, a preluat zona de sud. Partea argeşeană a actualului judeţ Vâlcea era cuprinsă în Comandatura Etapei Mobilă 286 cu reşedinţa la Curtea de Argeş.

Aşa cum am amintit odată cu instalarea lor, ocupanţii încep exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului, declanşând o operaţiune economică fără precedent în istoria noastră, care urmărea trimiterea în Germania şi Austro-Ungaria a celor mai variate produse. Între primele măsuri luate de ei se numără interzicerea comerţului cu produse agroalimentare şi o recenzare severă a tuturor resurselor de acest fel, de care dispunea populaţia şi instituţiile. S-a trecut la distribuirea pe bază de cartelă a produselor de primă necesitate în scopul limitării consumului. Concomitent încep să fie rechiziţionate cantităţile de cereale şi de băuturi alcoolice disponibile. Pentru animale şi păsările deţinute de locuitori s-au stabilit cantităţile de came, lapte şi ou pe care aceştia trebuiau să le predea la rechiziţii. Începând din primăvara anului 1917 sunt stabilite planuri de cultură pentru suprafeţele aflate în posesiunea populaţiei şi nerespectarea lor făcându-se pasibili de pedeapsă.

Toate cantităţile de cereale obţinute în anii 1917 şi 1918 au fost preluate de către autorităţile de ocupaţie, interzicându-se comerţul cu acestea³². S-a oprit de asemenea, comerţul pe piaţa liberă cu plante tehnice, produse lactate, ouă, băuturi alcoolice. Aceste restricţii s-au aplicat şi la produsele animaliere-came şi lâna – care au fost declarate rechiziţionate, cu strângerea lor fiind însărcinat Max Delfiner care le expedia în Germania pentru prelucrare³³. S-au rechiziţionat sau cumpărat cu preţuri derizorii un număr impresionant de bovine, ovine şi porcine, fapt ce a dus la diminuarea apreciabilă a şeptelului.

Forţa de tracţiune în agricultură a scăzut simţitor datorită faptului că atelajele cu boi ale locuitorilor au fost trimise, în primăvara anului 1917, la muncile agricole din judeţele de câmpie, de unde au fost însuşite apoi de către ocupanţi³⁴.

Nivelul de trai al populaţiei a scăzut şi el în perioada supusă discuţiei. Lipsei bunurilor de primă necesitate – porumb, grâu, sare, grăsimi – li s-a adăugat lipsa de îmbrăcăminte. Neîndeplinirea ordinelor – în special cele legate de predarea produselor la comandatură – atrăgea după sine amenzi deosebit de grele, în cazul în care pedeapsa nu era închisoare.

Purtându-se în mod barbar, ocupanţii băteau locuitorii, îi schingiuiau sau îi împuşcau fără milă. Din judeţ, 27 de persoane şi-au pierdut, în acest chip, viaţa, între ei numărându- se femei şi copii³⁵. Rechiziţiile şi confiscările de bunuri, exploatarea nemiloasă a muncitorilor şi ţăranilor, a celorlalte categorii sociale, abuzurile şi jafurile au dus la o involuţie economică a oraşului şi judeţului, indicatorii economici arătând ca fusese dat cel puţin cu douăzeci şi cinci de ani înapoi.

Jaful, teroarea, samavolniciile de tot felul, aroganţa ocupanţilor, politica de germanizare şi de ponegrire a tradiţiilor patriotice, au stârnit revolta şi ura profundă a poporului român, care nu se putea împăca cu gândul încălcării gliei strămoşeşti³⁶.

Căci fuseseră afectate grav nu numai interesele maselor muncitoare de la oraş şi de la sate, dar şi acelea ale intelectualilor şi funcţionarilor, ale tuturor claselor sociale, inclusiv ale moşierilor şi ale industriaşilor, oamenilor de cultură, ale slujitorilor bisericii .

Toate forţele poporului român strâns unite, s-au ridicat la luptă împotriva duşmanului cotropitor, pentru apărarea libertăţii şi independenței naţionale. Marea majoritate a locuitorilor şi-au manifestat rezistenţa la rechiziţii, ascunzând produsele şi animalele, iar în multe cazuri opunându-se făţiş la predarea lor. De asemenea, ei au sabotat, sub diverse forme, activităţile la care au fost siliţi să participe în cadrul muncii obligatorii.

Într-un raport al Comisiei interimare a oraşului Rm. Vâlcea, datat 9 martie 1918, se face cunoscut Prefecturii judeţului Vâlcea că fără ajutorul poliţiei nu pot fi executate ordinele date de Administraţia militară germană, privind scoaterea locuitorilor cu plugurile la arat, la efectuarea corvezilor, a transporturilor de lemne, pentru locurile ocupate de austro-germani ca şi de a participa la muncă în exploatările forestiere³⁸ .

Pentru stăvilirea acţiunilor de rezistenţă, autorităţile austro-ungare trec la represalii. Soldaţii germani şi cei austro-ungari smulg din case pe cei valizi, şi între baionete, îi forţează să muncească în folosul lor. Sunt luate măsuri pentru oprirea răspândirii de ştiri defavorabile Puterilor Centrale, cu atât mai mult cu cât circulaţia lor devine tot mai vie la Rm. Vâlcea, mai ales după evenimentele de pe frontul din vest³⁹.

Pe frontul din Moldova, de febră recurentă soldaţii mureau zilnic. Nichifor Crainic îşi aminteşte că într-un spital « un vâlcean care şi-a simţit sfârşitul a chemat lângă el un camarad cu vioara să-i zică Doina Oltului. Credea că aşa poate muri mai uşor, găsindu-se la nevastă şi la copii. Am rămas lângă el cu doctorul Simian, până i-am închis ochii, în trilurile nostalgice ale doinei. Tot salonul plângea⁴⁰. Deşi se atrăsese atenţia în mod deosebit, de către Administraţia de plăieşi în privinţa protejării linilor telefonice, sub ameninţarea unor pedepse drastice, sunt constatate sabotaje de acest fel. Astfel la 19 august 1918, va fi distrusă linia telefonică în Râmnicu Vâlcea, pe porţiunea dintre garnizoana cavaleriei şi podul peste râul Râmnic. O lată categorie de sabotaje au fost acelea asupra liniilor ferate, intens folosite de ocupanţi, atât pentru aprovizionarea frontului, cât şi pentru transportarea produselor româneşti către Germania şi Austro-Ungaria.

Lupta pentru unitate şi independenţă naţională a constituit coordonata fundamentală şi permanentă a istoriei României, a maselor largi populare. La 27 martie/2 aprilie, românii din Basarabia s-au alăturat fraţilor care se aflau angajaţi în dramatica încleştare cu trupele germane. Într-o telegramă adresată primului ministru, locuitorii oraşului Râmnicu Vâlcea exprimau la 19 aprilie 1918, bucuria în legătură cu acest măreţ act în istoria patriei noastre.

Mai târziu la 9 aprilie 1919, se făceau grandioase manifestări în oraş. La Episcopia Râmnicului, pe străzi, la statuia Independenţei, au avut loc vii demonstraţii ale orăşenilor pentru a se declara satisfacţia în legătură cu făurirea României unite pentru totdeauna.

Adunarea de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, proclamase unirea cu ţara, urmând exemplul mai vechi al fraţilor din Basarabia şi mai nou a celor din Bucovina care hotărau Congresul de la Cernăuţi, din 28 noiembrie 1918, «unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei… cu regatul României⁴¹. Era urmarea firească a unor strădanii şi lupte duse veacuri de-a rândul, favorizate acum şi de retragerea austro – germanilor şi a aliaţilor lor, datorită apropierii frontului balcanic franco-englez de la Dunăre, dar şi de înfrângerea suferită de Germania şi Austro-Ungaria pe frontul de vest ceea ce a condus la unirea Transilvaniei şi Bucovinei la România.

Apropierea judeţului Vâlcea de Transilvania a făcut ca vestea realizării marelui act de la Alba Iulia să ajungă foarte repede. Astfel revista «Zori noi » ce apărea la Râmnicu Vâlcea, avea în primul său număr un articol dedicat Unirii în care se consemna : « la Alba Iulia, străvechea şi sfânta cetate a lui Mihai Viteazul, s-a proclamat cea din urmă unire care întregeşte pe deplin neamul românesc şi statorniceşte dreptul şi fireştile lui hotare. S-a înfăptuit astfel visul de secole al atâtor eroi şi mucenici, s-au izbândit şi năzuinţele strămoşeşti şi părinţilor, s-au răscumpărat nenumărate jertfe şi râuri de sânge, care în curgerea zecilor de veacuri, au adăpat cu viaţa fără asfinţit ideea măreaţă şi sfântă, azi, triumfătoare »⁴².

La 6 decembrie 1918 la Rm. Vâlcea se organizează ample manifestări la care participă întreaga suflare a oraşului pentru a sărbători «izbânda cauzei noastre drepte şi unirea Bucovinei şi Transilvaniei cu România⁴³.

În adunarea ce a avut loc la Rm. Vâlcea, la 20 februarie 1919, membrii Comitetului sătesc din Vâlcea, au exprimat adeziunea saşilor trăitori în Rm. Vâlcea, la actul unirii : «în unanimitate toţi am aclamat adeziunea la unirea Transilvaniei cu România şi bucurându-se că devenim supuşi ai acestei ţări, ne declarăm uniţi cu centrala societăţii saşilor transilvăneni din Bucureşti ⁴⁴.

Câteva luni mai târziu aşa cum am amintit înainte o altă manifestare la Rm. Vâlcea, venea să consfinţească, odată în plus unanimitatea de vederi a tuturor locuitorilor acestui oraş, în ceea ce priveşte realizarea unităţii naţionale a tuturor românilor şi respectarea drepturilor legitime ale poporului nostru. La 27 mai o grandioasă manifestare avea loc în faţa statuii Independenţei, de pe dealul Capela, când într-o <<… însufleţire de nedescris s-a exprimat de asemenea unanimităţii cetăţenilor vâlceni din toate straturile sociale, din toate breslele, din toate grupările politice, fără deosebire »⁴⁵ votând o moţiune în care se cerea respectarea drepturilor României în tratatele ce vor fi încheiate la Conferinţa de pace de la Paris. Cu această ocazie în faţa «… aproape întregii populaţii a oraşului a vorbit Nicolae Iepure, preşedintele activ al Ligii Culturale, Ion Nisipeanu, directorul şcolii normale, Nicolae Ionescu profesor, Roşianu comerciant, Alexandru Săndulescu meseriaş şi preotul Partenie. Seria cuvântărilor a fost încheiată de Grigore Procopiu, preşedintele de onoare al Ligii Culturale⁴⁶.

În moţiunea votată şi transmisă telegrafic Ministerului de Interne, se afirma cu tărie dorinţa locuitorilor de a respecta tratatul care a adus România alături de Antantă, deoarece acela este « Sfânt pentru că este întărit cu durerosul sânge al marilor jertfe de sânge al celor mai buni fii ai acestui neam; şi mai sfânt pentru că consfiinţeşte şi pentru neamul românesc, dreptul de reîntregire pe baza principiului naţionalităţilor⁴⁷, întrunirea se încheie cu o grandioasă manifestaţie ce a cuprins întregul oraş, locuitorii defilând pe străzi cu steaguri şi muzică militară. Complexul acesta de acţiuni spontane sau organizate demonstrează integrarea totală a simţămintelor locuitorilor oraşului Rm. Vâlcea, în cadrul general de manifestare a patriotismului ce a urmat realizării desăvârşirii unităţii naţionale. În anul 1920, cu prilejul unei excursii a învăţătorilor din Transilvania, este vizitat şi Râmnicu Vâlcea. Putemicile legături ale românilor de pretutindeni ies cu pregnanţă în evidenţă şi din acest fapt. Iată ce a notat atunci Constanţa Giuran, originară din Bihor: « Am fost primiţi la sosire, cu muzică şi nesfârşite urări de bun venit din partea oficialităţilor Şi populaţiei oraşului. S-au ţinut cuvântări pline de entuziasm ; când ne-am întâlnit, învăţătorii ardeleni cu fraţii lor din România, era atâta căldură în întâlnirea aceea ! S-a jucat hora Unirii, cu mic cu mare, cu tineri şi bătrâni, în parcul din centrul oraşului »⁴⁸.

Se consfinţea astfel, în timp de pace, aşa cum se făcuse în timp de război, dorinţa unanimă a locuitorilor din toate colţurile pământului românesc, de a trăi într-o ţară liberă care să încorporeze în graniţele sale pe toţi acei de un sânge şi o limbă.

Pilda celor 279 eroi din Râmnicu Vâlcea, căzuţi pe câmpul de luptă care şi-au vărsat sângele pentru apărarea gliei strămoşeşti, pentru unirea tuturor românilor, reprezintă un adevărat îndemn pentru noi, o făclie luminoasă a sacrificiului suprem pentru patrie⁴⁹ .

Încheind procesul de făurire a statului naţional unitar român, actul de la 1 decembrie 1918, a deschis totodată o nouă etapă în dezvoltarea ţării, a creat cadrul general propice pentru înmănuncherea şi afirmarea tuturor energiilor creatoare ale poporului în consolidarea României modeme⁵⁰.

Note bibliografice

1. 1.România în războiul mondial 19160/1918, vol.I, Bucureşti 1934, p.156-157
2. 2.Comeliu Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, H. Nestorescu- Bălceşti, Judeţul Vâlcea în anii primului război mondial, 1979, Pasim
3. 3.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos.6/1916, f.ll
4. 4.Idem dos.44/1916, f.271
5. 5.Idem dos. 6/1916, f.27
6. 6.Comeliu Tamaş, Un informator german la Râmnicu Vâlcea în timpul primului război mondial, în Ştefan Meteş la 85 de ani, Cluj-Napoca, 1911, p.383
7. 7.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 24/1916, f.226
8. 8.Comeliu Tamaş, loan Lăcustă, Pasiunea lui Ion Burlacu, Un ţăran ca toţi ţăranii în « Magazin Istoric » nr.12, 8 sept. 1978, p. 15
9. 9.C. Stoica, Însemnări zilnice de luptă, Bucureşti, 1977, p.28-30
10. 10.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 48/1916, f. 1-3
11. 11.România în războiul mondial, vol. II, p.230
12. 12.Falkenhayn, Campania Armatei a lX-a în România şi împotriva ruşilor 1916-1917, Bucureşti, 1937, p.56
13. 13.C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, vol.I, Bucureşti, 1922, p.256
14. 14.Idem p.348
15. 15.Idem p.356-357
16. 16.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 44/1916, f.272
17. 17.Idem dos. 42/1916, f.32
18. 18.Idem f.239
19. 19.Idem f.184
20. 20.Idem f.39
21. 21.Idem dos. 42/1916, f.646
22. 22.Idem dos. 43/1916, f.77-90
23. 23.Idem f.134, 239
24. 24.Idem dos. 47/1916, f. 331
25. 25.Memoriile generalului Lundendorff despre Războiul mondial şi Prăbuşirea Germaniei, Bucureşti, vol. I, 1919, p.426
26. 26.C. Kiriţescu, op. cit., p.5
27. 27.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 28/1919, f.44
28. 28.Idem dos. 27/1917, f.19
29. 29.Idem dos. 28/1919, f.49
30. 30.Veronica Tamaş, Contribuţia “Ligii Culturale” din Rm. Vâlcea la desăvârşirea unităţii naţionale, în Studii Vâlcene, Rm. Vâlcea, 1971, p.35-38
31. 31.Buletinul Ligii Culturale. Secţia Rm. Vâlcea, anul 1, nr. 2-3 aprilie-septembrie, 1939, p.3
32. 32.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 17/1917, f.73, dos. 9/1918, f.457 şi Prim. Or. Rm. Vâlcea dos. 2/1917, f.3
33. 33.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prim. Com. Păuşeşti- Otăsău, dos. 1/1917, f. 112
34. 34.Idem dos.14/1917, f. 165 şi dos. 9/1918 f.112
35. 35.Idem dos. 98/1918, f.19
36. 36.N. Iorga, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru ideal moral şi naţional. Bucureşti, 1932, p.247-248
37. 37.Augustin Deac, Ioan Toacă, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor 1916-1918, Bucureşti, 1978, p.50
38. 38.Ibidem
39. 39.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 8/1918, f.68
40. 40.C. Kiriţescu, op. cit., p.LL, p.512
41. 41.Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii I, Bucureşti, 1991, p.122
42. 42.Unirea Transilvaniei cu România, 1 decembrie 1918, Bucureşti, 1973, .503-507
43. 43.“Zori noi”, Rm. Vâlcea I, nr.1, 1918
44. 44.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Prefectura jud. Vâlcea, dos. 4/1918, f.22
45. 45.Unirea Transilvaniei..op. cit., p.661
46. 46.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Liga Culturală, dos. 10/1919, f.12
47. 47.Idem fond Prefectura jud. Vâlcea, dos.20/1918, f.328
48. 48.Ibidem
49. 49.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond pers. V. Giuran, ms.6, p.12
50. 50.Corneliu Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, H. Nestorescu- Bălceşti, Judeţul Vâlcea în anii primului război mondial, voi. II, Eroii, 1979, p. 144-147. Din cei 279 eroi daţi de oraşul Râmnicu Vâlcea, au fost 199 soldaţi, 17 caporali, 19 sergenţi, 24 sublocotenenţi, 6 locotenenţi, 5 căpitani, 5 maiori, 2 locotenenţi colonei, 2 colonei.
51. 51.Comeliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p.177

Sursa: Corneliu Tamaș, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2006, p. 287-303.