Râmnicu Vâlcea – Mențiuni documentare

 

 

În unele zone, aşezările omeneşti erau mult mai dense, cum sunt acelea din depre­siunile din munţi şi din întreaga regiune subcarpatică, unde au fost atestate documentar la 1247, în dreapta Oltului, formaţiunile politice ale lui Ioan şi Farcaş în actualul judeţ Vâlcea, şi voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului. Diploma de la 1247 reflectă un stadiu avansat de organizare a formaţiunilor politice la sud de Carpaţi, care existau, de altfel, cu mult înainte de această dată.

Constituirea satului medieval Ţara Ro­mânească a asigurat pentru românii din su­dul Carpaţilor cadrul politic necesar dez­voltării lor, oferind totodată, mijloacele şi resursele materiale şi umane, indispensa­bile apărării tânărului organism statal, în faţa expansiunii militare a statelor vecine.

Râmnicul apare menţionat pentru prima dată într-un hrisov emis de cancelaria lui Mircea cel Bătrân la 20 mai 1388, prin care voievodul întăreşte Mănăstirii Cozia „o moară pe care a dăruit-o Dan Voievod”. Localitatea, astfel, se dovedeşte a fi mai veche deoarece documentul aminteşte de fratele lui Mircea cel Bătrân, aflat la con­ducerea Ţării Româneşti între anii 1383-1386. Acest document menţionează o altă donaţie „şi via de acolo” (Râmnic) din partea lui jupan Budu, după voia lui Radu voievod (1377-1383), dovedind astfel că datarea localităţii Râmnic este anterioară anului 1388.

Un alt document care menţionează Râmnicul, este cel emis la 4 septembrie 1389, în care se arată că Mircea cel Bătrân a dat această scrisoare „în oraşul domniei mele”, pentru a lărgi hotarul mănăstirii Cozia, cu un loc ce ţinea de localitatea Jiblea, menţionând mai mulţi martori printre care: popa chir Nicodim şi Sarapion ieromonah şi jupanii Vladislav vornic, Bars, Roman, Mădricica, Truţea, Vlad, Dan, Oncea, Mogoş, Daciul, Cârstian.

Mircea cei Bătrân a participat în 1393 la o resfinţire a mănăstirii Cozia, după ce „lăcaşul a primit podoaba zugrăvelii”. Un alt document relatează că mai târziu, la 28 martie 1415, în postul mare, Mircea se afla la ctitoria sa, dăruind vama Genune (Câineni), după ce trecuse prin Râmnic.

La 8 ianuarie 1392 Mircea cel Bătrân a dăruit Coziei proprietăţi de o parte şi de alta a apei Râmnicului, fiind menţionată şi „Uliţa la Râmnic pe Olt”, prima atestare documentară a vechiul sat Uliţa. Unii proprietari ai acestui sat au deţinut şi demnităţi. Stoica mare paharnic avea împreună cu fraţii săi „vechi şi drepte ocine şi dedină în Uliţă”. La 14 iunie 1571 Petru postelnic şi soţia sa Dumitra primesc întărire de la Alexandru Mircea, „ca să le fie satul anume Uliţa, care este lângă oraşul Râmnicul, tot satul cu dânsul şi cu mănăstirea Arhanghelului şi cu morile şi cu tot hotarul pentru că acest sat a fost al jupaniţei Dumitra, veche şi dreaptă ocină şi moştenire de la părintele ei jupan Stoica armaş şi el agonisit încă în zilele răposatu­lui Radu voievod cel Bun”. Procesul de integrare a Uliţei în Râmnic a fost de du­rată. El s-a realizat la început prin punţi de legătură (uliţe intermediare). La cumpăna veacurilor XVI şi XVII, Uliţa poate fi con­siderată parte a oraşului, fiind intrată sub jurisdicţia acestuia. La 11 august 1638, în timpul lui Matei Basarab este menţionată sub forma „Uliţa cea mare de la Râmnic”.

Licura, localizată peste râu de Uliţa, apare în documente la 16 septembrie 1440 când domnitorul Vlad Dracul a întărit ie­romonahului Dorotei un loc la Licura şi şase vii cumpărate de el cu 3.100 vedre de vin „ca să ridice o mănăstire în hotarul Râmnicului la Licura”, iar el să fie egumen. Dimensiunile topografice ale Licurei erau destul de modeste. Faţă de planimetria spaţială a oraşului, arăta ca o prelungire spre sud, dincolo de apa Râmnicului. Di­mensiunile reduse ale satului la începutul Evului Mediu a făcut ca în scurt timp ocina să fie împărţită între satul Uliţa şi mănăsti­rea Cozia. La 16 septembrie 1440, într-un act emis de cancelaria lui Vlad Dracul (1436 – 1442; 1443-1447) se aminteşte de un loc numit Licura şi de şase vii. Pentru veacul de la sfârşitul feudalismului, docu­mentele ne păstrează mai mult toponimicul „dealul Licurei”.

La 8 ianuarie 1392, domnul întărea ctitoriei sale Cozia „satul numit Hinăteşti, cu tot hotarul până la Troian şi până la apa Râmnicului”, după ce anterior, la 20 mai 1388 satul este menţionat sub forma „locul Hinăteştilor”. La 19 iunie 1421, Radu Praznaglava (1421-1427) întăreşte „metohurile de la Râmnic cu 5 mori, şi iarăşi 45 sălaşe de ţigani şi satul Hinăteşti şi o ocnă la Ocna se Sus.”

Troianul este atestat documentar la 8 ianuarie 1392, cu numele de hotar „până la Troian”. Troianul este zona viticolă, una dintre cele mai importante ale oraşului, de aceea, aici, au loc dese vânzări şi cumpărări de locuri de vie. Prin donaţia făcută de fra­ţii Craioveşti, mănăstirea Bistrița intra în posesia unor loturi în această zonă.

Arhanghelul, amplasat în vestul ora­şului este menţionat pentru prima dată la 11 decembrie 1535. În 1725 se construieşte Schitul Arhanghel.

Căzăneştii sunt atestaţi documentar la 16 martie 1494, în timpul domnitorului Vlad Călugărul. Documentele menţionează aşezarea ca centru viticol.

Copăcelul este menţionat într-un do­cument emis la 14 aprilie 1496 în cancela­ria lui Radu cel Mare, pentru mănăstirea Govora care avea vii în acest sat încă din vremea lui Vlad Dracul.

Stolnicenii apar în hotar cu satul Copăcelul la Căzăneşti, la 22 martie 1497, când Radu cel Mare a cumpărat jumătate din acest sat de la Vlaicu, fratele lui Albu pentru 5.000 aspri ce va fi donată mănăstirii Govora. La 27 iunie 1559, documentele amintesc de Anca, deţinătoarea celei de-a treia parte din Stolniceni.

Priba, cătun localizat în partea de vest a oraşului şi Cetăţuia, aflată la nord au fost alipite oraşului.

Ostovenii s-au format mai târziu prin roire. Aşezarea se află localizată în partea de sud-est a oraşului, între râurile Olt şi Olăneşti.

Bogdăneştii apar menţionaţi la 8 ianua­rie 1436. La 25 iunie 1436 sunt atestaţi Bujorenii şi Oltenii.

laroslăveştii sunt amintiţi pe apa Râm­nicului la 15 mai 1527.

Vlădeştii sunt menţionaţi la 11 decem­brie 1535, când Radu Paisie a întărit mă­năstirii Arhanghel părţile lui Jitian şi Manea.

Voinigeştii apar menţionaţi documentar la 12 aprilie 1506, când domnitorul Radu cel Mare a întărit popii Frâncu şi fiilor săi mai multe părţi din sat.

Dan al II-lea (1420-1431) a confirmat proprietăţi la Râmnic din daniile făcute de Mircea cel Bătrân.

În 1442, prin Râmnic au trecut oştile turceşti, în drum spre Sibiu, unde au fost înfrânte de Iancu de Hunedoara.

La 9 ianuarie 1443, Basarab al II-lea (1442-1443) a întărit daniile anterioare închinate mănăstirii Cozia şi „ţiganii de la Uliţa din Râmnic”.

Vlad Ţepeş (1456-1462) a trecut prin Râmnic cu oaste împotriva boierului Albu cel Mare.

Radu cel Frumos (1462-1475) a fost la Râmnic, unde „24 de boiri au jurat înaintea lui”, într-un proces ce se ţinea la divan.

La 9 ianuarie 1478, Basarab cel Tânăr Ţepeluş (1477-1481; 1481-1482) ceda „moara domniei mele care este în târgul Râmnicului pe Olt” în schimbul morilor de la Târgovişte. La 8 iulie 1481 a fost zdrobit la Râmnic, de unde a reuşit să ia calea munţilor.

La 1 august 1486 se confirmă mănăstirii Govora stăpânirea peste o moară la Râmnic, dăruită de Vlad Dracul.

La 26 septembrie 1485 Vlad Călugărul (1482-1495) a întărit un loc în oraşul Râm­nic egumenului Iosif Govoreanu. La 5 septembrie 1487, domnitorul, aflat la Râm­nic a întărit ocine în Huhurezi şi Râmeşti lui Roman şi lui Vlad.

Lângă Râmnic, la Valea Rea, schitul Cornet avea o moară, dăruită de logofătul Stanciu, după cum aflăm dintr-un hrisov al voievodului Neagoe Basarab (1512-1521), din 1 septembrie 1517.

La 30 octombrie 1517, un alt document menţiona „două mori într-o casă”, cumpărate de Neagoe Basarab şi „un loc la Râmnic” pe care l-a dat mănăstirii Govora.

La 10 aprilie 1520, mănăstirea Bistriţa obţinea întărire asupra viilor de la Râmnic, viei de la Căzăneşti şi „căşeritul din judeţul Vâlcea”.

De Râmnicu Vâlcea se leagă şi aminti­rea domnitorului Radu de la Afumaţi (1522-1529), care a reuşit să apere fiinţa statală, în urma a douăzeci de bătălii. Voie­vodul şi-a atras ostilitatea unor boieri, sfâr­şind prin a fi ucis pe dealul Cetăţuia. Cro­nica ţării nu ne dezvăluie detalii asupra îm­prejurărilor uciderii lui Radu Vodă, ci con­semnează doar odioasa faptă a crimei, să­vârşită de doi mari boieri, Neagoe vornicul din Periş şi Drăgan, postelnicul din Merişani. Surprins nepregătit de cei care com­plotau „pe ascuns”, şi care, după alte iz­voare, s-ar fi întrunit în prealabil la Slatina în luna decembrie 1528, domnul a încercat să se salveze în Oltenia la ruda sa, banul Barbu Craiovescu. La 3 ianuarie 1529, domnul Radu de la Afumaţi şi fiul său Vlăduţ au fost ucişi, capetele fiind trimise apoi, ca ofrandă sultanului. La 4 ianuarie trupul domnitorului a fost înhumat la bise­rica din Curtea de Argeş, sub o frumoasă lespede de mormânt.

La 28 iulie 1529, Moise Vodă (1529- 1530) a întărit mănăstirii Ostrov o cantitate de 200 vedre de vin din vinăriciul domnesc de la Râmnic, 200 obroace de grâu şi 100 de orz din judeţul Vâlcea, şi 1000 bolovani de sare „den Ocnele de la Râmnic”.

Un act de la 1 aprilie 1535 menţionează că voievodul Vlad Vintilă de la Slatina în­chinase Episcopiei venitul din .jumătate din podul de peste Olt, lângă Râmnic, pen­tru că l-a ţinut şi până acum la alţi domni, care au fost înaintea domniei mele”.

La 19 mai 1543, domnitorul Radu Paisie (1535-1545) împreună cu întregul Divanul se aflau la Râmnic, venind de la Ocnele Mari, unde au rămas până la 25 mai, având aici şi scaun de judecată.

Mircea Ciobanul (1545-1552) este so­cotit ctitorul bisericilor „Buna Vestire” şi „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. La 30 aprilie 1547, gramaticul Oprea din Râmnic a întocmit un act de întărire.

Pătraşcu cel Bun (1554-1557) a ctitorit biserica „Cuvioasa Parascheva” din Râm­nicu Vâlcea. în anul 1557, domul se afla la reşedinţa domnească din Râmnic, unde a fost consultat de către un doctor sibian, fără însă a se vindeca. Din timpul perioadei petrecute la Râmnic s-a păstrat un document din 30 iunie 1557, scris de Oană diaconul.

Printre alţi domnitori care şi-au legat numele de oraş îl amintim pe Petru cel Tânăr (1559-1568). În 1565 acesta acorda schitului Iezer „un vad de moară în oraşul domniei mele, în Râmnic”.

Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) a acordat mănăstirii Ostrov „vinăriciul domnesc de la Râmnic, în fiecare an câte 200 de vedre de vin”. Domnitorul a intro­dus o nouă dare „ce i-au zis oaie seacă” „când a fost foamete mare”. În timpul său are loc o încercare nereuşită de mărire a hotarului oraşului. Jupâniţa Dumitra, soţia postelnicului Petru, a primit zestre de la tatăl său, Stoica armaş „satul Uliţa care este lângă oraşul Râmnicului, tot satul cu tot dâmbul şi cu mănăstirea Arhanghelu şi cu morile”, moşie „agonisită încă în zilele răposatului Radu voievod cel Bun”. Judeţul şi cei 12 pârgari au venit cu orăşenii din Râmnic la divan, susţinând că satul a fost domnesc, „dorind să facă satul Uliţa orăşeni, să-i alipească cu orăşenii”. În urma judecăţii la 14 iunie 1571, domnul arată postelnicului că „satul Uliţa n-a fost ocină domnească ci de moştenire”.

La 8 ianuarie 1584, Petru Cercel (1583- 1585) a întărit Episcopiei Râmnicului No­ului Severin „ocină la Bujoreni, la Uliţă şi la Copăcel”.

Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585- 1591) a mărit domeniul Episcopiei de la Copăcel prin dania din 25 ianuarie 1575 şi prin dania făcută de marele vistier Mitrea, ocină cumpărată cu 3200 aspri de la Rada, fiica logofătului Radu din Râmnic. La 25 iunie 1580 Mihnea Turcitul a întărit Mă­năstirii Cozia „moşia de la Râmnic”. La 14 aprilie (1582-1583) domnul a poruncit oră­şenilor din Râmnic şi unor săteni să se fe­rească de braniştea lui Muja vatah cu ceata lui din Voinigeşti, să-şi apere muntele lor de la Eleşteu, în sus pe vale până la Valea Măgurii. Astfel, se interzicea acestora tăie­rea lemnelor fără aprobarea proprietarului. Din timpul domniei lui Mihnea Turcitul datează alte două documente din 17 ianua­rie 1588 şi respectiv 27 aprilie 1590, acte referitoare la cumpărarea unei case, a unui ogor şi a unui rob ţigan.

La 6 februarie 1592 Ştefan Surdul (1591-1592) a întărit lui Sarchez ocina cumpărată de la Stepan din Râmnic, la Bujoreni.

Prin Râmnic au trecut cei 6000 de oş­teni, sub comanda fraţilor Buzeşti, care s-au unit cu armata lui Mihai Viteazul la Tălmaciu. Domnitorul Ţării Româneşti a reuşit să-l înfrângă pe Andrei Bathory şi să parcurgă drumul triumfal la Alba-Iulia, la 1 noiembrie 1599. În anul 1600, marele voievod a trecut în Moldova, înfăptuind astfel unirea Ţărilor Române. La sfârşitul anului 1600, când înfrângerea lui era evi­dentă, Mihai s-a retras la Ruda, moşia lui Teodosie Rudeanul, punct strategic im­portant unde se întâlneau drumurile ce mergeau spre Râmnic, Curtea de Argeş şi Piteşti. Domnitorul a trecut Oltul pe la Râmnic, unde şi-a convocat pentru ultima dată colaboratorii, fraţii Buzeşti, Udrea Băleanu şi banul Mihalcea.

Potrivit unei legende, la bisericuţa din Proieni-Brezoi s-ar fi celebrat în 1588, că­sătoria banului Mihai cu doamna Stanca.

După uciderea lui Mihai Viteazul, doamna Stanca, ce sosise în Transilvania, avea să cunoască umilinţele înfrângerii, fiind oprită ca zălog cu fiul ei, Nicolae Pătraşcu, în cetatea de la Făgăraş.

La Cozia, în vechea zidire a lui Mircea cel Bătrân se afla Teofana, mama domnitorului. Aici au întâlnit-o în toamna lui 1602, doamna şi fiica voievodului Mihai Viteazul.

In primăvara anului 1603, după călăto­ria întreprinsă la Viena, cu ajutorul lui Radu Şerban (1602-1610), doamna Stanca şi fiica sa Florica s-au reîntors în Ţara Ro­mânească, imperialii asigurându-le că vor acorda sprijin lui Nicolae Pătraşcu. Zona Râmnicului spre care se îndreptau, era contaminată de ciumă. Epidemia a început la sfârşitul anului 1602, boala fiind adusă şi propagată de trupele aflate în trecere, cât şi de locuitorii care se deplasau de o parte şi de alta a Carpaţilor.

După ce a sosit în urbea de la Râmnic, doamna Stanca s-a îmbolnăvit de ciumă. Aici, pe patul de suferinţă, ea avea să fie vegheată de Florica fata sa şi de Teofana soacra sa, îngrijorate că le lipsesc banii în împrejurări atât de grele. În ajutor le-a ve­nit Calea din Brâncoveni, fiica vornicului Danciu cel care a murit la 1595 la Alba Iulia, unde fusese înmormântat prin grija şi cu cheltuiala doamnei Stanca.

Doamna Stanca a fost înhumată în curtea Episcopiei Râmnicului, cu cinstea cuvenită fiind condusă pe ultimul drum, de rudele sale, de mulţimea de boier, de orăşeni, ţărani din împrejurimi, foşti oşteni ai lui Mihai Viteazul.

Slujba de înmormântarea a fost ţinută de episcopul Efrem, cu câteva zile înainte de 28 decembrie 1603, actul din aceasta zi menţionând că s-a cheltuit cu această oca­zie suma de 8.000 aspri. Mormântul soţiei voievodului de la Episcopia din Râmnic, ca şi altele, a fost jefuit şi distrus în timpul războiului din 1736-1739. Fragmente ale unei pietre funerare ce ar aparţine mormântului doamnei Stanca, se află în colecţia mănăstirii Cozia.

Una din personalităţile cele mai de seamă ale epocii, originar din Ruda, dar trăitor la Râmnic, a fost Teodosie Rudeanu. Om energic şi diplomat abil, marele logofăt a întocmit şi cronica oficială a ţării în perioada 1593-1597, transmisă ulterior printr-o prelucrare latină. Teodosie Ru­deanu l-a însoţit pe Mihai Viteazul în campania din Transilvania, având aceeaşi funcţie de mare logofăt pentru ambele ţări. Făcând parte din Divanul de la Alba Iulia, a îndeplinit diferite sarcini militare, di­plomatice, administrative şi financiare.

La mai 1594, Mihai Viteazul a întărit ocine, vii şi o casă la Voinigeşti lui Oancea din Râmnic. La 25 aprilie 1597, la Strejeşti, domnul l-a împuternicit pe Anghel logofăt din Sărăcineşti să restituie banii orăşenilor din Râmnic, ce cumpăraseră moşie în Buneşti deoarece „n-au fost a lui Neagoe de moştenire”, vânzarea fiind nelegală. Mihai Viteazul a intervenit la 5 iulie 1598 în conflictul dintre egumenul de Ia Cozia şi conducerea oraşului Râmnic, în legătură cu modul ilegal de percepere a birului de către orăşeni asupra vecinilor din Uliţă.

La 5 septembrie 1600, conducerea ora­şului a întărit lui Ghinea din Râmnic „o vie în sat, cu case şi cu silişte în Bujoreni de la Dadea fiul lui Radu a lui Ratea” . La întocmirea vânzării au participat martori din Bujoreni, Râmnic şi Voinişeşti.

Radu Şerban (1602-1611) a continuat politica iniţiată de Mihai Viteazul. Domnul trecând prin Râmnic în 1602, cu o armată formată din 30.000 de ostaşi din Transilva­nia, şi-a instalat tabăra la Titireci, în timp ce Simion Movilă s-a retras la Argeş, întărindu-şi tabăra la Piteşti, unde aştepta ajutor de la hanul tătar din Crimeea.

La 24 aprilie (1603-1610) Radu Şerban a poruncit vameşilor de la Râmnic şi de la Ocnele Mari să dea mănăstirii Tismana, vechiul mertic de 400 bolovani de sare.

În 1612 Pe Radu Mihnea (1611-1616; 1618-1620) se afla la Râmnic, unde a semnat mai multe acte. La 10 septembrie 1612, domnul a poruncit ca satul Călimăneşti, aparţinând mănăstirii Cozia să fie scutit „de toate slujbele şi dăjdiile câte sunt peste an”.

La 24 februarie 1613, marele stolnic Panait, aflat la Râmnic adeverea Mănăstirii Bistriţa ca să ţină satul Costeşti, cumpărat de Mihai Viteazul cu 4000 aspri, deoarece s-au dat aceşti bani la tot satul. Popa Ghina din Râmnic, la 3 mai 1615, a obţinut întă­rire domnească la Bujoreni, printre altele şi o treime din partea boierescă, ocina Uliţa, toată partea strămoşului său Ivance, din câmp, pădure, apă, vatra satului, dealul cu vie şi cu morile, de la vadul de moară de jos numit Măricica.

Alexandru Iliaş (1616-1618; 1627- 1629) a confirmat la 30 octombrie 1616 preotului Ghina unele cumpărături de ocină la Uliţă şi la Bujoreni. La 2 noiembrie 1616 domnul a scutit casa şi bucatele lui Vişan postelnicul de unele biruri pentru că a slujit în ceata postelniceasă.

Radu Mihnea (1620-1623), la 13 mai 1621, a împuternicit mănăstirea Cozia să ia dăjdiile ţiganilor ce munceau la Ocnele Mari ca tăietori de sare. La 18 februarie 1623, fostul mare sluger Tudor a primit împuternicire de la domnitor pentru mai multe proprietăţi, printre care şi o ocină în Uliţa de la Râmnic. O figură deosebită a acelor vremuri era aceea a paharnicului Chisar din Râmnic, de la care ne-au rămas câteva documente, printre care şi un act de schimb, din 6 decembrie 1620, a proprietă­ţilor din Copăcel sau Mihăeşti, pentru părţi din Bârseşti.

La 8 ianuarie 1624, Alexandru Coconul (1623-1627) a scutit de dări schitul Arhan­ghel din Râmnic pentru că, atunci când „au fost ungurii în ţară, au prădat mănăstirea luându-i bucatele şi cărţile”. Un orăşean cu atribuţii în Sfatul orăşenesc a fost logofătul Pană. El figurează ca martor în diferite acte emise de cancelaria oraşului.

Alexandru Iliaş (1627-1629) a întărit la 8 mai 1628 fostului mare sluger Tudor o ocină la Uliţa de lângă Râmnic.

Leon Tomşa (1629-1632) a confirmat la 14 decembrie 1629 mănăstirii Cozia scuti­rea de dări şi slujbe a satului Călimăneşti şi „de vamă şi de pârcălabii de la Râmnic”, poruncind ca „iarăşi alţi boieri şi pârcălabi de la Râmnic, nici o treabă să nu aibă în acel sat”.

În timpul domniei iui Matei Basarab (1632-1654) s-au dezvoltat cultura şi învă­ţământul. A fost pusă în funcţiune prima moară de hârtie din Ţara Românească. Ea a funcţionat neîntrerupt până aproape de 1700. Fabrica de hârtie era amplasată pe ia­zul morilor, în imediata apropiere a biseri­cii „Sfântul Gheorghe”.

La 25 octombrie 1636 i s-a întărit lui Sima al doilea logofăt, un loc de moară în Râmnic, lângă cea a Govorei.

În 1638 Matei Basarab a acordat egu­menului Coziei vinăriciul din Jiblea în schimbul vinăriciului din Uliţa cea Mare din Râmnic.

Răscoala seimenilor din 1655 a cuprins şi Vâlcea. În nordul Olteniei răscoala a continuat cu deosebită forţă şi după înfrân­gerea de la Şoplea. Vâlcea a fost târziu pa­cificată, fiindcă, aflăm că abia la 4 august 1655, căpitanul Râmnicului s-a prezentat să depună jurământ faţă de domnie.

In anul 1656, în via Episcopiei a fost aşezată o cruce înaltă de trei metri.

La 12 ianuarie 1659, Mihnea al III-lea (1658-1659) l-a împuternicit pe egumenul Coziei să strângă dajdia de la ţăranii mă­năstirii care refuzau să mai plătească.

La 2 mai 1677, domnitorul Gheorghe Duca (1673-1678) a acordat bisericii în construcţie de pe dealul Cetăţuia „via de la Cetate” şi a scutit-o de unele biruri. Milele domneşti au fost reînnoite la 26 martie 1679 de Şerban Cantacuzino.

La 8 decembrie 1692, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), voievodul a cumpărat de la Stan Şafranică din Râmnic şi de la fii săi Alexe şi Costea, via de ia Troian, cu livadă, cu o sumă de 100 de taleri. Documentele mai amintesc de Stroe, fratele Chircăi, săpunarul din Râmnic, care este nevoit să vândă un loc din Câmpul Râmnicului din sus de oraş, „în vremea foametei, de mi-am scos copiii din foame”.

După anul 1716, în Ţara Românească a fost instaurat regimul fanariot. Între anii 1718-1739, Oltenia s-a aflat sub ocupaţie austriacă. Căpitanul Schwantz s-a ocupat la Râmnic cu întocmirca unei hărţi a Olteniei. El urmărea să deschidă şoseaua pe partea dreaptă a Oltului de la Sibiu la Râmnic şi să iniţieze lucrările de întărire a Mănăstirii Cozia şi a Episcopiei. Întregul Râmnic a fost fortificat. Râmnicul a avut de suferit şi în timpul războiului austro-turc din 1736-1738. Documentele menţionează o „grea răzmeriţă pe pământul nostru al Ţării Româneşti, gonind tabăra turcească pre cea nemţească, prim strâmtorile Oltului”. Râmnicului i s-a dat foc. Otomanii i-au ucis pe râmniceni sau i-au luat prizonieri, făcând mare pagubă. Pisania bisericii „Cuvioasa Parascheva” arată că în 1788, într-un alt conflict dintre otomani şi austrieci, „iarăşi s-a abătut prăpădul asupra oraşului”. Dionisie Eclesiarhul menţionează că „au venit volintiri nemţeşti cu câţiva husari de au prădat oraşul Râmnicului şi ocna cea mare şi satele, luând buţiile de vin, silind pe raia de le-au dus cu carele şi sare multă şi mărfuri ce au găsit şi pe cine prindea, îl desbrăca. Luat-au şi vitele oamenilor: cai, boi, vaci, oi şi ce găsea. Şi până a venit oaste turcească, ei au fugit cu prăzile, rămându-le nişte buţi cu vin pe drum, pe la cheile munţilor, neputându-le sui degrab, că le suia în sus câte 40 de boi. Iar dacă au venit oaste, turci şi arnăuţi şi gearte de catane, ei pradă iar pe raia, năpăstuindu-i că sunt gazde de hoţi voluntiri”.

În anul 1802 târgul de la Râureni a fost jefuit şi ars de bande înarmate de turci de la Vidin. Peste 20 de negustori au fost asasi­naţi şi toate mărfurile au fost furate de către bandele de asasini. Cei care au scăpat cu viaţă s-au adăpostit în pădurile din munţii Bărbăteşti şi cei ai Govorei.

În 1803 au avut loc o nouă incursiune a turcilor în zonă, prădând pe locuitorii vâl­cenii de la Drăgăşani până ia Horezu.

 

Sursa: Dicționarul istoric al localităților din județul Vâlcea, vol. I – Orașele, Sitech, Craiova, 2009,p. 16-22.