Râmnicu Vâlcea – învăţământul în prima parte a epocii moderne

La 21 martie 1824, în oraşul reşedinţă de judeţ s-a deschis o şcoală catolică, la care se preda latineşte, ungureşte, româneşte şi în italiană, profesorii fiind subvenţionaţi de mânăstirile catolice din Râmnic şi Câmpulung Muscel⁹. Între 1826 şi 1828, tot în Râmnic, la o şcoală de muzică din cadrul Episcopiei, vestitul Anton Pann  a funcţionat ca dascăl¹⁰.

După 1831 – anul Regulamentului Organic (urmat de Regulamentul şcoalelor) – şcolile vor deveni, în majoritatea lor covârşitoare, instituţii de stat. Un rol important în această nouă direcţie a învăţământului, îl va avea noul Regulament al şcoalelor, redactat de vâlceanul Petrache Poenaru. La 23 septembrie1831, Sfatul oraşului Râmnicu-Vâlcea hotărăşte ca în clădirea Episcopiei să se deschidă o şcoală, cea mai mare parte din cheltuieli revenind locuitorilor oraşului, ai căror copii urmau să-i frecventeze cursurile (fiii celor înstăriţi urmau la şcolile particulare sau la unele greceşti care încă mai funcţionau). Şcoala se va deschide la 7 martie 1832, cu 48 de elevi (orăşeni, dar şi de la sate: – băieţi şi fete, cu aprobare specială cerută Eforiei de către profesor, pentru sistemul mixt), în casa profesorului Dimitrie Serghiade (Serghie), în locul unde acesta ţinuse anterior o şcoală particulară; mai târziu, sediul instituţiei se va muta la Episcopie. Crescând numărul de elevi (116 elevi în 1834, 174 – în 1846), sediul şcolii se va muta în casa încăpătoare, cu etaj, a lui Ghiţă Vlădescu, care intenţiona să o vândă „magistratului” (municipalităţii de atunci). Întrucât conducerea oraşului nu a dat curs dorinţei sale, în 1834 proprietarul va evacua şcoala, consimţind, totuşi, s-o redeschidă, după mai multe amânări. Şcoala se va închide, totuşi, redeschizându-se abia în iulie 1835, an în care va începe construcţia noului sediu, pe un teren donat de medelnicerul Alecu Bujureanu¹¹¹².

După mutarea lui Serghiade la şcoala din Giurgiu, în locul său a fost numit pitarul Toma Serghiescu, care va activa până în luna octombrie 1844, când acesta se va muta la Piteşti; îi va urma Costache Codreanu – viitorul revoluţionar de la 1848, profesor cu o pregătire şi responsabilitate superioare, care va avea un rol important în creşterea calitativă a învăţământului vâlcean; din 1847, îl va seconda Ion Râureanu. După redeschiderea cursurilor în 1851, primii profesori vor fi Nae Apostolescu şi Theodor Pascal¹³. Nici în noul sediu nu vor exista condiţii prea bune. La marele incendiu din 1847, clădirea va fi mistuită de flăcări, ajungându-se ca în vara anului respectiv, cursurile să se ţină în aer liber, în grădina lui Popa Roşu. În oraşul reşedinţă de judeţ, va funcţiona (din 1836) şi un seminar, cu 32 de elevi, sub direcţia lui Radu Tempea¹⁴, fost pedagog al Braşovului.

Mobilierul specific al şcolilor vâlcene era ca peste tot: bănci lungi (fiecare dintre ele, pentru 14 elevi, semicercuri, un dulap pentru bibliotecă, catedra, tablele de tinichea pentru scris etc. Dascălii proveneau dintre cei mai buni şcolari de la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti. Regulamentul Şcoalelor stipula susţinerea a două examene – câte unul pe semestru, iar după cel de-al doilea – un examen general, desfăşurat cu multă solemnitate. Fluctuaţia învăţătorilor s-a dovedit destul de mare, întrucât erau prost plătiţi şi nu întotdeauna se bucurau de sprijinul şi de respectul autorităţilor.

La Şcoala Publică din Râmnic, care, începând cu anul 1838, a primit numele de Şcoala Normală, făceau pregătire candidaţii de învăţători de la sate. Pe lângă pregătirea de aici (timp de 3-5 veri la rând, câte 4 luni pe an, candidaţii de învăţători trebuiau să înveţe şi cântările bisericeşti, deoarece duminica şi în alte zile de sărbătoare, aveau obligaţia să cânte în strană alături de elevii lor. În această perioadă, vor exista, în paralel, şi şcoli particulare: între 1846-1849, la Râmnicu-Vâlcea funcţiona o şcoală greco-germană, cu 12 elevi, întreţinută de Mărgărit Gheorghiu¹⁵

Activitatea şcolilor din oraşul reşedinţă de judeţ şi din judeţ, era condusă (ca în întreaga Oltenie, inclusiv în judeţul Vâlcea) de un revizor şcolar, iar mai apoi, şi de un subrevizor de plasă (în urma înfiinţării, în 1838, a corpului subrevizorilor şcolari. (de plasă).  Obiectele predate, erau Citirea, Scrierea, Catehismul legii creştineşti, Aritmetica elementară, Lucrarea pământului şi „Iconomia” casei, un accent însemnat punându-se pe activităţile practice; ca manuale, se foloseau tablele lancasteriene de citit, de aritmetică  şi de catehism, dar au mai circulat şi alte manuale. Începând cu anul 1840 – când, în urma unei porunci a Vorniciei din Lăuntru, Magistratul oraşului Râmnic a fost obligat să prevadă în buget fonduri (câte 200 lei anual) pentru cumpărarea de cărţi, un rol important îl vor juca bibliotecile şcolare.  Şcoala îi va influenţa pe revoluţionarii de la 1848, când şcolile au fost închise; redeschiderea acestora făcându-se abia după doi ani, prin ofisul domnesc din 17 octombrie 1850 şi în urma elaborării Programelor învăţăturilor publice, care prevedeau ca învăţământul să se desfăşoare în trei trepte: primare, colegiale şi înalte sau ştiinţifice („speciale”), iar învăţătura să se predea numai în limba naţională – româna. În componenţa Eforiei Şcoalelor vor intra, printre alţii, vâlcenii Ion Florescu şi Petrache Poenaru¹⁶. În paralel, se va desfăşura şi învăţământul particular; astfel, în Râmnic, Teodor Pascal va conduce un pension bine organizat, iar începând din 1852, Stăncuţa Pascal – soţia sa va conduce, tot aici, un pension de fete; din 1854, aici se va deschide un alt pension de fete, cu 11 eleve, condus de Rozina Briot. Un alt pension de fete, va fi deschis în octombrie 1858, de către pr. D. Nicolăescu şi soţia sa Elena¹⁷.

După revoluţie, au început să fie reînfiinţate şcolile de stat („publice”), prima fiind (la sfârşitul anului 1851) Şcoala primară de băieţi, de la Râmnicu-Vâlcea, unde vor preda institutorii Mihai Georgescu şi Teodor Pascal; şcoala se va deschide în vechiul local – modificat şi extins – abia în luna decembrie. În 1859, în locul lui Nae Apostolescu va fi numit Sterie Dimitrescu, care va da învăţământului o orientare mai practică; din 1863, la această şcoală va funcţiona ca institutor, Ion Eliade¹⁸.

Note bibliografice

8. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 181.

9. N. Iorga, Studii şi documente,  pag. 402.

10. Vezi: Constantin Mateescu, Drumurile lui Anton Pann, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1981, pag. 72.

11. Petre Manole, Şcoala Naţională din Râmnic, în „Studii vâlcene”, II, 1972, pag. 161; cf. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 2004, pag. 114, şi Corneliu Tamaş, Vasile Burdoază, Şcoala cu ceas. Monografia şcolii cu clasele I-VIII „Take Ionescu” din Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, 1998, pag. 28-29.

12.Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (în cont., DJVAN), Fondul Prefectura Judeţului Vâlcea (în cont., PJV), dos. 1/1840, f. 242.

13. Corneliu Tamaş, Vasile Burdoază, Loc. cit.

14. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 216, 229.

15. Nicolae Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 236.

16. Nicolae Andrei, Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. II, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, pag. 30.

17. Ibidem, pag. 78-79.

18. N. Andrei şi Gh. Părnuţă, Op. cit., pag. 144. 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol. II – Localităţile urbane; Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2012