Râmnicu-Vâlcea la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea

Privind cu ochii îndreptaţi spre trecut structurile de azi ale oraşului, în zona sa centrală, e imposibil să-ţi reprezinţi imaginile succesive pe care le va fi oferit Rîmnicul la sfirşitul veacului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea. Dicţionarul topografic şi statistic al României apărut în anul 1871 descrie oraşul acelor vremuri în termeni de o sărăcie întristătoare:5750 locuitori – reşedinţa prefecturei şi a tribunalului de întîia instanţă şi a altor autorităţi secundare. Este scaunul unei Episcopii, are un seminariu, o şcoală primară de băieţi şi una de fete. Este staţiune telegrafo-poştală şi are bîlciu la Vinerea Mare." Autorul articolului se aventurează şi în consideraţii de istorie, pe care le transcriem pentru a ne lumina asupra posibilităţilor de informare ştiinţifică ale epocii: "Numele oraşului – De la Romani s-a numit Romanicus şi în urmă s-a prescurtat Râmnicu. După unii istorici se numea în vechime: Acmonia, Dacirava, Tiriacum, Turobava, Singidava, Litisis, Tagma. Cam aproape de Rîmnic s-au găsit ziduri şi şanţuri vechi."

Anii de după Unirea Principatelor au impulsionat începuturile unor încurajatoare manifestări culturale. Din documentele vremii aflăm că societatea "Transilvania", întemeiată la Bucureşti în anul 1867, îsi crease o filială în oraşul de sub Capela, la care aderaseră mai mult de 30 de membri. O inimoasă scrisoare a lui Al. Papiu Ilarian adresată prefectului Dimitrie Simulescu exprimă gratitudinea acestuia pentru prima subvenţie expeidiată de vîlceni în scopul sprijinirii ideilor generoase promovate de societate. În vara anului 1872, oraşul e animat de vestea sosirii în localitate a circului din Con- stontinopol, care îşi va instala cortul pe "locul cazărmii", sub Capela (azi blocul Argeş). Cîteva zile, lampioanele colorate şi explozia jerbelor de artificii au stat în centrul interesului întregii urbe. Un afiş tipărit cu litere iscusit înflorite într-un atelier vienez anunţă orăşenilor marele eveniment: "Circul de vară – pe locul cazărmei acoperit cu penză nepătrunzătoare de ploaie – Astăzi 26 iunie 1872. A doua mare reprezentaţie: înalta şcoală de călărie, gimnastică, dresarea cailor, balet şi mimică cu brilante iluminaţii şi orchestra bine aranjată. Direcţiunea cu onoare face cunoscut onor Publicu din acestu oraşu, că prin trecerea lor la Sibiu voeşte să dea numai 5 represantaţii. Societatea fiind compusă din artiştii cei mai celebrii din Circul Imperial din Constantinopolu şi de cai dresaţi de cele mai bune rase, sub-semnatul speră că aceste puţine represantaţii va avea un concurs numeros. Preciul locurilor: Logea pentru 4 perso­ane: 16 sfanţi, locu numerotatu – stal 1-iu: 3 sfanţi, stal 2-lea: 2 sfanţi, stal 3-lea: 1 sfanţi şi la galerie în picioare 45 bani. Casa va fi deschisă la 7 ore seara. Începutul precisu 8 şi jumătate ore. Marţi 27 corentu se va da a treea represantaţie cu programe cele mai noi. Directore, Jan Gautier."

Prima societate culturală în Rîmnic ia fiinţă în anul 1898 şi se intitulează "Societatea culturală a judeţului Vîlcea*. Societatea, înfiinţată sub auspicii modeste, îşi propune ca scop educarea patriotică a populaţiei prin înfiinţarea unui muzeu şi prin conferinţe tratînd subiecte din trecutul istoric al judeţului sau privind modul de exploatare a bogăţiilor locale. Printre obiectivele societăţii se înscriau înfiinţarea unei biblioteci pop­ulare şi organizarea de spectacole teatrale. Documentele ce s-au păstrat consemnează ca membri de onoare ai Societăţii culturale a judeţului Vîlcea pe Spiru Haret, Titu Maiorescu, Grigore Tocilescu, B.P. Hasdeu şi V.A. Urechia.

Anul 1882 îl găseşte pe Caragiale revizor şcolar peste judeţele Argeş şi Vîlcea. Dintr-un articol inserat în revista "Şcoala Română" din Ploieşti aflăm că marele dramaturg e transferat pe acest post, venind din Piatra Neamţ, pe ziua de 28 februarie. Perioada revizoratului în Argeş şi Vîlcea prezintă o importanţă deosebită pentru istoria literară, deoarece în acest răstimp Caragiale redactează cîteva dintre cele mai bune proze scurte ("Bubico") şi definitivează travaliul la piesa "O scrisoare pierdută". Caragiale trebuie să fi traversat o perioadă destul de dificilă din punct de vedere material, fiindcă într-o scrisoare din 4 aprilie adresată prefecturii judeţului Vîlcea solicita plata diurnei pe lunile aprilie, mai şi iunie, arătînd că e "gata a porni în inspecţiunea şcoalelor rurale". Prezenţa sa în oraş nu o găsim însă consemnată în documente. De asemenea, nu e cunoscută casa în care va fi locuit scriitorul cînd a zăbovit în Rîmnic. Dintr-o adresă datată 28 mai, destinată Consiliului judeţean, sîntem informaţi că i se achitase salariul pe lunile aprilie şi mai. Într-o altă corespondenţă a autorului "Nopţii furtunoase", din 4 august, se solicită autorităţilor plata remuneraţiei pe luna iulie (1000 lei). O iritare firească se citeşte printre rîndurile scrisorii. La 16 august e anunţată conferinţa generală pedagogică a învăţătorilor din judeţ, care va avea loc sub conducerea lui I.L. Caragiale. Conferinţa s-a ţinut, pro­babil, în localul şcolii de pe strada Traian, unde a fiinţat aproape un veac şcoala primară de băieţi a oraşului. Începînd cu luna octombrie, activitatea de revizor şcolar a lui Caragiale încetează.

S-au făcut diverse speculaţii asupra oraşului "capitala unui judeţ de munte", unde se petrece acţiunea comediei "O scrisoare pierdută". O parte dintre istoricii literari optează pentru Piatra Neamţ, dar pot fi şi indicii că oraşul de sub poalele Capelei i-ar fi oferit scriitorului reperele topografice, întrucît e singura reşedinţă de judeţ din ţară care are "catindrală" cu hramul Sf.Nicolae. De asemenea, în avalanşa de promisiuni pe care Tipătescu i-o face lui Caţavencu în schimbul buclucaşei scrisori, primul îi pomeneşte de moşia Zăvoiul" de la marginea oraşului. Chestiunea, fireşte, nu Prezintă interes decît de ordin anecdotic, ştiut fiind că dramaturgul şi-a creat eroii în urma unor îndelungi elaborări succesive. Ceea ce e sigur, e faptul că prezenţa lui Caragiale în Rîmnic a fost sporadică, nelăsînd urme notabile în corespondenţa particulară.

Intrarea României în războiul pentru scuturarea jugului otoman a cuprins Rîmnicul în valul general de entuziasm care a caracterizat întreaga ţară. Vestea proclamării Independenţei a sosit în oraş la 9 mai 1877, printr-o telegramă a Consiliului de Miniştri. La 10 mai se desfăşoară în oraş o mare manifestaţie populară prin care locuitorii îşi manifestă simpatia şi adeziunea pentru evenimentele întîmplate. Participarea ostaşilor vîlceni la războiul de Independenţă a fost substanţială. Marea lor majoritate au fost mobilizaţi în batalionul 1 din Regimentul 2 Dorobanţi şi în escadronul 2 din Regiomentul 2 Călăraşi, care aveau în timp de pace garnizoana la Rîmnicu Vîlcea. În afara acestor regimente, ostaşii vîlceni au mai fost încorporaţi în batalioanele 1,2,4,6 şi 8 de Linie, 1 Artilerie, 1 şi 2 Roşiori şi în compania sanitară, toate aceste unităţi participînd efectiv la luptele ce s-au dat în sudul Dunării. Escadronul 2 Călăraşi a luat parte la luptele de la Plevna contribuind în ziua de 12 octombrie la cucerirea localităţilor Gorni şi Dolni Estropol, iar ostaşii Regimentului 2 de Linie au participat la cucerirea Vidinului, luptînd cu mari sacrificii pentru ocuparea fortificaţiilor de la Tatargic. Pierderile cele mai grele le-au suferit soldaţii batalionului 1 din Regimentul 2 Dorobanţi, care şi-au adus un important tribut de sînge cucerirea fortificaţiilor de pe înălţimile Opanezului şi au dat asalturi curajoase pentru ocuparea dealului Susurlu şi a fortificaţiilor de la Tatargic.

Contribuţia populaţiei din judeţul Vîlcea la susţinerea războiului s-a exprimat şi prin ofrandele băneşti depuse prin subscripţii. După cum informa ziarul "Românul", pînă la sfîrşitul lui octombrie 1877 sătenii din 14 comune depuseseră suma de aproape 10000 lei pentru cumpărarea de puşti tip Peabody. De asemenea, sumele depuse de primării se ridică la 23700, depăşind cu mult plafoanele cerute de autorităţi. Cantităţile de alimente dăruite de populaţie, articolele de îmbrăcăminte, scama pentru bandaje, animalele de tracţiune, materialele de construcţie însumează valori considerabile. Pe teritoriul judeţului au luat fiinţă mai multe spitale militare finanţate cu sprijinul localnicilor, care au îngrijit un număr de 400 de ostaşi.

Un capitol inedit al eforturilor populaţiei vîlcene de susţinere a războiului l-ar putea constitui şi întreţinerea ostaşilor turci luaţi prizonieri de armata română. După cucerirea Plevnei, unde au căzut mai mult de 10 000 de prizonieri turci, o parte dintre aceştia au fost cantonaţi pentru o perioadă de timp destul de lungă în judeţul Vîlcea. La sfârşitul lui ianuarie 1878 autorităţile cereau să se organizeze inter­narea a 150 de prizonieri la cazarma militară de la Ocnele Mari. Măsurile luate de organele locale, adevărate acte de umanitar­ism, dovedesc grija rîmnicenilor pentru asigurarea unor condiţii omeneşti de cartiruire a captivilor.

Oraşul îşi va fi fixat profilul şi personalitatea, precum şi înfăţişarea de transparentă şi exuberantă fantezie a culorilor la începutul secolului. Trecînd întîia oară prin partea locului (1904) Nicolae Iorga a scris în "Drumuri şi oraşe din România" frumoase pagini despre Rîmnic, pe care le reproducem în extenso, fiindcă nu s-a păstrat nici o altă mărturie atît de sugestivă despre oraşul începutului de veac: "Se face seara, cu un soare roşu, fără raze, ce se lasă în neguri… O gară modestă în care se plimbă doamne în toalete moderne. E Rîmnicul.

Cînd ai intrat în el, plin de fum şi de praf, rămîi uimit. Ai plăcerea de a te găsi într-un juvaer de orăşel, într-una din cele mai curate aşezări urbane din toată România. Trăsura merge pe un drum bine pietruit şi pe care vîntul nu ridică nimic. Poate a plouat? Nu, e stropit – înţelegeţi bine: stropit. Şi aflu că aici, în Rîmnicul Vîlcii se stropeşte tot şi întodeauna. O, minuni ale apei şi ale Noului-Severin!

Şi nu-s maidane, nici bordeie, ci case curate, ce se înfrăţesc bine între ele, frumoase case gospodăreşti, foarte de aproape îngrijite. Autorităţile au clădiri de gust, pe care nu le îngăduie să se murdărească, necum să se dărîme, ca în atîtea alte locuri. Arborii cresc din belşug aici ca şi în luncă: drepţi, mîndri, dînd o impresie de viaţă sănatoasă,liberă."

După Dicţionarul geografic al României, oraşul avea în 1899 o populaţie de 7317 locuitori (inclusiv cartierele Ţigănia şi Cetăţuia), dintre care 4125 bărbaţi şi 3192 femei. Față de alte oraşe ale țării, Rîmnicul era destul de bine dotat cu amenajări edilitare. În 1900 se terminaseră lucrările de alimentare cu apă curentă, iar majoritatea caselor beneficiau de lumină electrică. Vizitatorii străini au numai cuvinte de laudă despre modul de gospodărire a oraşului. Într-un raport oficial, medicul primar al oraşului Iaşi afirma că Rîmnicul e "cel mai hygienic oraş din toată ţara", iar profesorul şi savantul S.Mehedinţi, într-un toast ţinut la masa pe care primăria Rîmnicului o oferise studenţilor ce-l însoţeau, arată, cu rezerva noastră privind oraţiile de complezenţă, că "Rîmnicu-Vîlcea este cel mai bine administrat din toate oraşele din țară" vizitate de neobositul geograf și călător.

Şcoala se bucură de asemenea de atenţia municipalităţii. Alături de cele două şcoli primare urbane, se construieşte în 1908 o şcoală nouă pentru cătunele Buda şi Arhanghelul, edificiu "admirabil ca stil", executat după planur­ile arhitectului I. Busuioc. Inaugurarea şcolii are loc în ziua de 11 octombrie, "în prezenţa d-lui Ministru de Instrucţiune Publică Spiru C. Haret, fiind de faţă P.S.S. Episcopul de Rîmnic-Noul Severin, corpul didactic, toţi reprezentaţii puterei publice precum şi un mare număr de cetăţeni".

Dintr-un raport al primarului oraşului, tipărit în anul 1910, aflăm de construirea a două rînduri de prăvălii în piaţa Halei executate cu cheltuielile atreprenorului A. Copetti, de ridicarea unei case pentru perceptori "pe platforma bîlciului de lîngă oraş", de amenajarea unei sere de flori în Zăvoi, de construirea unui rezervor pentru apă sărată adusă "în butoaie și cu mari greutăţi de la Ocnele-Mari" pentru băile comunale. Tot în această epocă se canalizează iazul morilor, se plantează 300000 de brazi pe Capela, se clădeşte un nou foişor de foc, se măreşte uzina electrică şi se modernizează instalaţiile.

O noutate în înfăţişarea urbanistică a Rîmnicului o constituie înlocuirea pavajului de bazalt la trotuare, folosit în secolul trecut, cu asfaltul. În anul 1909 se asfaltează trotuarele de pe străzile Gărei, Carol I, Călăraşi, Episcopiei şi bulevardul Tudor Vladimirescu, "în total 2851 m.p. plătind 7 lei 90 bani m.p." Investiţii importante (9010 lei) se fac şi pentru "retragerea grădinei din partea bulevardului", necesitînd "săpătura şi căratul a 2500 m.c. pămînt", cheltuieli pentru "grilajul de ciment procurat de la pepiniera judeţului", "zidăria de susţinere" şi altele. Măsurile de întreţinere a curăţeniei oraşului, ce-i produceau uimirea lui Iorga, prevedeau printre altele cumpărarea a "trei stropitori: una cu turbină şi alta cu două braţe de împroşcat apa", toate achiziţionate de la fabrica Lemaître din Bucureşti.

Dezvoltarea industrială a urbei, spre deosebire de a altor oraşe ale ţării, e nespornică şi lipsită de spectaculozitate. Morăritul, cu o tradiţie atît de veche în Rîmnic, era la începutul bacului industria cea mai răsărită. De-a lungul iazului se ridicau cîteva întreprinderi de morărit puternice ca Moara Sentinela, Moara Geltsch şi Moara Hanciu. Moara lui Geltsch va fi prezentă aproape o jumătate de secol în amintirea vechiului oraş de sub Capela. Pielăria se înscrie şi ea în rîndul Principalelor activităţi industrioase ale Rîmnicului. Prima şi cea mai importantă întreprindere va fi cea a lui Oprea Simian, ce se va întinde de-a lungul rîului Rîmnic, pînă la linia ferată. Acesteia i se adaugă fabrica Fraţii Hanciu şi Schland, profilată pe tăbăcărie. Alături de aceste întreprinderi, fiinţau mai mult de 100 de ateliere mici de cismărie, mobilă, fierărie, frîngherie sau brutărie.

Răscoala din 1907 a atins cu mantia-i de purpură şi judeţul Vîlcea. Deşi mişcarea ţărănească nu s-a ridicat la proporţiile şi intensitatea din alte judeţe ale ţării, totuşi fiorul revoluţiei a străbătut oraşul de pe Olt lăsînd urme adînci în conştiinţa populaţiei.

Pentru a cunoaşte starea de spirit ce domnea în oraş în lunile primăverii răzvrătite, reproducem o adresă a Regimentului nr. 2 Vîlcea din 25 martie 1907 către prefectura! judeţului: "Am onoarea a înainta corespondenţa de faţă relativă la prinderea a 29 răzvrătiţi între care o femeie ce se află depuşi în arestul preventiv local. Corpurile delictelor găsite asupra lor s-au dat de asemenea în primire guardianului I. Georgescu de la acel arest de a căror primire a semnat corespondenţa de faţă." Bilanţul răscoalei a fost în Vîlcea mai puţin tragic decît în alte judeţe ale României: 7 morţi şi aproape 20 răniţi, la care se adaugă alţi 7 morţi din partea argeşeană a actualului judeţ.

O contribuţie de loc neglijabilă la însufleţirea vieţii culturale în Rîmnic o are înfiinţarea în anul 1891 a secţiei locale a Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor cu sediul la Bucureşti. Preşedintele secţiei e ales doctorul Suciu iar secretar profesorul G.I. Gibescu. Scopul principal al Ligii era sprijinirea luptei populaţiei române din Transilvania pentru obţinerea de drepturi politice şi trezirea conştiinţei naţionalei în vederea desăvîrşirii unităţii statului naţional român. Liga Culturală organizează întruniri de protest şi manifestaţii pe străzile oraşului, însoţite de muzica militară, împotriva măsurilor represive suferite de românii de peste munţi, colectează bani pentru populaţia nevoiaşă din Transilvania, expediază cărţi interzise de autorităţile austro-ungare. Prin anii 1911-1916, din lipsă de local propriu, Liga îşi desfăşoară activitatea într-o cameră din curtea bisericii catolice. Venind în 1907 la conducerea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, Nicolae Iorga arată că aceasta simbolizează "uni­tatea tuturor claselor sociale ale poporului nostru pentru crearea conştiinţei culturii noastre, pentru îngrijirea acestei culturi, pentru aducerea acestei culturi la biruinţă." Formele cele mai frecvente de activitate ale secţiei rîmnicene a Ligii au fost conferinţele publice, şezătorile culturale, serbările cîmpeneşti cu participarea studenţilor vîlceni, precum şi a tuturor categoriilor sociale ale populaţiei. La 4 mai 1913, pe dealul Capela este sărbătorită Revoluţia de la 1848; Liga posedă şi o bibliotecă cu peste 10000 volume care va fi distrusă în noiembrie 1916 de trupele germane de ocupaţie.

Un episod frumos în peisajul culturii rîmnicene îl con­stituie activitatea de aproape patru decenii a Societăţii de lectură a elevilor "Vasile Alecsandri". Creată în 1904 la îndemnul eminentului latinist Eliodor Constantinescu, societatea va contribui la lărgirea orizontului cultural al ele­vilor, la apropierea lor de fenomenul literar şi artistic. "În 1903-1904, îşi aminteşte fondatorul societăţii, trecîndu-mi ex­amenul de capacitate (limba latină şi limba română) şi împrejurări familiale silindu-mă să mă aşez, ca profesor, în oraşul meu natal, am fost numit pe ziua de 1 septembrie 1904 profesor titular de 1. Latină şi română la gimnaziul din acest oraş, alături de colegii, în majoritatea provenind de la Semi­narul care se desfiinţase. Gimnaziul se găsea aruncat în şase carnere ruinate şi insalubre din dependinţele Episcopiei, ducîndu-şi o viaţă liniştită şi de azi pe mîine, cu îngăduinţa tuturor. Venit cu dorul de a face ceva pentru acest oropsit gimnaziu, pe lîngă chestiunea localului, care m-a stăpînit în primul moment, unul a fost gîndul care m-a preocupat dintru început: să dau puţină viaţă şcolară, într-o şcoală care trăia prea mult într-o atmosferă patriarhală. Acesta a fost gîndul, iar o societate de lectură a elevilor şi excursii şcolare au fost mijloacele." Societatea îşi va desfăşura activitatea prin conferinţe, spectacole de teatru, concerte, cercuri de artă plastica (îndrumate de înzestratul artist Constantin Mihăilescu) .Biblioteca număra în 1908 peste 570 de volume, dar ea va deveni după primul război mondial una din cele mai importante biblioteci ale oraşului. Printre animatorii de frunte ai societăţii s-au numărat personalităţi de seamă ale vieţii culturale vîlcene, ca profesorii Petre Drăgoescu, profesorul Nicu Angelescu şi talentatul îndrumător al mişcării teatrale amatori Constantin Popian.

În primii ani ai secolului, prind viaţă în Rîmnic şi organizaţiile sportive. Printre primele asociaţii semnalate în oraş e Societatea "Sborul", creată în 1911, care-şi propune drept scop "a dezvolta sportul bicicletei". În acea epocă numărul bicicletelor se înmulţise surprinzător, creînd dificultăţi în privinţa asigurării securităţii circulaţiei. Primul "regulament de circulaţie" de care luăm cunoştinţă e ordonanţa Primăriei oraşului Rîmnic din 1 mai 1901, care prevedea ob­ligaţia bicicliştilor de a aşeza un număr pe o tăbliţă "în partea posterioară" a vehiculului, de a monta un clopoţel legat de cadru, iar seara, de a avea un felinar la ghidon. Ordonanţa interzicea accesul bicicliştilor pe trotuare, pe aleile Parcului și în Zăvoi. Motivaţia măsurilor atît de drastice era viteza cu care circulau bicicliştii, din care pricină se produceau "accidente neplăcute".      

Amurgul celui de-al doilea deceniu găseşte angajată în încleştarea războiului mondial. Lupte crîncene se vor da în defileul Oltului, soldate cu sacrificii grele din partea armatei române. Trupele de ocupaţie austro-germane ajung în Rîmnic în noiembrie 1916. Ele pun stăpînire pe instituţiile administrative, pe localurile şcolilor şi al spitalului. Timp de doi ani oraşul va suferi umilitoarea şi împovărătoarea stăpînire străină. Cea mai mare parte a bunurilor materiale sînt jefuite pentru întreţinerea armatelor de ocupaţie. O parte a orăşenilor se refugiază din vreme în care şi căruţe, luînd drumul incert al pribegiei, dincolo de Olt. Rîmnicul trăieşte coşmarul războiului şi mizeriei.

Victoria puterilor Antantei şi realizarea statului unitar român trezesc entuziasmul locuitorilor oraşului de sub înălţimile Capelei. Ziarele "Zori noi" şi "Unirea", ce apar încă din noiembrie 1918, consemnează în coloanele lor înflăcărarea cu care e întîmpinat în Rîmnic actum marii Uniri. O ştire din 25 noiembrie 1918 anunţa restabilirea traficului pe calea ferată Rîmnicu Vîlcea-Rîul Vadului, construită în anul 1901. "În oraşul nostru, scrie < Democraţia Vîlcii > într-un număr din noiembrie 1918, au sosit primii soli ai Unirei naţionale. O comisiune românească în frunte cu dl. general Leonte, ni-a adus vestea înălţătoare că unirea mult dorită (…) este fapt împlinit." Într-un alt număr din iulie 1919, acelaşi ziar nota: [ "După aproape trei ani de înfrigurare, care au zguduit pînă la temelii viaţa şi existenţa suflării româneşti de pretutindeni, iată-ne ajunşi stăpîni pe una din năzuinţele capitale, ce de veacuri a frămîntat pe conducătorii românismului: Unirea tuturor românilor (…) înfăptuirea (idealului) a costat jertfe sîngeroase, a epuizat forţe greu de recuperat, a secătuit multe energii morale şi materiale. Din toate aceste pierderi a rezultat însă ceea ce rezultă dintr-un semeniş făcut cu bună chibzuială de harnicii şi credincioşii muncitori ai ogorului românesc, a rezultat biruinţa."

Anii de după primul război surprind Rîmnicul într-un proces de prefacere fără mutaţii spectaculoase. El îşi consolidează efigia de oraş al liniilor graţioase, al tăcerilor pietrificate şi al naturii exuberante, delicate. Din pricina aceasta i se va spune "oraşul pensionarilor", sintagmă ce desemnează nu vîrsta locuitorilor ci mai degrabă tihna şi   frumuseţea sa arhaică, suav odihnitoare. Frumuseţea oraşelor nu trebuie explicată, aşa cum nu se poate pune în ecuaţie un apus de soare. Cine a cunoscut Rîmnicu Vîlcea în această epocă, e imposibil să-l fi dat uitării. Oraşele pot fi lovite, mutilate sau chiar distruse, memoria lor se încrustează însă în amintirea oamenilor, se perpetuează din generaţie în generaţie, rămîne în cărţi.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 86-98.